Istoria Romei

Triumful creştinismului

Am constatat, în capitolul anterior, care au fost cauzele propagării intense a creştinismului şi, în definitiv, ale victoriei sale finale. îl îmbrăţişau aristocraţi de viţă, funcţionari imperiali, intelectuali de marcă, militari. în cele din urmă, unii creştini se înrolează în forţele militare. Iar anumiţi militari se creştinează în timpul serviciului ostăşesc. Pe de altă parte, creştinii pătrund chiar în anturajul tetrarhilor. Atitudinea creştinismului faţă de Imperiu comportă mai multe faţete, care îndeobşte corespund anumitor etape cronologice. Deşi câteodată, în acelaşi moment istoric şi, în consecinţă, în operele Părinţilor Bisericii, pot să se exprime concomitent atitudini şi faţete diferite. Aceste abordări diferite, aceste „etape cronologice" par a fi fost eminamente următoarele: 1) încercarea de adaptare şi acceptare a structurii societăţii şi a cutumelor ei, ilustrată mai cu seamă în primele două secole d.C; 2) contestaţia globală a societăţii antice, a Imperiului, a tradiţiilor religioase şi culturale, în secolul al III-lea d.C; 3) transformarea în religie de stat, destinată să se asocieze strâns ierarhiilor, articulaţiilor societăţii şi Imperiului sau măcar să se ajusteze lor, în funcţie de exigenţele acestora, în secolul al IV-lea d.C; 4) detaşarea abilă, uneori sofisticată, dar tot mai hotărâtă, de alcătuirea statală romană şi îndeosebi de soarta ei, în secolul al V-lea şi în veacurile subsecvente. Prin urmare, după ce s-a unit cu statul imperial, creştinismul, în virtutea universalismului preconizat de el, a fost practic constrâns să se desprindă de acesta. Fericitul Augustin dă seama de aceste tendinţe de separare de Imperiu. Anumiţi scriitori creştini pledează pentru federarea Imperiului cu Barbarii, pentru restructurarea acestuia, care implică pe de o parte salvarea lui, dar, pe de alta, tot o formă a detaşării de el. Alţii, ca Salvianus, mai sus menţionat, se pronunţă destul de limpede pentru abandonarea Imperiilor şi pentru o nouă alianţă cu formaţiile statale barbare. în sfârşit, forţa Noii Credinţe este atestată de continuarea şi de progresele înregistrate de evanghelizarea altor populaţii şi state decât cele romane. Sunt destul de uşor rapid creştinaţi cei mai mulţi Barbari. Fervoarea spirituală, însă şi conştientizarea faptului că îmbrăţişarea creştinismului constituia un semn de civilizare, explică aderarea la practicarea DreDtei

612

Eugen Cizek

Credinţe. Statele barbare vor să confişte, şi nu să distrugă structurile spirituale şi de altă natură ale Imperiilor. Totuşi sunt evanghelizate şi meleaguri care nu erau implicate în prezervarea civilizaţiei romane. Am remarcat mai sus că evanghelizarea extrinsecă Imperiului este chiar anterioară anului 313 d.C.

într-adevăr am semnalat că încă de la sfârşitul secolului al II-lea J.C. creştinismul pătrunsese în Osrhoene şi mai ales la Edessa, capitala acestui stat. Se spunea că Bardesan, crescut la curtea regelui Abgar IX, ar fi fost creştin. în realitate pare să fi fost adept al unei gncze iudeo-creştine. Pretutindeni creştini docţi îşi exprimă ideile în limbi naţionale, pe care le înzestrează cu un alfabet şi o literatură sacră, în idiomurile respective. La Edessa fiinţează o Biserică de limbă siriacă. Primele misiuni organizate sunt instituite abia în secolul a! Vl-lea d.C, sub pontificatul lui Grigore cel Mare de la Roma. însă personalităţi deosebite convertesc la creştinism populaţii întregi ori consolidează poziţiile deja câştigate de învăţătura Mântuitorului. De regulă, solii Bisericii încep prin converafea căpeteniilor statelor şi seminţiilor neromane, ca ulterior să obţină creştinarea restului populaţiei. Cum de asemenea am notat, în Armenia, Sfântul Grigore Iluminatorul, nobil înrudit cu familia domnitoare, converteşte. între 280 şi 290, pe Tiridates, regele Armeniei. în veacul următor se creştinează întreaga populaţie a unei Armenii înzestrate cu o puternică Biserică autohtonă, care utilizează limba naţională a regatului. în Caucaz, în actualele Georgia şi Azerbaidjan, în Albania şi Iberia antice, sunt convertiţi iniţial monarhii locali şi ulterior restul populaţiei. Creştinismul se propagă adânc şi în regatul persan a! Sassanizilor. Se împotrivesc creştinismului nu doar clerul mazdeist intolerant, ci şi autorităţile laice. Totuşi Bisericile Mesopotamiei sunt înfloritoare la începutul secolului al IV-lea d.C. Shapur II, adversar implacabil al unui Imperiu roman devenit creştin, lansează reprimarea cruntă a unei religii, considerate de el ca un cult al inamicilor săi politici. Trei episcopi succesivi ai Seleuciei sunt martirizaţi, încât scaunul lor eclesiastic rămâne fără ocupanţi între 348 şi 388. Totuşi creştinii mesopotamieni, susţinuţi de forţele Bisericii din interiorul Imperiului, rezistă cu dârzenie. Şcoala creştină de Ia Nisibis, repliată la Edessa, după eşecul militar al lui Iulian, conjugă rolurile de seminar şi de universitate creştină, unde se desfăşoară un învăţământ conceput în funcţie de nevoile Bisericii. După Shapur II sunt restaurate aşezămintele creştine sassanide, aşezate sub autoritatea episcopului Seleuciei şi Ctesiphonului, declarat mitropolit şi şef al bisericilor, înainte de a deveni katholikâs. Creştinii din Persia erau fideli doctrinei niceene. în 410, actualele Bahrein şi Khorassan aveau episcopii. Creştinismul va pătrunde în China, în secolul al VH-lea d.C. în pensinsula arabică Dreapta Credinţă se infiltrează mai clar. în Egipt, folosirea limbii copte facilitează prosperitatea comunităţilor creştine săteşti. în secolul al IV-lea ia naştere o Biserică a Etiopiei, înzestrată cu un scaun episcopal. Aici Froumentios, capturat în cursul unei călătorii de explorare şi transformat în sclav, răspândeşte creştinismul în anturajul regilor din Axoum. Froumentios se deplasează la Alexandria, unde este ordonat preot de Sfântul Athanasios. Froumentios devine ulterior episcop al unei Etiopii integral creştinate, sub egida doctrinei niceene. în Africa, cum am semnalat mai sus, donatismul se aliază cu triburile berbere antiromane, pe care însă le creştinează. Teologia donatistâ propriu-zisă nu se diferenţia sensibil de învăţătura niceeanâ.

în sfârşit, se creştinează şi triburile goţilor. îndeobşte, cu excepţia francilor şi lon-gobarzilor, populaţiile germanice s-au creştinat ca ariene. Teologia mai simplă a arianismului - Barbarii înţelegeau greu doctrina Sfintei Treimi - i-a câştigat mai uşor. Pe deasupra, eclesiaştii arieni, adesea în opoziţie cu puterea imperială, desfăşurau o propa-

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

613

gandă mai agresivă. Vandalii au adoptat masiv arianismul. în consecinţă, în regatul lor african, cum am semnalat mai sus, adepţii doctrinei niceene au fost sever reprimaţi, întemniţaţi, martirizaţi. Creştinismul arian s-a convertit într-un fel de religie „naţională" a populaţiilor germanice. L-au adoptat şi burgunzii. Creştinarea goţilor a început devreme, încă în perioada persecuţiilor. Dar esenţialul convertirii la creştinismul arian a fost opera unui „metis" goto-roman, descendent al unor prizonieri romani ai goţilor, Ulfila ori Wulfila. Acesta cunoştea perfect modul de viaţă roman; a intrat în contact cu autorităţile eclesiastice şi a fost consacrat episcop, în 341 d.C, de către Eusebius din Nicomedia. Ulfila, refugiat în Moesia Inferior către 348, a tradus Noul Testament în limba gotică şi a făurit un alfabet special. A murit în 383, după ce goţii, instalaţi în Balcani, în 382, s-au convertit în masă la arianism. Curând convertirea la creştinismul arian a cuprins pe toţi Barbarii din zona danubiană. Un caz specific îl prezintă Irlanda. Niciodată anexată de Imperiu, insula a fost totuşi evangţwîîzată de aşa-numitul Sfânt Patrick. Ceea ce a prilejuit o expansiune culturală şi religioasă explozivă a insulei. Această insulă, atât de puţin atinsă anterior de romanizare, s-a transformat într-un focar de iradiere a culturii latine, religioase şi profane. Călugării irlandezi, impregnaţi de latinitate, ca Sfântul Colomban, mort în 615 d.C, au coborât pe continent, unde au redresat o latinitate aproape complet destabilizată. Mănăstirile lor s-au transformat în nuclee de cultură antico-latină. Se poate afirma că ei au salvat moştenirea culturală antică.

însă, în general, creştinismul extrinsec Imperiului s-a difuzat cu ajutorul limbilor vernaculare, adică locale, transformate în idiomuri culturale. încât el a slujit mai ales civilizaţiei, şi nu atât Imperiului. în interiorul acestuia se înjghebase o teologie a Imperiului creştin, pregătită chiar de Constantin cel Mare. Nu vom reveni asupra opţiunilor personale ale acestui dominus. Reiterăm observaţia că după aşa-numitul edict de la Mediolanum (care, poate, a consistat într-o „antantă" verbală, urmată de două rescripte ale lui Licinius; deşi ce ne împiedică să presupunem că ar fi existat şi un text promulgat de Constantin?). Constantin a practicat o mişcare de balans între creştinism şi pâgânism. Constantin ar fi încercat, în cadrul unei filosofii monoteiste, un fel de joncţiune între vechea sa fidelitate faţă de Sol Inuictus şi noua Credinţă. Panegiriştii săi păgâni, între 313 şi 321, transcriu această pendulare referindu-se la o forţă divină, ce putea satisface adepţii ambelor religii, când se referă la „divinitatea supremă", summa diuinitas ori summus deus. Pe arcul din 315, se face apel la elemente provenite din „impulsul divinităţii", instinctu diuinhatis. Concomitent, dominus promovează o legislaţie precreştină, mai sus consemnată. La 18 aprilie 321, clericii primesc dreptul să elibereze sclavi în biserici. Se acordă toate avantajele unei eliberări civile. Iar la 3 iulie 321, Constantin obligă judecătorii, birourile, lucrătorii câmpului să nu muncească în ziua venerabilă a Soarelui, adică duminica. Se interzice creştinilor să sacrifice, iar, în 318, episcopii primiseră dreptul de a împărţi dreptatea. Constantin acordă subvenţii, din trezoreria sa, eclesiaştilor. Se interzice consultarea măruntaielor victimelor, deci arta haruspiciilor, în locuinţe private, iar, în 322, sacrificiile sunt interzise cu prilejul aniversărilor imperiale (Cod. Th., 16. 2, 5). După victoria repurtată asupra lui Licinius, o monedă îl figurează pe Constantin cu emblema lui Cristos străpungând şarpele păgânismului. într-adevăr, anul 324 şi înfrângerea lui Licinius dau seama de o cotitură în strategia politico-religioasă a lui Constantin. El trece clar la edificarea instituţională a unui Imperiu roman creştin. Nu au dispărut, desigur, anumite ezitări. Un rescript de la Hispellum (Umbria) autorizează locuitorii acestui muncipiu să înalţe un templu gintei Flavia şi să hărăzească lupte de gladiatori persoanei împăratului, însă cu interdicţia „ipocrită" ca templul să fie pângărit de superstiţii contagioase, adică de sacrificii (X.5., 705).

614