Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə282/314
tarix03.01.2022
ölçüsü3,8 Mb.
#46166
1   ...   278   279   280   281   282   283   284   285   ...   314
Eugen Cizek

Iar ultimul edict al lui Constantin, din 337, scuteşte flaminii cultului imperial de exercitarea unor sarcini publice (Cod. Th., 12, 5, 2). Din mai 319, păgânilor, încă substanţial majoritari în Imperiu, li se garantează libera exercitare a religiei lor (Cod. Th., 9,16, 1). Fapt care îi va transforma totuşi din stăpâni toleranţi ai Imperiului, cum fuseseră cu şase ani în urmă, în toleraţi!

După cum controla, ca şef suprem, cultul imperial, Constantin înţelegea să supravegheze, să monitorizeze cu stricteţe religia creştină. Pe de altă parte creştinismul devenea religie de stat, în fond principala religie de stat. Expansiunea accelerată a creştinismului presupunea şi proliferarea dizidentelor, ereziilor, schismelor. într-adevăr statul şi Constantin au intervenit nemijlocit în viaţa internă a Bisericii, cu prilejul conciliului căpeteniilor eclesiastice, organizat în martie 314 d.C, la Arelate (actuala localitate Arles). Biserica Africii era perturbată de erezia donatistâ. Am remarcat că această erezie fuseseprovocată de problema aşa-numiţilor lapsi şi a botezului primit de la unul dintre ei. Caecilianus, episcopul Cartaginei, era contestat de adepţii lui Donatus, conducătorul dizidentei în cauză, dat fiind că fusese consacrat episcop de un „trădător", adică de un episcop care, în timpul marii persecuţii, predase fără împotrivire Scrierile Sfinte oame-. nilor lui Diocleţian. Cum am arătat, donatismul se propagase prin excelenţă în mediile sociale modeste şi printre indigeni antiromani. Pentru prima oară conciliul de la Arelate a fost convocat printr-un ordin imperial, ca şi cum ierarhii creştini ar fi reprezentat funcţionari de stat. Li s-au pus la dispoziţie mijloace de locomoţie ale poştei imperiale. S-au reunit 46 de episcopi. 16 din Gallii, 10 din Italia, 9 din Africa, 6 din Hispanii, 3 din Britannia. Conciliul a condamnat, (era a doua reprobare) schisma donatistă, care trebuia să dispară.

însă au fost adoptate şi alte măsuri. S-a hotărât excomunicarea creştinilor sau creştinelor care contractau căsătorii cu păgânii ori păgânele. Ca şi a creştinilor ce făceau uz de fals împotriva fraţilor lor. S-au interzis recâsătoririle după repudiere. Preoţii nu aveau dreptul de a practica camătă. Fiecare episcop trebuia ordonat de alţi trei episcopi. Servirea starului era recunoscută ca importantă de Biserică, luându-se în considerare interesele împăratului. Se consfinţea astfel interferenţa dintre stat şi Biserică. Braţul secular a intervenit ca să aplice hotărârile conciliului, care ascultase atât pe donatişti, cât şi pe exponenţii Bisericii oficiale. Cum donatiştii au refuzat să se supună deciziei conciliului, o hotărâre imperială, din 316, i-a condamnat la exil şi la confiscarea bisericilor ocupate de ei, care urmau să fie restituite „ortodocşilor". S-au produs numeroase incidente, întrucât donatiştii au rezistat şi s-a recurs la forţa armată. Dar utilizarea forţei a fost stopată în 321, cum am semnalat mai sus.

După eliminarea lui Licinius, Constantin nu a putut rămâne indiferent la o dispută christologic-teologicâ grav perturbatoare a păcii lumii creştine. Donatismul se limita la Africa, însă un nou contencios tulbura întreaga comunitate creştină în esenţiala problemă a teologiei trinitare, a structurii Dumnezeirii. Doctrina Sfintei Treimi fusese de multă vreme adoptată de căpeteniile Bisericii, însă ea era departe de stadiul cristalizării. Am arătat, în capitolul anterior, cât de aprige şi complicate fuseseră interpretările statutului Mântuitorului. Unii, ca adopţioniştii, îl consideraseră om învestit cu putere divină. Alţii, ca sabellienii, pledau pentru unicitatea Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ar fi fost trei moduri de reprezentare a aceleiaşi realităţi. în sfârşit, subordinaţioniştii opinaseră că n-ar exista decât un singur principiu iniţial, Dumnezeu Tatăl. Logosul sau

Verbul, adică Fiul, ar fi primit viaţă şi fiinţă de la Dumnezeu Tatăl. El ar fi inferior, subordonat Tatălui etern, pe când Fiul nu ar fi veşnic. în sânul şcolii teologice de la Alexandria au emers două curente diferite. Unul dintre ele susţinea egalitatea substanţială între Tată şi Fiul. Cealaltă şcoală relua ideile subordinaţioniştilor. Fiinţa divină ar fi unică şi reprezentată de Dumnezeu Tatăl, veşnic, necreat, în vreme ce Fiul sau Logosul ar constitui prima creaţie a Tatălui. Sfântul Duh ar fi fost, la rândul său, o creaţie a Tatălui. Acest punct de vedere este susţinut de preotul Arius sau Areios, originar din Libia, fost discipol al lui LukiaSos din Antiochia.

Arius se născuse în jurul anului 280 d.C. Era un bărbat înalt, slab, cu o privire tristă şi un temperament de ascet. Arius se remarcase ca.un excelent orator. El îşi întemeia ideile pe un pasaj din Evanghelie, unde sfântul Ioan îl determinase pe Isus să declare că „Tatăl este mai mare decât mine" (14, 28). Era susţinut îndeoaW de femei, care organizau adunări, generatoare de dezordini. Episcopul Alexandriei, numit Alexandros, a convocat un conciliu al episcopilor locali, care au anatemizat ideile lui Arius şi l-au excomunicat pe el şi pe partizanii lui. Prin intermediul consilierului său, Ossius din Corduba, dominus le-a reproşat lui Alexandros şi Arius litigiul lor şi le-a cerut să se înţeleagă. între timp arianismul se răspândise în Imperiu, unde provocase divizarea Bisericii orientale, mai cu seamă în Asia Mică şi în Siria. îl susţinea pe Arius Eusebius din Nicomedia şi, cu unele rezerve, episcopul Eusebios din Cesareea. De fapt ambele tabere, cea a arienilor şi cea a adversarilor lor, erau la rânduj lor împărţite în nenumărate grupuscule sectare. Un conciliu provincial, reunit, în decembrie 324, la Antiochia, a coroborat repudierea arianismului. S-au împotrivit numai trei episcopi, inclusiv cel din Cesareea. împăratul a considerat situaţia preocupantâ şi contraproductivă pentru interesele unităţii Imperiului şi a Bisericii. Personal, nu prea înţelegea problemele christologice. Dar, în vederea reunificării creştinilor, a decis convocarea unui conciliu al Imperiului, care a avut loc la Niceea. Arius şi Alexandros nu putuseră ajunge la nici o înţelegere.

Acest conciliu s-a întrunit începând din 20 mai 325 d.C. Se înregistra o dată capitală în istoria Bisericii. Era primul conciliu mondial, ecumenic, sinod al lumii locuite, oikou-mene. Totodată se manifesta abandonarea ostentativă a neutralităţii puterii imperiale, arborată la Mediolanum, cu unsprezece ani în urmă, în favoarea intervenţionismului „binevoitor" al statului. într-adevăr Constantin nu numai că a pus cursus publicus la dispoziţia episcopilor, dar a prezidat în persoană şedinţa inaugurală a conciliului, unde a rostit cuvântarea introductivă. Se reuniseră aproximativ 270 de episcopi, mai ales din provinciile orientale. 119 proveneau din Asia Mică. Occidentul era reprezentat de patru episcopi, ca Ossius şi Caecilianus din Cartagina, şi doi legaţi ai episcopului Romei, Sylvester, prea vârstnic ca să se deplaseze. Dezbaterile au fost dominate de intervenţiile lui Ossius din Corduba, lui Athanasios din Alexandria şi lui Eusebios din Cesareea. Tema principală a rezidat în cristalizarea doctrinei Sfintei Treimi, în unitatea teologică a Bisericii, astfel fixată la Niceea. Uşor modificată de conciliul de la Constantinopol (din 381), doctrina niceeană va deveni Crezul Bisericii creştine. Se statorniceau idei esenţiale. Constantin ar fi preferat, poate, o soluţie de compromis, însă s-a raliat deciziei consiliului, impusă prin excelenţă de episcopii latinofoni. Cei din Orient s-au supus, sub presiunea ordinelor date de magistrul oficiilor. Doi episcopi opoziţionişti au fost exilaţi, ca şi alţii, doritori ulterior să revină asupra votului lor. Arius a fost âp a«»m»n -

616


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   278   279   280   281   282   283   284   285   ...   314




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin