Istoria Romei

Zama şi urmările sale

întors în Africa, împreună cu o parte din efectivele pe care le comandase în Italia, Hannibal primeşte ajutoare, recrutează noi soldaţi şi porneşte împotriva trupelor lui Scipio, după ce acesta refuzase încheierea unei păci de compromis, un fel de „paix des braves". La 29 octombrie 202 î.C, el înfruntă pe Scipio şi pe Masinissa, căpetenia numizilor dornici de a-şi câştiga independenţa faţă de Cartagina.

înainte de luptă, fiecare dintre comandanţi rosteşte cuvântări de îmbărbătare a propriilor militari, prezentate de izvoarele antice ca încorporând idei similare. Confruntarea va semnifica o bătălie supremă, supremurn certamen. Ea va decide cine va face legea în Mediterana: fie Roma, fie Cartagina. Răsplata victoriei nu vor fi Africa sau Italia, ci „întreg globul pământesc", neque enim Africani aut Italiarn, sed orbem terrarum uicto-riae praemium fore (Liv., 30, 32). Hannibal organizează o linie de bătaie în care se amestecau mercenarii, soldaţi aduşi din Italia, o elită formată din cartaginezi de baştină

şi 80 de elefanţi. Scipio deviază elefanţii spre flancuri, unde destabilizează o cavalerie punică relativ slabă. După o sângeroasă ciocnire între cele două infanterii, Scipio atacă pe centru şi pe flancuri. In cele din urmă, şarja cavaleriei romano-numide, comandate de Laelius şi de Masinissa, hotărăşte soarta bătăliei: armata lui Hannibal este crunt măcelărită (Liv., 30, 34-35).

In 201 î.C, sfătuiţi chiar de Hannibal, cartaginezii sunt siliţi să accepte o pace umilitoare. Ei pierd Hispania şi toate posesiunile exterioare Africii, predau flota Romei, cu excepţia a zece vase, plătesc o împovărătoare indemnizaţie de război (10.000 de talanţi în zece ani), trebuie să aibă acordul Romei pentru orice iniţiativă diplomatică sau -militară, nu mai au permisiunea de a recruta mercenari, acceptă o supraveghere, chiar în Africa, exercitată de un stat numid clientelar Cetăţii şi independent de Cartagina. Soldaţi şi mai cu seamă căpetenii ale italicilor, care trecuseră de partea cartaginezilor, sunt executaţi. întinse pământuri italice sunt confiscate de romani. Este constituit „ogorul campanian", ager campanus, format din 60.000 de hectare, foarte fertile. Foştii colaboratori ai lui Hannibal au trebuit să achite amenzi substanţiale, să suporte garnizoane romane şi colonii pe teritoriile lor. Viaţa lor internă a fost riguros supravegheată. De pildă, bruttienii şi lucanienii nu au mai fost recrutaţi în legiuni, iar solul lor a fost acaparat de colonii romane. Capua a fost astfel tratată, încât nu s-a mai refăcut niciodată. Şi-a pierdut autonomia şi a devenit „un locaş al plugarilor", sedes aratorum, deci simplu centru agricol, gestionat de prefecţi romani. Pe de altă parte, aliaţii Romei, fideli ei în tot cursul războiului, nu au fost recompensaţi. Ceea ce a creat un sentiment de frustrare în rândurile lor.

Roma însăşi întreprinsese un imens efort de război, foarte costisitor. Totuşi prada de război a fost foarte bogată, generând în Cetate avuţii considerabile. Romanii au început să emită denarul de argint, denarius. In Hispania, au fost constituite provinciile Baetica, ori Hispania ulterior, şi Hispania citerior. încă înainte de declanşarea celui de al doilea război punic, s-a luat hotărârea de a încredinţa guvernarea teritoriilor extraitalice, anexate de romani, anumitor foşti magistraţi ori promagistraţi, cărora li se acorda o misiune,prouincia. Termenul a acoperit repede denumirea zonelor unde se exercita prouincia. Roma pusese practic stăpânire pe viaţa economică şi comercială a Mediteranei vestice.

Senatul a ieşit întărit din cele două războaie punice. Prin auctoritas, senatul a devenit, mai mult ca oricând, tutorele, apărătorul, ocrotitorul statului, iar magistraţii au servit mai ales ca emisari, ca slujitori ai curiei (Cic, Şest., 117). După dezastrul de la Cannae, unde pierduseră 80 de senatori, a survenit, cum am reliefat în capitolul precedent, o ultimă perturbare în mecanismul recrutării şi funcţionării sale. A fost completat printr-o „alegere a senatului", lectio senatus, operată de Marcus Fabius Buteo. El a introdus în senat şi exponenţi ai aristocraţiei campaniene, fidele Romei. începând de acum s-a ivit o ierarhizare a senatorilor. Din 209 î.C, senatul a desemnat promagistraţii-guvernatori de provincii şi prefecţi în oraşele italice unde se efectuase o defecţiune în favoarea lui Hannibal. Concomitent, cel de al doilea război punic a prilejuit detaşarea, din corpul cetăţenesc, a unor personalităţi politico-militare de prestigiu remarcabil. Precum Titus Otacilius Crassus, care se distinsese în Sicilia, şi îndeosebi Publius Comelius Scipio, înzestrat cu supranumele de „Africanul", Africanus. O nouă eră politică astfel se deschidea. Scipio se sprijinea pe mari familii, precum cele ale Aemiliilor şi ale Aciliilor.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

103

Stranii s-au configurat personalităţile învingătorului de la Cannae şi învinsului de Ia Zama. Ne referim desigur la Hannibal. Aventurier iscusit sau strateg militar de geniu? jsîu cumva scriitorii antici i-au exagerat meritele militare (Pol., 18, 28) tocmai spre a ausmenta gloria romanilor, biruitori ai unui mare general? în orice caz el a fost temeinic instruit ca militar încă din copilărie. Ca să nu ne mai referim la faptul că fusese format în ură cumplită, nutrită faţă de Roma (Liv., 21, 4). Pulsiunile sale puternice, chiar violente, erosul său răscolit şi răscolitor s-au orientat tocmai în direcţia combaterii hegemoniei romane. Direcţia pe care n-a abandonat-o nici după ce, în urma păcii din 201 î.C, a părăsit o Cartagina abia cunoscută de el în fragedă copilărie şi s-a exilat în Orient. A strigat el oare, în surghiun: „Zama, o, Zama?".