Istoria Romei

Traian (98-l17 D.C.)

Traian a ajuns unic împărat încă în floarea vârstei, la 44-46 de ani, deoarece se născuse la 18 septembrie fie 52, fie 53, fie 54 d.C. Era primul împărat născut într-o provincie, dar, cum reliefa cu sagacitate Paul Petit, era un colonizator, şi nu un colonizat. Am semnalat că aparţinea unei familii de imigranţi italici. Nu este desigur imposibil ca unii dintre strămoşii săi să se fi căsătorit cu femei indigene. Oricum, Ulpii din Hispania erau puternic romanizaţi într-o provincie (Baetica) de asemenea intens supusă aculturaţiei. Şi deci profund romanizată.

încă din vremea lui Nerva, cum am mai remarcat, Traian apărea în ochii opiniei publice ca un nou August. El însuşi s-a considerat ca atare, ca un Augustus rediuiuus. Adică drept omul păcii cetăţeneşti, al compromisului între o opoziţie antidespotică ostenită şi potenţarea autoritarismului. întrucâtva condiţiile socio-politice şi coordonatele climatului mental din 98 d.C. aminteau de situaţia din anii 30 î.C. încât Traian s-a străduit să promoveze un contract, un acord, un tratat nescris, un foedus, tacit acceptat de „clasa politică", bazat pe reconcilierea principalelor forţe politice ale Imperiului. Principatul era inevitabil, autoritarismul şi chiar expansiunea lui erau ineluctabile. Erau însă necesare ponderarea exercitării puterii, motivaţia actelor solicitate de suveran, cruţarea vieţii cetăţenilor, evitarea arbitrariului capricios, consimţământul

394

Eugen Cizek

senatului şi dialogul cu poporul, cu locuitorii Imperiului. Cu toate că Traian s-a distanţat sensibil de modelul augusteic, atât în politica internă - unde a consolidat autoritarismul absolutist, deşi a menţinut ambiguităţile Principatului - cât şi în cea externă - unde, în locul defensivei, recomandate de către August, a reluat strategia expansiunii politico-militare a Imperiului, pe scară amplă. Totuşi progresiv s-a impus, încă în antichitate, ideea asocierii între Traian şi August. Se pare că, în Imperiul târziu, se va ura împăratului să fie „mai fericit decât August, mai bun decât Traian", felicior Augusto, melior Traiano (Eutr.,'8, 2). Cu toate că Pliniu, în vibrantul panegiric înălţat lui Traian, l-a disociat ostentativ de orice alt împărat, când a afirmat că epitetul de „cel mai bun", opti-mus, nu se aplică şi nu se va aplica nici unui alt monarh roman {Pan., 88, 9). Tot spre sfârşitul antichităţii, Eutropiu va caracteriza comportarea lui Traian prin două epitete revelatoare. El va spune că Traian fusese un împărat „de o neobişnuită civilitate şi vitejie", inusitatae ciuilitatis etfortitudinis (Eutr., 8, 2,1). Prin urmare, conceptele-cheie ale Principatului traianeic ar fi ciuilitas şi fortitudo, strâns asociate între ele, interdependente şi aproape permutabile.

Civilitatea ilustra comportarea de prim cetăţean al Imperiului, care îşi susţine, ajută şi cruţă permanent concetăţenii. Pliniu îl opunea pe Traian lui Domiţian, exclamând că cel de al doilea Antonin nu era tiran, ci un cetăţean, nu stăpân, ci un părinte {Pan., 2, 3; 9, 4). De fapt ciuilitas se conjuga cu diverse virtuţi, traduse în noţiuni ca „pietatea", pietas, „respectul", obsequium (faţă de ceilalţi cetăţeni), „lealitatea", fides, „simţul măsurii şi moderaţiei", moderatio, modestia, şi „omenia", humanitas. Toate aceste virtuţi şi altele, conferite lui Traian, depindeau, în mare măsură, de tradiţionala axiologie a romanilor. „Vitejia" sau „forţa", fortitudo, se menţine singură, fără auxiliari, şi traduce îndeosebi politica externă, conduita militară a principelui. Fortitudo pare mai importantă şi poartă mai cu seamă asupra strategiei imperiale, pe când civilitatea implică prin excelenţă tactica politică. în orice caz ambele pârghii ale perceperii lui Traian îi asigurau acestuia posibilitatea de a fi „capabil să conducă Imperiul", capax imperii. Datorită lor, Traian ar fi devenit „cel mai bun principe", optimus princeps. împăratul va asuma titlul de optimus ca un adevărat supranume, cognomen, în tot cursul Principatului său. Optimizarea îi asigura lui Traian o influenţă morală indubitabilă, o auctoritas excepţională, inclusiv în viaţa militară. Optimus îl asimila lui Iupiter, care era în primul rând optimus şi numai în al doilea rând „cel mai mare", maximus. Pliniu cel Tânăr îl califică pe Traian ca optimus încă într-o scrisoare care datează din februarie 98 d.C. {Ep., 10, 1, 2). în Panegiricul lui Traian, acelaşi Pliniu îl prezintă frecvent pe Traian ca optimus. Dar epitetul optimus apare şi pe o inscripţie din 99 d.C, descoperită în Cilicia {I.G.R.R., 4, 914). Legendele monedelor îl figurează pe Traian ca optimus princeps, îndeosebi după 103 d.C. (diverse colecţii de piese numismatice; E.M. Smallwood, p. 127, nr. 375). Desigur, şi alţi cezari din secolul I d.C. beneficiaseră neoficial de epitetul de optimus, dar acesta a fost acordat ca element oficial al „formulei" imperiale, ca un agnomen al împăratului (conferit de senat), în timpul războiului cu părţii şi în legătură cu ocuparea Armeniei, înainte de 1 septembrie 114 d.C. {C.I.L., 6, 61; 962; 9, 1558 = I.L.S., 296). Pe când monedele emise la Alexandria, după 29 august 114, îl declară pe Traian „cel mai bun", ăristos. Ansamblul trăsăturilor, virtuţilor, puse pe seama lui Traian de către Pliniu cel Tânăr şi de alţi scriitori antici, reproduce de fapt portretul-robot al bunului monarh, rex, conturat de stoici şi de Dion Chrysostomul. Fără îndoială, Traian nu era un „înger" şi nici un „sfânt". Cum am remarcat, nici Nero nu fusese un „sfânt". însă Traian nu s-a dovedit a fi un militar obtuz, ci s-a comportat ca

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

395

un intelectual, autor de memorii de război, din păcate pierdute, iscusit teoretician, dar şi spirit pragmatic. I s-a reproşat gustul aventurii. în orice caz învedera un eros puternic, agitat de numeroase pulsiuni. Era bisexual şi mare amator de vinuri şi alcool tare, veritabil băutor. Ştia însă să-şi autocenzureze impulsurile, să adopte o conduită precaută, tolerantă, deşi putea să se manifeste ca foarte sever, când considera că se impune asprimea. Mario Pani reliefează că Pliniu cel Tânăr elogiază stăruitor indulgentia lui Traian {Pan., 2, 4-7; şi D. Chr., 3, 2). Se afla desigur în cauză o indulgenţă limitată, pragmatic manevrată, ca atunci când Traian a reprimat fără cruţare pe Casperius Aelianus, fost prieten al tatălui său.

Strategia militară expansionistă, urmată de Traian, nu era prescrisă numai de ambiţiile lui de general destoinic. Traian a înţeles că, pentru a menţine pacea internă, pentru a calma rivalităţile, intrigile, ambiţiile personale, ideile diverse care circulau în rândurile „clasei politice" romane, era nevoie de canalizarea eforturilor spre exterior. Strategia de fortitudo avea nevoie de ciuilitas şi de pacea internă, iar acestea din urmă trebuiau să se bazeze pe ofensiva spre exteriorul Imperiului. Măria Pilar Gonzalez- Conde demonstrează că fortitudo presupunea „pacea", pax, dar viguroasă, activă, susceptibilă să se conjuge cu expansiunea teritorială la frontiere, ca să se chezăşuiască locuitorilor abundenţa, prosperitatea. Cercetătoarea spaniolă reliefează că iconografia monetară a Principatului traianeic, precum şi sursele literare, vehiculează o teologie a Victoriei. Numeroase monede figurează VICTORIA, uneori asociată fie lui Traian, fie anumitor zei, ca Iupiter şi Marte. Colegiul Fraţilor Arvali invocă Victoria cezarului sau a altor divinităţi. Pe arcul de la Benevent, Traian, în togă, înaintează alături de „Hercule învingătorul", Hercules Victor, al cărui cult era încurajat în secolul al II-lea d.C. Mărturiile literare pledează recurent pentru un război drept, bellum iustum, preconizat în funcţie de canoanele tradiţionale ale moralei romane (pentru legendele monetare, R.I.C., II, 23-26; 4l-44; 46-47; 58-68; 73-76; 8l-84; 114; 128-l35; 154-l55, 192-201; 234; 268; 280-286; 304-306; 335; 354-355; 765; 769; 775-777; pentru urările Arvalilor, hărăzite sănătăţii şi victoriei împăratului, C.I.L., 6, 2074 = I.L.S., 5035). Expansionismul lui Traian corespundea unui plan deliberat, intenţional, sistematic conceput, care includea în primul rând cucerirea Daciei şi în al doilea rând o mare ofensivă antipartică. Spre regretul lui Tacit, care aspira spre o campanie decisivă în Germania, Traian a hotărât să nu prelungească operaţiile militare limitate din zona Rinului. In textul Res gestelor lui Amian, din ediţia Teubner a lui Victor Gardthausen, optimul principe jură să transforme Dacia în provincie romană şi să străbată Istrul, adică Dunărea, şi Eufratul, adică să atace Parthia (încă de la începutul Principatului; 24, 3, 9). în acelaşi pasaj, Amian, afirmă că Iulian, care îl admira pe Traian, voia să subjuge Persia. Cucerirea Daciei, înfăptuită în două războaie (10l-l02 şi 105-l06 d.C), prezintă o cauzalitate complexă, pluridimensională. A operat, îndeosebi ca un pretext propagandistic, invocarea păcii încheiate cu Decebal, în 89 d.C, deturnate de către daci împotriva Romei şi considerate umilitoare de opinia publică romană. Traian era proclamat un „răzbunător", ultor, încât apar monede pe care împăratul este închipuit ca inspirat de Nemesis (R.I.C., II, 815). Prima şi cea mai importantă cauză a cuceririi Daciei, cauza cauzelor, o constituia aspiraţia lui Traian de a-şi asigura spatele frontului pe care el urmărea să-l deschidă în Orient, împotriva părţilor, „challenger" al Imperiului. Obiectivul său primordial rezida în zdrobirea statului pârtie al Arsacizilor. Or părţii

396