Istoria Romei

Eugen Ci:ek

basilicilor formează o adunare de enoriaşi din toate categoriile sociale, supuse, fără deosebire de rang, sub amvonul episcopal din absidă, privirii agere a lui Dumnezeu. Preoţii şi episcopii dispun de o libertate neîngrădită de vorbire, care poate reproba conducătorii lumii laice. Această libertate de vorbire - ilustrată de pildă de Ioan Gură de Aur la Constantinopol, unde denunţa autorii păcatelor şi injustiţiei sociale, inclusiv pe moşieri şi pe curteni - acţionează asupra comunităţii urbane, adunate în "sala de audienţe" a lui Dumnezeu. Trei teme prevalează în predici: păcatul, sărăcia, moartea. Episcopul are acces la guvernatori, la potentes, la care intervine în favoarea celor oropsiţi. Se întâmplă totuşi ca el să aştepte ore întregi în anticamerele funcţionarilor importanţi. Deşi, dacă bisericile sunt splendide, datorită generozităţii suveranilor şi . căpeteniilor laice de seamă, averile Bisericii sunt considerabile. Constantin acordase „corpului creştinilor", corpus christianorum, dreptul la bunuri posedate în comun şi la moşteniri consistente, lăsate Bisericii prin testament. Astfel Biserica poseda moşii, de altminteri scutite de impozitul funciar. Clericii nu pot fi judecaţi de justiţia laică decât pentru crime. Nu este mai puţin adevărat că în curţile de la Ravenna şi de la Constantinopol acţionau ierarhi creştini rafinaţi, parfumaţi, care duceau un trai îmbelşugat. Fără îndoială, nu dispare, ci se afirmă în continuare modelul slujitorului ascet al Bisericii¹⁹.

Evoluţia mentalităţilor

Mentalul colectiv, perturbat de puternica criză a secolului al III-lea d.C, suferă mutaţii fundamentale. Este afectat chiar utilajul mental, etnostilul civilizaţiilor antice. Intervin transformări în concepţia despre dragoste, sex, trup, viaţă şi moarte. Schimbările ating chiar structura celor două limbi privilegiate ale Imperiului. In latină se manifestă cu pregnanţă tendinţa spre modificarea structurii limbii, prin excelenţă către abstractizarea vocabularului. De asemenea se reliefează ca mai manifeste ca oricând raporturile de influenţă reciprocă între structurile mentale şi axiologice pe de o parte şi cele politice pe de alta. Dominatul nu ar fi fost posibil fără criza de identitate a secvenţei istorice anterioare lui 284 d.C., dar şi el a acţionat ca o apă tare asupra structurilor mentale şi axiologice. Creştinismul a putut să prospere în condiţiile căutării salvării şi semimonoteismului din vremea anarhiei militare; însă, la rândul său, a marcat în adâncime felul de a gândi, de a percepe lumea, al cetăţenilor Dominatului. în pofida rezistenţei obstinate a modului de viaţă tradiţional al orăşenilor şi sătenilor. Invaziile barbare au împietat şi ele asupra climatului mental al oamenilor secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. Anticetatea tinde să-şi schimbe complet discursul mental. Ca şi conţinutul esenţial. Anterior anticetatea funcţionase ca o reţea de cetăţi autonome, unde îşi păstrau validitatea societatea civilă, „liberalismul economic", libera întreprindere. Acum cetăţile îşi văd drastic redusă autonomia. în mediul urban se inserează spaţiul Bisericii. Spaţiul urban se deschide spre cel rural, chiar spre deşert, unde se aflau locaşurile oamenilor sfinţi, monahilor şi anahoreţilor. Mai ales după 375, în acest spaţiu deschis al anticetăţii, anticiuitas, se agitau ameninţători, violenţi, rurali exasperaţi de dominaţia copleşitoare a statului imperial şi a oraşelor, ca şi Barbari, progresiv constrângători, mult timp ostili centrului urban tradiţional. Dacă în secolul al IV-lea d.C, oraşele prosperau, în veacul următor ele se golesc de o populaţie, înclinată să se grupeze
îndeosebi în jurul conacelor fortificate, uillae. ale latifundiarilor. Vechile solidarităţi dispar, căci se constituie altele noi; reziduurile celor tradiţionale sunt deturnate de un individualism care alternează cu noi servituti apăsătoare. Au tendinţa să explodeze tendinţele centrifugale, care fac joncţiunea cu instalarea Barbarilor în Imperiu. Deşi Peter Brown susţine că, în secolul al IV-lea d.C, locuitorii Imperiului nu ar fi fost afectaţi de o reală alienare morală, aceasta trebuie să fi fost suficient de puternică, ca să devină devastatoare în veacul următor.

Nu numai romanocentrismul se destrueturează, în condiţiile reluării şi accentuării crizei de identitate a locuitorilor unei anticetăţi în care se dizolvă numeroase puncte de reper. Este considerabil edulcorat antropocentrismul greco-roman tradiţional. Omul încetează a mai fi măsura tuturor lucrurilor. Imanentismul clasic al anticilor este substituit de o concepţie providenţialistă relativă la viaţa cotidiană şi la istorie. Preocupările faţă de cea mai bună forfîîă de guvernământ, atât de intense sub Republică şi sub Principat, se estompează în cadrul dezbaterilor de idei. Ele sunt concurate de întrebările şi discuţiile asupra soartei Imperiului, normale dat fiind presiunea crescândă exercitată de către Barbari. Am constatat cât de importante erau pentru Biserică discuţiile şi predicile referitoare la păcat şi la moarte. Practic, în lumea clasică păcatul nu existase. O atmosferă sumbră impregnează aceste predici şi discuţii. Pentru creştini ceea ce este „dincolo" de moartea corporală domină şi limitează totul. Revine eshatologiei un statut privilegiat. Chiar şi păgânii, cum am constatat mai sus, se feresc de „păcat", militează pentru austeritate, castitate, integritate morală. Sexul este riguros controlat, în cadrul unei „revoluţii sexuale", care implică deprecierea trupului omenesc şi a instinctelor pendinte de dragostea corporală, de orice formă de erotism.

Creştinii şi chiar anumiţi păgâni exaltă, cum am arătat, celibatul. Adam şi Eva fuseseră în paradis fiinţe asexuate. Teama de trup face ravagii. Mulţi creştini se poziţionau cu fervoare faţă de istoria căderii omenirii, ilustrate de către Adam şi Eva. Cum reliefează Peter Brown, această povestire se converteşte în oglinda sufletului ascetului secolelor în cauză. El tremură la gândul asumării torturii intrinsece vieţii în lume, căreia îi contrapune traiul „angelic" al monahului şi al anahoretului. Astfel era recucerit în pustiu raiul. Creştinii căsătoriţi nu pot ajunge în paradis, accesibil exclusiv celor ce ar fi practicat abstinenţa sexuală a lui Adam şi a Evei. Sexualitatea este înlăturată ori destinată numai procreării. Mulţi recuzau atât sexualitatea, cât şi căsătoria. Emerge astfel o cumplită teamă de trupul omenesc, exaltat în deplinătatea şi în nuditatea sa de oamenii veacurilor anterioare. La Antiochia, Ioan Gură de Aur reprobă băile publice şi femeile aristocrate, care îşi arătau trupul bine întreţinut servitorilor. Dragostea trebuia consacrată lui Isus, sfinţilor şi martirilor. Bisericii şi săracilor ocrotiţi de aceasta, care aveau nevoie de caritate. Dragostea faţă de femeie tinde să se spiritualizeze, să se despartă de sex, prefigurând faimoasa iubire cavalerească a Evului Mediu. Pe când anticii veacurilor precreştine fuseseră foarte „epidermici" în manieră de sex. Pe de altă parte, se dezvoltă fenomenul definit de Marcel Le Glay drept gustul iraţionalului, pasiunea pentru forţele misterioase care ar guverna lumea invizibilă. Neoplatonismul le încurajase masiv, iar creştinismul le-a deturnat în favoarea învăţăturii sale. Asociat ceremoniilor stranii ale teurgiei, în faza sa finală neoplatonismul devine tributar misticismului, estimat ca prioritar în raport cu filosofia. înfloresc ermetismul, magia, divinaţia, vrăjitoria. Constanţiu a decapitat pe neoplatonicianul Sopatros din Apameea, deoarece fusese

624