Eugen Cizek
siuni împotriva religiei sale? în orice caz dinastia constanliniană dispăruse şi Iulian nu desemnase nici un succesor. Campania militară se încheiase printr-un eşec usturător.
Statul său major s-a întrunit. Se reitera situaţia din 284 d.C, când fusese proclamat Diocleţian. Pe de altă parte se învedera din nou cât de vane fuseseră speranţele aceluiaşi Diodeţian că armata nu va mai juca un rol decisiv în desemnarea împăraţilor. între principalii conducători militari se manifestau divergenţe majore. între ofiţerii creştini şi cei păgâni, între armata Orientului, moştenită de la Constanţiu, şi cea a Galliilor, constituită de Iulian. Cu siguranţă, Lnterveneau de asemenea ambiţiile, laşitatea şi invidiile personale. Mulţi generali. în special din Occident, erau Barbari, ca sarmatul Victor, germanicii Arintheus, Nevitta şi Dagalaifus. Ei au impus alegerea unui civil, probabil născut în Gallii şi păgân, Sarurnius Secundus Salutius, mai sus menţionat, prieten al lui Iulian, administrator competent şi onest, respectat de toţi capii armatei. El însă a refuzat purpura imperială, invocând vârsta sa înaintată şi sănătatea fragilă. Poate sub presiunea ofiţerilor illyri, care comandau unităţi de elită şi continuau să influenţeze substanţial viaţa politică a ImperisrfutT Salutius a propus un ofiţer moesian, ce nu se distinsese în mod spectaculos şi care era creştin moderat. Astfel ofiţerii creştini, poate complotişti împotriva lui Iulian, dobândeau satisfacţie, iar păgânii se puteau mulţumi cu un împărat tolerant.
în acest fel s-a sfârşit bizara şi zadarnica aventură a lui Iulian. Nu numai că au dat greş reformele religioase ale acestuia, ci şi planurile lui militare expansioniste, şi alte reforme, prea puţin timp aplicate, au căzut în desuetudine5.
Urmaşii lui Iulian. Valentinienii
Ofiţerul moesian lansat ca împărat de comandanţii militari illyro-romani şi de Salutius este Iovian, proclamat împărat ca Flauius louianus. Se născuse la Singidunum, în Moesia, şi ajunsese comandant al gărzii imperiale. Ceea ce a contat în momentul desemnării sale ca împărat unic, de către statul major şi de consilieri civili ai lui Iulian Apostatul. El s-a grăbit să încheie o pace „pe treizeci de ani", dezastruoasă, ruşinoasă, pentru Imperiul roman, cu Shapur II.
De fapt se grăbea să ajungă cât mai repede la Constantinopol, unde putea fi contestat fie de creştinii intransigenţi, fie de partizanii lui Iulian. Deşi nu avea nici o legătură de sânge cu familia lui Constanţiu, se declarase, cum am arătat mai sus, un Flavian, adică un continuator al dinastiei imperiale. A cedat perşilor cea mai mare parte din Mesopotamia romană, fixând graniţa pe linia Nymphios-Chaboras şi abandonând Nisibis, pe care perşii nu o putuseră cuceri. A renunţat la teritoriile de dincolo de Tigru, dobândite de către Diocleţian în 297-298. De asemenea a renunţat complet la suzeranitatea romană asupra Armeniei, trecută, pentru moment, sub controlul perşilor. Contemporanii, în special păgânii, aveau impresia că fusese trădată memoria lui Iulian. Libanios, indignat, a polemizat cu Themistios, partizan al păcii cu orice preţ şi panegirist al lui Iovian (Them., Or, 5; 8). Totodată un edict declara toleranţa religioasă generală. Fapt care mulţumea pe creştini, practic persecutaţi sub Iulian Apostatul, şi nu contraria pe mulţi păgâni, care se temeau de o reacţie violentă împotriva lor. A petrecut câteva luni la Antiochia, pentru ca ulterior să pornească spre Constantinopol, împreună cu armata sa. Dar la 17 februarie 364 a murit subit la Dadaszana. în Galatia, probabil asfixiat de vaporii degajaţi de un brasero în cortul său. Dacă nu cumva l-au asfixiat păgâni fanatici, partizani incondiţionah ai lui Iulian. Cum am semnalat în trecut, Iovian anulase măsurile anticreştine adoptate de către Iulian.
Moartea neaşteptata a lui Iovian a prilejuit o nouă reuniune a statului major imperial împreună cu anumiţi demnitari civili, ca Salutius şi Datianus, un fost favorit al lui Constanţiu. Din nou intrigile de curte şi ansamblul armatei nu au putut să intervină. Şi din nou s-a ajuns la un compromis între clanul oriental şi cel gallo-roman. De asemenea, din nou Salutius a refuzat puterea imperială şi a propus ca împărat pe Valentinian I, un ofiţer din garda imperială, la rândul lui fiu de ofiţer pannono-roman. Acesta era cunoscut ca un creştin moderat, adept al doctrinei niceene, şi ca un militar energic şi onest. El a fost aclamat de armată ca împărat sub numele de Flauius Valentinianus. Acest titlu îl corela şi pe el celei de a doua dinastii flaviene, cu toate că Valentinian crea de fapt o familie imperială valentiniană, diferită de cea constantiniană. într-adevăr, o lună mai târziu, la Constantinopol, la 28 martie 364 d.C, Valentinian a determinat proclamarea ca august, egal în competenţe cu el însuşi a lui Valens, definit ca Flauius Valens. Acesta fusese tot ofiţer, de rang inferior fratelui său, căci era mai tânăr cu şapte ani decât Valentinian, născut în 328. Cei doi augiişti au decis să împartă puterea lor în funcţie de zonele teritoriale ale Imperiului.
După ce, instalaţi la Constantinopol, cei doi fraţi procedaseră la o profundă epurare a personalului administrativ-politic diriguitor, în care susţinătorii şi protejaţii lui Iulian au fost substituiţi de rudele lor şi de prieteni pannonieni, au fost adoptate măsuri de tolerare atât a creştinilor, cât şi a păgânilor. împărţirea Imperiului, partitio imperii, a survenit în iunie 364. De data aceasta Imperiul a fost cu adevărat divizat, cu toate că teoretic unitatea lui era menţinută, iar Valentinian deţinea o anumită preeminenţă în orânduirea augustatului. Valentinian a ales Occidentul, inclusiv Illyricum, şi s-a stabilit la Mediolanum, pe când Valens a gestionat Orientul, de la Constantinopol. Primejdia barbară şi rivalitatea armatelor s-a aflat la originea acestei colegialităţi, însă, spre deosebire de ceea ce se va petrece în 395, cei doi fraţi au gestionat Imperiul în funcţie de un acord, de o înţelegere armonioasă. De altfel Imperiul a continuat să fie periclitat de adversari exteriori, ca şi de uzurpări interne. Forţe militare aflate în trecere prin Constantinopol, la 28 septembrie 365, l-au proclamat ca august pe Procopius, înalt demnitar al lui Iulian şi intelectual păgân. Era rudă cu ultimul constantinian prin Basilina şi se reclama de la familia lui Constantin. îl susţineau păgânii intransigenţi şi foştii secondaţi ai lui Iulian. Uzurparea a eşuat la Constantinopol în câteva ore, dar a raliat la cauza sa Tracia şi Bithynia. Procopius avea şi sprijinul vizigoţilor. însă bătrânul general Arbetio, fost slujitor al lui Constanţiu, l-a învins pe Procopius la Nacolea, în Asia Mică, în mai 366 d.C. La 27 mai 366, Procopius a fost executat, însă uzurparea a continuat în Balcani, sub conducerea lui Marcellus, rudă cu Procopius. Generalul lui Valentinian, Equitius, a intervenit ca să lichideze această nouă uzurpare. După ce Valens s-a stabilit, în 370 d.C, la Antiochia, prefectul său al pretoriului (între 370 şi 377) a declanşat reprimarea intelectualilor păgâni şi a altor înalte personaje, fidele memoriei lui Iulian, în legătură cu o nebuloasă problemă de magie şi de divinaţie. Au fost executaţi numeroşi intelectuali păgâni, inclusiv Maximos din Efes, „confesorul" şi prietenul lui Iulian. Aceste fapte s-au petrecut în pofida toleranţei religioase proclamate de cei doi augiişti.
Valentinian I era un pannonian patriot, energic, dar brutal, sângeros. Totuşi respecta intelectualii. A asigurat fiului său Graţian o excelentă educaţie, sub îndrumarea profesorului şi scriitorului Ausonius. înconjurat de o camarilă de pannonieni avizi şi fruşti, a iniţiat un autentic terorism de stat. în 367 l-a proclamat august pe primul său fiu, Gratian, care nu avea decât opt ani. Constantia, fiica lui Constanţiu, a devenit logodnica şi, şapte ani mai târziu, soţia lui Graţian.
550
Dostları ilə paylaş: |