Istoria Romei

Eşecul păgânismului

Fenomenul cel mai relevant al Dominatului îl constituie triumful creştinismului. Creştinizarea Imperiului si apoi Imperiilor a ilustrat de asemenea eşecul decisiv al păgânismului, al cultelor politeiste tradiţionale si al tentativelor de a le reorganiza, unifica, sub egida unui monoteism relativizat. Creştinismul alcătuieşte cea mai preţioasă moştenire lăsată timpurilor istorice posterioare de către Dominat, de civilizaţia antică în general. Avem în vedere în primul rând Roma şi forţele ilustrate de ea.

606

Eugen Cizek

Chiar anticreştinul înveterat care a fost Diocleţian, în cadrul unor eforturi stranii, fireşte sortite eşecului, de a impune latina ca limbă oficială unică a Imperiului, de a-l romaniza integral, a oprit emisiunile monetare care foloseau legende greceşti pe piesele respective, inclusiv pe cele de la Alexandria. Nu se mai bat monede decât având legende în limba latină. Pentru el civilizaţia antică trebuia să fiinţeze numai ca Roma. Dar această Romă va transmite posterităţii în primul rând creştinismul. De altfel, cum am remarcat mai sus, sub Iulian păgânii nu se definesc ca romani, ci drept eleni, în opoziţie cu galileeni, cum îi califică pe creştini. Victoria creştinismului, analizată de noi anterior, se datorează şi incapacităţii cultelor necreştine de a rezista, de a se adapta noilor condiţii istorice, unui climat mental într-o evoluţie lentă, dar ineluctabilă, spre noi metavalori şi valori. Păgânismul, încă puternic în secolul al IV-lea d.C, pare iniţial să se dezvolte în cadrul dimensiunilor care îl caracterizaseră înainte de 284 d.C. Adică la nivelul „explozjeT*^tcultelor soteriologice, de sorginte greco-orientalâ, care nu excludea deloc persistenţa religiilor străvechi. Nu numai „populare", rustice, dar şi ale zeilor Olimpului, Iupiter-Zeus şi secondaţilor lui. în orice caz de acest fenomen de interferenţe complexe, de sofisticate sincretisme, de alianţe uneori alambicate dau seama de conduita şi strategia religioasă practicate de tetrarhi, în special de Diocleţian. Iniţiatorul şi cârmuitorul tetrarhiei nu a agreat tendinţele spre un relativ monoteism, ci, dimpotrivă, pare a fi privilegiat expandarea politeismuiui. El a aşezat întemeierea Dominatului sub ocrotirea zeităţilor capitoline. Temeliile tetrahiei au fost religioase. Sacralizarea Imperiului, învestitura divină au acţionat ca factori esenţiali ai construcţiei Dominatului, zămislit de către Diocleţian. Ele îşi propuneau să asigure legitimitatea noii structuri politice. Ceea ce nu a exclus sincretisme cu religii ale salvării, prin excelenţă solare. Acestea nu ştirbeau, în concepţia lui Diocleţian, patronarea Imperiului de către Iupiter şi de Hercule, fiul zeului suprem, divinitatea vitejiei, a integrităţii morale, dreptăţii menţinute sau redresate în orice condiţii.

încă din 285 d.C. monedele traduc „jupiterismul" lui Diocleţian. Ele îl figurează pe Iupiter înmânând globul împăratului, sub egida factorului militar, apreciat ca indispensabil noii domnii. Legendele monetare comportă „concordia soldaţilor", CONCORDIA MILITVM, şi „lealitatea soldaţilor", FIDES MILITVM. Ca aproape toţi contemporanii săi militari, Diocleţian era adept al cultului hărăzit „Soarelui", Sol. Dar Sol, fund unul singur, nu putea asigura o ierarhizare în cadrul colegiului auguştilor şi apoi al tetrarhilor. Această misiune a fost „încredinţată" zeităţilor capitoline. Preeminenţa revine lui Diocleţian, proclamat, cum am mai arătat, „Iovian", Iouius, asistat de un cezar de asemenea „Iovian", adică Galerius, pe când Maximian şi cezarul lui, Constanţiu I ori Constantius Chlorus, sunt flecare „Herculean", Herculius. Riturile tradiţionale sunt respectate, ca şi divinaţia şi arta haruspiciilor. W. Seston a decelat însă, în epifania tetrarhilor, valenţe solare, chiar mithraice: referinţa la Lumina etemâ, strălucitoare, lux aeterna, însoţitoare a împăraţilor, al căror creştet, pentru prima oară în istorie, apare scăldat de nimbul sacru. Cezarii erau amândoi adepţi ai religiilor solare: Constantius Chlorus, monoteist al lui Sol, şi Galerius, născut la marginea Daciei ca fiu al unei preotese a aceluiaşi zeu - Soare. Este posibil ca împăratul Galerius să fi fost mithraic convins. Iar în mediul roman, Mithra fusese asimilat „Soarelui Neînvins". Diocleţian însuşi îl adoptă ca al doilea zeu al său. Tetrarhii înfăptuiesc în 307, la Camuntum, prima intervenţie publică şi oficială a unor împăraţi în favoarea mithraismului. Diocleţian, Galerius şi Licinius restaurează aici o grotă a lui Mithra, proclamat ca „ocrotitor al

puterii lor",autor imperii sui (I.L.S., 659). Cu toate acestea cultele solare şi mithraismul, în progresele lor, sunt serios periclitate de alte doua religii, creştinismul şi maniheismul. Creştinii reprezentau deja, cum am arătat, o minoritate numeric semnificativă în interiorul Imperiului. Spiritele lucide ale timpului înţelegeau că viitorul era al Dreptei Credinţe. Iar maniheismul înregistra dezvoltări agresive. Diocleţian a învederat iniţial toleranţă faţă de creştinism. Totuşi creştinii recuzau nu doar cultul imperial propriu-zis, ca întotdeauna, dar şi religia concomitent ioviano-heracleeană şi solar-mithraicâ, închipuită de Diocleţian ca un cult de stat, sortit să asigure, prin rituri totodată politice şi religioase, unitatea Imperiului. După opinia noastră, clamarea adeziunii tetrarhilor faţă de mithraism a fost determinată parţial tocmai de intenţia combaterii creştinismului. Tetrarhii se sprijineau pe o religie de asemenea în expansiune, însă legată de convingerile personale ale împăraţilor, ca şi de teologia Dominatului lor. Prin actul de la Camuntum Dioclefian a vrut, probabil, să-şi încojoneze opera de reformare a religiilor Imperiului, în sensul joncţiunii dintre culte tradiţionale ş?religii solar-mithraice, profund romanizate.

In 303, antagonismul dintre statul tetrarhilor şi creştinism se acutizase. Diocleţian a trecut la represiune, determinat, poate, de mai multe motive. în primul rând de presiunile exercitate asupra sa de către Galerius, păgân fanatizat. Deşi, în 311, Galerius va promulga un edict de tolerare a creştinismului, fireşte prilejuit de o „Realpolitik". S-au adăugat refuzul creştinilor, tot mai numeroşi în armată, de a sacrifica, precum şi incendierea palatului imperial din Nicomedia. între 295 şi 298, fuseseră martirizaţi, ca militari nesupuşi, un centurion şi doi recruţi. Oricum creştinii cunoscuţi de oficialităţi şi foarte numeroşi în Nicomedia fuseseră imprudenţi când ridicaseră o biserică chiar în faţa palatului imperial. A contat, fără îndoială, şi expansiunea unor învăţături filosofice anticreştine, neoplatoniciene, care întreprindeau o virulentă propagandă anticreştină. Pe lângă ideile lui Porphyrios din Tyr, „scolarhul" neoplatonismului, acţionau, în direcţia combaterii creştinismului, adepţii gnozei, ermetismului, diverselor sincretisme sau funcţionari ca Hierokles, praeses în Bithynia şi deci la Nicomedia. Persecuţiile au început totuşi cu reprimarea maniheismului. Un edict din 297 proscria maniheismul în Africa şi în alte zone ca o religie nouă, necunoscută, nepermisâ (religio Micită), care submina „vechea religie a zeilor nemuritori*'.

Cu siguranţă, vocaţia agresivă, vehement înnoitoare şi încă relativ puţin difuzată a maniheismului îl transforma într-o ţintă mai lesne de doborât decât creştinismul. Se adăuga faptul că mam'heenii puteau fi consideraţi spioni ai perşilor lui Narses, în Egipt, în Africa etc. Diocleţian s-a întors după aceea împotriva creştinilor, ca să-şi desăvârşească opera de remodelare a Imperiului. Diocleţian a început prin epurarea anturajului palaţial de creştini. Apoi a trecut la „soluţia finală", la tentativa de extirpare a creştinismului din Imperiu, la ceea ce a fost definită ca „marea persecuţie" oficială, globală, statală, de fapt a treia şi ultima de mari proporţii. Lansată în 303 d.C, această persecuţie nu a durat multă vreme pretutindeni. Constantius Chlorus a exercitat-o cu ponderaţie în Gallii şi în Britannia. Maximian a fost violent, dar pe termen scurt. In general, mulţi funcţionari şi magistraţi, opinia publică nu au manifestat faţă de creştini ura oarbă, vehementă, din trecut. Poate şi fiindcă înţelegeau că, după atâtea decenii (de la Gallienus) de tolerare discretă, persecuţia nu putea sâ-şi atingă scopul. Se afla în cauza o persecuţie guvernamentală, în vederea rezolvării problemei, înainte de abdicarea prevăzută pentru anul 305 d.C. Au fost insistenţi Dinrlprian ■; n-i----

608