Istoria Romei

Ierarhia socială

Am arătat mai sus că, la Roma, nu existau clase sociale, dar fiinţau ordine, ordines, de fapt, cum se exprimau adesea autoni latini, „cele două ordine", uterque ordo (Vell, 2, 32, 2). Intre 18 î.C. şi 38 d.C. se definitivează separarea, pe plan strict juridic, între cavaleri şi senatori. Cum am remarcat în capitolul anterior, Gaius-Caligula pune capăt tranziţiei spre constituirea ordinului senatorial, „cel mai important ordin", amplissimus ordo. Desigur, existau de asemenea numeroase alte categorii sociale, căci societatea romană continuă să funcţioneze ca profund ierarhizată. Reiterăm observaţia că se afla în cauză o ierarhie deschisă, mobilă, întrucât se putea trece, fără oprelişti administrative, dintr-un ordin în altul, dintr-o categorie socială în alta. Ceea ce explică progresele înregistrate de economia, cultura şi viaţa Imperiului.i

Ordinul senatorial era ereditar şi număra aproximativ două mii de exponenţi (vezi şi capitolul precedent), cei aproximativ şase sute de senatori şi membrii familiilor lor. Membrii ordinului trebuiau să posede un cens de un milion de sesterţi şi să poarte banda lată pe tunică, laticlavul sau latus clauus. Ocupau locuri de onoare la spectacole şi, în

Iulio Claudienu şi Flavienii

353

principiu, aveau dreptul să fie judecaţi numai de senat. Erau scutiţi de poverile municipale din oraşele din care proveneau şi nu le revenea obligaţia să ofere ospitalitate, pe proprietăţile lor, mandataţilor cezarului. Prin urmare, dacă, în limba greacă, senatorul este numit synkletikos, în latină epitetul de „bărbat foarte strălucit", clarissimus, oficializat abia în 161 d.C, emerge neoficial chiar de la sfârşitul Republicii (Cic, CaeciL, 66). Pe o tabletă, descoperită la Herculanum, datată din 47 ori 49 d.C, doi senatori sunt proclamaţi „bărbaţi foarte străluciţi", clarissimi uiri (C.I.L., 10, 1401 = I.L.S., 6043). Nici chiar în vârtejul luptelor purtate împotriva aristocraţiei senatoriale, împăraţi precum Gaius-Caligula, Nero, Vitellius, Domiţian nu s-au gândit serios să atace misiunile şi demnităţile care reveneau, în mod tradiţional, senatorilor. Cum opina Paul Petit, „cariera onorurilor" alcătuieşte un bloc de neatins.

Totodată, îndeosebi sub Iulio-Claudieni, se dezvoltă luxus senatorial, „fastul" mai degrabă decât „luxul" senatorial (Tac, An., 3, 55, 3). Senatul Flavienilpp va fi mai ponderat, aproape sobru, deşi anumiţi senatori au continuat să-şi etaleSe opulenţa, somptuozitatea. Inscripţiile veacului atestă gustul, interesul pentru buna imagine, pentru „self-representation", pentru conservarea şi arborarea unui „standing" fastuos, ostentativ strălucitor.

Senatorii, în special cei proveniţi din provincii şi încă minoritari, dispun de bunuri funciare şi de ample clientele în provincii, în Hispania, în Orient, mai cu seamă în Africa proconsulară. în general ei duc un stil de viaţă care le depăşeşte simţitor mijloacele pecuniare, censul? de un milion de sesterţi. Nu se mai mulţumesc cu locuinţe relativ modeste în comparaţie cu somptuoasele edificii publice. Posedă, la Roma, în special pe colina Palatinului, adevărate „palate", încă definite drept „case", domus, şi parcuri elegante. Dispun de asemenea de vile extravagant de opulente în Campania. Regiunea Baiae devine un fel de „Coastă de azur", ori Californie de sud a antichităţii. Cum vom mai releva mai jos, emerge o nouă mentalitate a spaţiului privat, faţă de Republică şi de „secolul" lui August. Soţiile senatorilor etalează bijuterii splendide şi sunt slujite de numeroşi sclavi şi Iiberţi. Senatorii organizează ospeţe rafinate. Mărfurile venite din Orientul neroman, mătăsurile, parfumurile, mirodeniile, metalele preţioase, sunt drenate îndeosebi spre senatori. Acestui snobism se adaugă gustul decoraţiilor alambicate, marmorei preţioase, lemnului încrustat etc. Unii senatori dispun de averi fabuloase, destul de frecvent confiscate de împăraţi. Ei ocolesc interdicţia de a se ocupa de comerţ şi cămătărie. Dar foarte mulţi senatori se îndatorează masiv. Câteodată principii vin în ajutorul senatorilor sărăciţi şi îndatoraţi. Servirea statului putea oferi compensaţii, însă controlul imperial împiedica înavuţirile excesive. Supravegherea exercitată de procuratori nu este însă totdeauna eficientă. Şi, invers, mulţi condamnaţi pentru venalitate cad victimă intrigilor politice. Cariera senatorială se menţine între aceiaşi parametri ca anterior: vigintiviratul, tribunatul militar laticlav, quaestura, adică accesul la senat, tribunatul plebei ori edilitatea, pretura, consulatul. La care se adaugă funcţiile în serviciul imperial, calitatea de legaţi de legiuni, de provincie, prefectura Oraşului etc. La nivelul cel mai prestigios al senatului se află patricienii. Dar, încă din timpul lui Nero. patricienii Republicii erau în curs de dispariţie. Spre a asigura prezervarea anumitor sacerdoţii, rezervate patricienilor, cezarii au conferit statutul de patrician anumitor senatori plebei, de veche extracţie socială. încă de sub Tiberiu, provincialii pătrund în senat. Pe lângă cei originari din Gallia cisalpină, acced la senat cavaleri originari din Hispanii, Gallia narboneză şi chiar din alte provincii. îndeosebi sub Flavieni, se recrutează pentru senat greco-orientali. Decimările, practicate de împăraţi,

354