Istoria Romei

Nerva (96-98 D.C.)

Coaliţia eteroclită care îl lichidase pe Domiţian, s-a orientat spre un program politic proşenatorial şi a determinat desemnarea ca cezar a unui senator, în vârstă de şaizeci şi şase de ani, Marcus Cocceius Nerua. Pe 19 septembrie 96, pretorienii şi senatul au acceptat această iniţiativă. Mai multe motive au pricinuit propulsarea lui Nerva la cârma Principatului. Nerva devenise un senator respectabil: aparţinea unei familii care pătrunsese în senat în 36 î.C. şi deci nu făcea parte din cea mai veche nobilitas, ci din aristocraţia purcesă din „revoluţia romană" a lui Octavian-August. Familia lui Nerva, originară din Umbria, deci din Italia, se remarcase îndeosebi prin cariere civile, administrative şi juridice, deci mai puţin prin prestaţii militare. Ceea ce convenea atât senatorilor tradiţionalişti, cât şi marilor comandanţi militari, care nu vedeau în Nerva un rival strălucit. Vârsta lui înaintată, sănătatea precară demonstrau că se amâna opţiunea pentru un împărat sortit unui lung Principat. Alegerea sa dădea satisfacţie atât partizanilor suprimării eredităţii puterii imperiale - nimeni nu mai spera în restaurarea republicii -, cât şi exponenţilor aceleiaşi eredităţi. întrucât Nerva nu avea moştenitori direcţi de sex masculin, dar se înrudea cu Iulio-Claudienii, acum preferaţi Flavienilor. îl slujise cu fidelitate şi fără scrupule pe Nero, încât apărea, concomitent, ca un continuator al primei dinastii imperiale şi ca un reprezentant al dimensiunii elogiabile a Principatului nero-nian. De altfel, atât Nerva, cât şi Traian se vor reclama de la această legendară dimensiune, care îşi avea numeroşi fervenţi. Sub Flavieni, se comportase ca un senator pacific şi ponderat, în bune relaţii cu Domiţian, cel puţin până în 93 d.C, când se iviseră tensiuni între el şi ultimul din cea de a doua dinastie imperială.

Fusese consul împreună cu Domiţian, chiar după jugularea conspiraţiei lui Antonius Saturninus. De aceea puteau fi mulţumiţi acei partizani ai Flavienilor şi militarii, care dezaprobaseră numai excesele marii terori din 93-96 d.C. De altfel, Nerva a acceptat „condamnarea memoriei", damnatio memoriae, a lui Domiţian de către senat. Fapt care implica nulitatea actelor cezarului precedent şi martelarea, distrugerea menţionării numelui acestuia de pe inscripţiile oficiale. Dar totodată Nerva a oprit reprimarea trabanţilor lui Domiţian, inclusiv a delatorilor. Trebuia mai ales calmată ostilitatea militarilor şi pretorienilor, fideli amintirii lui Domiţian. Inscripţiile timpului şi monedele dau seama de entuziasmul suscitat de accesul lui Nerva la Principat, întrucât salută „libertatea publică" restabilită, LIBERTAS PVBLICA, şi „prevederea senatului", PROVIDENTIA SENATVS, ilustrând aspiraţia spre o monarhie senatorială (CIL., 6, 472). O monedă îl reprezintă pe Nerva alături de un senator. Inscripţiile stăruie asupra instaurării unei ere fericite, asupra bunătăţii şi moderaţiei atestate de către Nerva (C.I.L., 10, 103; 6812-6813 = I.L.S., 5819; C.I.G., 1733; 2911 etc). A putut fi evitată reeditarea perturbărilor şi conflictelor militare din 68-69 d.C, nu fără mari dificultăţi, abile manevre şi compromisuri aproape umilitoare. Cum vom vedea mai jos, adoptarea şi desemnarea succesorului au contribuit masiv la blocarea' resuscitării destruc-turărilor Imperiului. Se adăuga faptul că atât „clasa politică" romană, cât şi militarii erau obosiţi

390

Eugen Cizek

de frământările şi tribulaţiile, încercate în secolul I d.C, că Principatul se consolidase şi criza de creştere lua sfârşit, în aşteptarea garantării stabilităţii politice. Mai pe scurt, se aştepta un nou August, care va fi tocmai succesorul lui Nerva. însuşi Nerva adoptă, în formula imperială, titulatura de Imperator Nerua Caesar Augustus. în orice caz monedele emise în această scurtă „domnie", de un an şi câteva luni, a lui Nerva, asociază „libertatea publică" cu „Roma renăscând", ROMA RENASCENS (A. Merlin, Les revers monetaires de l'empereur Nerva, Paris, 1906, pp. 14 şi urm.; E.M. Smallwood, p. 35, nr. 27b; p. 52, nr. 91). Sau lansează sloganuri ca „mântuirea publică" (SALVS PVBLICA), „dreptatea augustului", IVSTITIA AVGVSTI, „echitatea augustului", AEQVITAS AVGVSTI, „pacea augustului", PAX AVGVSTI (E.M. Smallwood, p. 51, nr. 91 etc). Referinţa la August este, fireşte, relevantă. De altfel izvoarele literare reiau aceste motive propagandistice şi exaltă meritele Iui Nerva. Poetul Marţial, care „colaborase" fără decenţă cu regimul politic al lui Domiţian, glorifică de asemenea pe Nerva, pe un ton vibrant (11,5). La rândul său, Tacit reliefează că Nerva ar fi reuşit să conjuge regimuri anterior incompatibile, Principatul şi libertatea (Agr., 2, 1). Elogiază de asemenea „Principatul", principatus, lui Nerva, contrapus imperium-um, mai cu seamă militar (., 1, 1,4). Iar Pliniu cel Tânăr şi Frontinus exaltă de asemenea, pe un ton vibrant, calităţile lui Nerva (Plin., Ep., 1, 12, 11; 10, 58, 7; Frontin., Aq., 1, 1; 87, 2; 88, 1). Acest ultim autor defineşte virtuţile lui Nerva prin epitete revelatoare pentru tactica politică a acestui cezar: „foarte harnic" şi „foarte pios", diligentissimus şi piissimus. Cassius Dio şi alte surse tardive celebrează de asemenea meritele lui Nerva (DC, 67, 15-68 etc). Numai Iordanes îi va reproşa lui Nerva de a se fi învederat prea lent: singurul lui merit ar fi rezidat în adoptarea lui Traian (Rom., 266).