Istoria Romei

Eugen Cizek

acuzat că înlănjuise vântul prin practici magice. Ioan Gură de Aur când se plimba în parcurile Antiochiei, în 37l-372 d.C, întâmpinase o bizară scenă de vrăjitorie. împăraţii creştini reprimă cu vigoare divinaţia, magia. Biserica le condamnă, dar ele nu pot fi extirpate definitiv. Biserica tinde să le substituie un altfel de misticism.

în aceste condiţii, axiologia timpului se transfigurează radical. Oamenii încep progresiv să preţuiască lumea altfel decât antecesorii lor. Se impune o lungă perioadă de tranziţie de la vechile mentalităţi şi valori la altele noi. Când se termină acest proces de tranziţie? Cândva opinam că încheierea lui s-ar fi produs sub Con stan ţiu II, dar experienţa lui Iulian ne convinge că desăvârşirea tranziţiei mental-axiologice a survenit mai târziu. în orice caz după moartea lui Iulian, cândva în apropierea anului 370 d.C. „Demnitatea'", dignitas, şi „rolul bine împlinit",persona, nu dispar, însă nu mai exercită funcţde" faruri ale valorilor şi mentalului colectiv. Nu mai sunt valori-cheie ori metavalori. Printre aşa-numitele mentaleme reînnoite, printre valori, statutul privilegiat revine altor elemente fundamentale. în noul cod socio-cultural, „pietatea", pietas, se poziţionează avantajos. Conţinutul acestei valori apare îmbogăţit în sens creştin. Chiar şi păgânii, Iulian, Hypatia şi alţii, o practică, însă cu alte semnificaţii. Totuşi adevăratele metavalori sunt altele. Ne referim la „respect", obsequium, la supunerea totală faţă de ordinea socială încremenită, „îngheţată" ereditar, faţă de birocraţia statală, faţă de dorni-nus, faţă de dirigism. Desigur, obsequium citat de Tacit este mai vechi. Totuşi acesta devine valoare-cheie. Avem în vedere şi „sfinţenia", sanctitudo. Am arătat că totul este sfânt în jurul împăratului sacralizat: palatul lui, dormitorul lui, consistoriul etc. Sacrul prevalează în spaţiul Bisericii. Paradigma monastică îl impune pretutindeni. Reiterăm observaţia că orăşenii se deplasează departe de cetatea lor ca să consulte oamenii sfinţi din deşert. Noile scheme de gândire aşază în centrul preocupărilor omeneşti respectul faţă de ierarhiile închise sau, invers, revolta împotriva lor, ca şi fervoarea religioasă, năzuinţa spre comuniune cu divinitatea, care elimină contractualismul religiei romane tradiţionale. în anumite condiţii, obsequium faţă de dominus sacrii poate fi abandonat. Când suveranul nu este vrednic de misiunea de împlinit de către el, când el nu se învederează suficient de sacru, militarii, susţinuţi câteodată de populaţii locale, se răzvrăteau şi îşi hărăzeau obsequium altcuiva, uzurpatorului. Nu mai stăruim asupra faptului că acest obsequium presupunea poveri fiscale - şi nu numai - atât de apăsătoare, încât grupuri mari de oameni se revoltau şi îl contestau, cu atât mai aprig cu cât fuseseră mental formaţi să acţioneze în congruenţă cu exigenţele lui. Nu mai insistăm nici asupra sacralitâţii. Trebuie însă adăugat faptul că Biserica sfârşeşte prin a omologa două noi valori-cheie sau metavalori. In primul rând „harul" (gratia), coborât printre credincioşi pentru a le îmbărbăta existenţa, a le ierta păcatele, a-i stimula pe calea cea dreaptă. Teologii discută intens şi intensiv în jurul raportului dintre liberul arbitru şi predestinare, în orice caz, dacă totul ar fi predestinat, gratia nu ar mai avea nici un rost. Dumnezeu trebuie să pedepsească păcatele grave, să îndrepte pe unii culpabili, să-i sprijine pe cei drepţi. Aceasta presupunea demers omenesc, ca vestigiu al antropocentrismului. Ce rost avea să fie pedepsit cel predestinat a fi păcătos? în al doilea rând acţionează ca valoare-cheie şi „binecuvântarea", benedictio, acordată de Dumnezeu, de puternicii episcopi creştini, în spaţiul Bisericii, ca şi al statului. Insă nu numai de ei. Paradigma monastică prezidează cu autoritate atât benedictio, cât şi gratia. Chiar şi păgânii

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 625

aşteaptă binecuvântarea sacerdoţilor lor ori a filosofilor şi taumaturgilor, ca şi gratia conferită de Isis, Mithra sau de zeii capitolini, adesea deghizări ale unor străvechi divinităţi locale. Interferenţele între creştinism si păgănism sunt mai active si mai complexe decât s-ar putea crede. Deşi creştinismul adusese o ruptură, o discontinuitate, aparent paradoxal, el nu excludea total continuitatea pe plan local. întregul sistem de valori se poziţionează faţă de metavalorile consemnate mai sus. Şi persistenţa vechiului mental se traduce tocmai la nivelul anumitor valori secundare, dependente de cutume tradiţionale, de gusturi consacrate.

Dar care era atitudinea faţă de „celălalt"? Y.A. Dauge opinează că romanii, spre deosebire de greci, la care bărbaros avusese întotdeauna o conotaţie dispreţuitoare, au operat cu noţiunea de „alteritate", şi nu cu aceea de „alienitate". Conştienţi de ceea ce estimau ca superioritatea aproape metafizică a romanităţii, ei s-au străduit totdeauna sâ-şi încorporeze tot ce străinul le putea»furniza ca să-şi consolideze puterea. Romanii au militat permanent în favoarea fuziunii etnice şi a asimilării juridice a seminţiilor cucerite naţiunii cuceritoare. Cum reliefează Michel Le Glay, fără ură şi dispreţ. Ei nu obligaseră pe nimeni să se romanizeze, ci îndemnaseră cu ajutorul unei aculturaţii meşteşugite, anumitor avantaje acordate învinşilor. Am remarcat mai sus asemenea fenomene şi atitudini. Oricum, în secolele precedente Dominatului, mai ales în al II-lea şi al III-lea d.C, Barbarii germanici stârniseră în Imperiu o acută curiozitate, mai degrabă binevoitoare. Această curiozitate s*-a transformat ulterior în receptivitate, în acceptare câteodată fără rezerve. Fapt care a înlesnit infiltrarea Barbarilor în Imperiu. Iar această infiltrare a stimulat modificarea profundă a abordării Barbarului, care, de multe ori, nici n-a mai fost considerat „celălalt". Barbarii au ajuns să ocupe înalte posturi în gestionarea Imperiului, mai ales în armată, chiar înaintea procesului de barbarizare aproape programatic pus în operă de către Theodosius I şi de către fiii acestuia. Şi creştinilor, inclusiv după triumful religiei lor, li se părea inadecvată angajarea în armată. Pe de altă parte, cum am reliefat deja, esenţial, plin de consecinţe incalculabile, se învederează a fi alt fenomen. Pentru păgâni „celălalt" nu mai este Barbarul, ci creştinul, pe când, mai ales pentru creştini acelaşi „celălalt" devine păgânul. Cu atât mai mult cu cât mulţi Barbari, goţi, vandali, sunt creştini, cu toate că eretici. Locuitorii Romei au fost plăcut surprinşi când Alaric, în 410 d.C, a ordonat invadatorilor să cruţe locurile sacre ale vechii capitale şi să evite dezlănţuirile pătimaşe, încât ei şi-au spus că Barbarii nu erau cuprinşi, astfel cum se credea, de cruzime, de o furie „naturală". Homo Romanus era în curs să dispară.

Iulian şi păgânii consideră că Barbarii sunt indispensabili Imperiului, mai cu seamă dacă erau păgâni. Invers, Arnobius declară răspicat că străinul este păgânul. Dacă unii niceeni din Africa reprobă vehement abuzurile săvârşite de vandalii cuceritori. în secolul al V-lea, Salvianus denunţă implacabil turpitudinile romano-africanilor, impudoarea, infamiile lor. în contrapartidă, vandalii ar fi extirpat din Africa neruşinarea, poluarea morală a romanilor efeminaţi (Salv., Gub., 7, 16, 65-71). De aceea nu forţa fizică ar fi pricinuit victoria Barbarilor, ci slăbiciunea romanilor, moravurile lor viciate şi vicioase (Salv., Gub., 7, 108). Barbarii trebuie să biruiască şi este „bine" că vor birui. Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că Barbarii sunt din acelaşi aluat ca şi romanii, iar Fericitul Augustin îi consideră pe cei dintâi tot atât de apţi ca şi romanii să-l cunoască pe Isus. Am remarcat că el conotează ideea detaşării creştinismului de Imperiu. Desigur, acceptarea,

626