Istoria Romei

Eugen Cizek

Cauzele şi efectele „căderii" Imperiului roman

Am constatat cum s-a desfăşurat, în mod concret, aşa-numita cădere a Imperiului roman. Care de fapt nu a echivalat decât cu prăbuşirea şi dispariţia Imperiului roman occidental. Factorii conjuncturali au operat desigur în virtutea unui puternic impact. Lichidările fizice ale lui Stilicho şi Aetius au jucat un rol important. După moartea lui Valentinian III, practic Imperiul occidental s-a zbătut în chinurile unei crize fără sfârşit şi fără speranţă, pe care nimeni nu a putut s-o mai stăpânească. Intrigile inconştiente ale curtenilor de la Ravenna, în goană după o putere treptat mai redusă, dar egoistă şi laşă, de fapt iluzorie, cele de la Constantinopol. unde puterea politică manifesta în cel mai bun caz indiferenţă faţă de soarta Apusului, orgoliile, vanităţile stupide, au cântărit minlt în procesul destrămării Imperiului occidental. Era cu adevărat numai indiferentă curtea de la Constantinopol la soarta Imperiului vesţif De fapt acolo se profila dorinţa reunificării sub egida Imperiului oriental şi a recuperării teritoriilor occidentale. Această aspiraţie a găsit de altfel rezolvare concretă sub Iustinian. Dar nimeni nu înţelegea că recuperarea iustiniană era efemeră şi că, în ultimă instanţă, însuşi Imperiul roman oriental îşi va schimba în întregime caracterul, substanţa, că, în structura sa profundă, indiferent de arguţiile juridice, el nu va mai funcţiona ca roman. S-au adăugat străpungerea frontierelor de către seminţiile barbare şi ambiţiile excesive ale generalilor mercenari, care nu mai erau dispuşi să slujească Imperiul roman occidental.

Dar cauzalitatea profundă a disoluţiei Imperiului roman occidental şi, în ultimă analiză, a Imperiului Romei trebuie căutată în altă parte. De secole, savanţii sunt divizaţi în această privinţă. E. Demougeot insistă asupra factorilor conjuncturali, mai sus menţionaţi, cum ar fi ambiţia excesivă şi erorile de tactică politică a lui Stilicho, care se izbea de reacţia antibarbarâ de la Constantinopol şi de uneltirile principalilor gestionari ai Imperiului oriental. Se evocă de asemenea deplasarea invaziilor barbare de la Est spre Vest. Diviziunea între Vest şi Est era mai veche şi mai adâncă, datând din vremea lui Octavian August şi a lui Marcus Antonius. Ea nu se reducea la diferenţele linvistice. Iar colegialitatea puterii imperiale, atât de frecventă în secolul al IV-lea d.C, obişnuise oamenii cu ideea „împărţirii", partitio, a Imperiului, care nu putea decât sâ-l slăbească. Totuşi cei mai mulţi savanţi încearcă să identifice pricini mai adânci ale procesului dizolvării şi „căderii" Imperiului. începând de la Gibbon, numeroşi exegeţi, ca M. Rostovzev, Ferdinand Lot şi, într-o anumită măsură Francesco De Martino, au considerat că Imperiul Romei a murit din cauza viciilor Iui interne, a unei crize generalizate şi a „decadenţei". Barbarii ar fi nimicit un organism putred, ros de hibe lăuntrice, pe jumătate distrus, înainte ca ei să fi năvălit în masă pe meleagurile lui. Francisco De Martino stăruie asupra cauzelor economice şi sociale ale slăbirii Imperiului, cum ar fi insuficienţa producţiei şi a productivităţii, prevalenta forţelor sociale neproductive, mediocritatea nivelului de trai, opresiunea de toate tipurile (fixarea statutului social, rechiziţiile, fiscalitatea, dirigismul), decăderea relativă a comerţului etc. Dimpotrivă, alţi savanţi.afirmă că Imperiul era înfloritor la sfârşitul secolului al IV-lea. Ei refuză formula de „Bas-Empire", amorsată în secolul al XVIII-lea. încât Andre Piganiol a afirmat ritos că Imperiul nu a murit natural, ci a fost asasinat de Barbari. L-au urmat Santo Mazzarino şi numeroşi alţi cercetători. Ipotezele avansate de unii cercetători „marxişti", potrivit cărora sclavagismul ar fi distrus Imperiul sunt absurde. Sclavajul, în realitate difuzat numai în anumite zone ale Imperiului, era de mai mult timp în declin şi, de altfel, el a supravieţuit Imperiului roman. Sclavii nu s-au răsculat în masă împotriva Imperiului.

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

639

Noi opinăm că decisivi au fost factorii interni. Instituţiile Romei nu mai puteau stăpâni teritoriul imens al Imperiului. Forţele centrifugale, temporar blocate in secolul al IV-lea d.C, au eliminat, în veacurile al V-lea şi al Vl-lea d.C, forţele centripete. Criza de identitate a reapărut, cu deosebită vigoare, după 395, dacă nu cumva chiar după 378, si a spulberat un imperiu care îşi pierduse raţiunea de a fi. Nici provinciile şi nici regatele barbare numai teoretic vasale Imperiului, până în 472-475 d.C. (când Euric a denunţat clauzele tratatului încheiat cu romanii în 418), instalate pe teritorii romane, nu mai aveau nevoie de un imens stat opresiv din punct de vedere fiscal şi politic, ineficient din punct de vedere militar. Instituţiile şi mentalităţile deveniseră ostile prezervării Imperiului. Amintim că Barbarul nu mai era considerat „celălalt". Dezvoltarea exorbitantă a birocraţiei, care năzuise să elimine carenţele secolului al IlI-lea d.C, devenise sufocantă, contraproductivă. Pe termen lung, colegialitatea puteriiicnpe-riale, noile divizări ale teritoriilor nu au mai fost utile. Invazia Barbarilor se convertise într-un factor intern al Imperiului. Cum am mai remarcat, aproape niciodată Barbarii nu s-au infiltrat în Imperiu, ca să-l distrugă. împinşi din urmă de alţi Barbari, ei se instalau în Imperiu, ca să trăiască mai bine decât pe tărâmul lor natal. Se impune, aproape firesc, analogia cu imigranţii din lumea a treia, care, prin toate mijloacele, „năvălesc" în Europa occidentală. Chiar atunci când foloseau forţa, Barbarii aspirau să se integreze Imperiului. Adesea proprietarii funciari îi utilizau în combaterea nevoiaşilor locali, revoltaţi din pricina condiţiilor precare în care trăiau. Abia mai târziu, dezgustaţi ae hibele Imperiului occidental, de urzelile tenebroase ale curţii din Ravenna, de condiţia lor de subordonaţi ai unei autorităţi, pe care practic doar ei o mai susţineau, Barbarii s-au răzvrătit împotriva Imperiului roman occidental. Pe de altă parte, ambiguităţile puterii imperiale, chiar prilejuite încă de August, nu au fost niciodată complet depăşite.

încât nu ne rămâne decât să recapitulăm cauzele principale ale căderii Imperiului roman: 1) criza mental-instituţională, care a asigurat victoria tendinţelor centrifugale, în condiţiile destabilizării puterii centrale, ca urmare a sclerozării ierarhiei sociale şi a proliferării intrigilor mărunte, individualiste şi inconştiente; 2) recesiunea economică, 'Izbucnită mai ales în secolul al V-lea d.C, în care interferau subproducţia şi inflaţia, dezechilibrul acut între import şi export, disproporţia enormă, progresivă, între resurse, treptat, inevitabil, diminuate, şi cheltuieli, mereu sporite; 3) criza identităţii, destruc-turarea utilajului mental, a constantelor mentale consacrate; 4) persistenţa invaziilor, deşi acestea acţionau mai ales din interiorul Imperiului sau în speranţa infiltrării în ţesătura intimă a acestuia. De fapt, Barbarii au admirat întotdeauna civilizaţia romană. Când s-a căsătorit cu Galia Placida, vlăstar al familiei imperiale, căpetenia vizigotă Athaulf a declarat răspicat că dorea să restaureze şi să sporească puterea unei Rome, menite să se sprijine pe goţi (Oros., Hist., 7, 43, 5). Pe de altă parte, repetăm, chiar sub Dominat, nu au putut fi niciodată eliminate complet ambiguităţile regimului politic monarhic fără nume, creat de August. Nu trebuie uitat că „Imperiul" roman din punct de vedere strict juridic a rămas, până la sfârşitul secolului al V-lea d.C, o republică, unde senatul şi poporul roman transferau în bloc competenţele lor unui personaj providenţial. încât puterea imperială nu a fost niciodată riguros ereditară din acelaşi punct de vedere juridic.

Dar de ce Imperiul roman a rezistat în Orient, unde era totuşi condamnat la mutaţii radicale, pe termen lung? Se avansează diverse explicaţii. Se afirmă c3 nr«iim«o

640