Răscoale ale sclavilor si anexarea Pergamului
Politica externă romană, ca şi perturbările survenite în gestionarea imperiului Republicii sunt foarte strâns legate de evoluţiile frământărilor de la Roma şi ale discursului mental cetăţenesc.
Trebuie arătat, „din capul locului", cum se spune, că în antichitate n-a existat nici im fel de orânduire sclavagistă şi de mod de producţie sclavagist. Marxiştii au transformat în dogmă absolută ceea ce Karl Marx enunţase, în această privinţă, în diverse lucrări şi în câteva fraze. Căci însuşi Marx, în alte pasaje, s-a referit la un mod de producţie antic. Deci antic, şi nu sclavagist. Cu rare excepţii, sclavii n-au reprezentat niciodată în antichitate principalul instrument de producţie. De altfel sclavul era mai degrabă un capital decât o marfă. El poate să adune bani pentru răscumpărare, să aibă legături semiconjugale. Deţine chiar o personalitate juridică atunci când se prezintă în faţa tribunalului domestic al stăpânului. Pedeapsa cu moartea este rar aplicată, mai cu seamă pentru valoarea sa exemplară. Am reliefat, în alt capitol, diversitatea condiţiei servile şi semnificaţia ei. Nu este totuşi mai puţin adevărat că, în secolele al II-lea şi I î.C, se constată un aflux masiv de sclavi. Mai ales în Italia şi în Sicilia. Izvorul principal al acestei proliferări a numărului de sclavi îl constituie războaiele Romei şi vinderea prizonierilor ca sclavi. Am semnalat mai sus că adesea, cum ar fi în cazul urmărilor cuceririi Cartaginei, au fost vânduţi zeci de mii de sclavi. Recordul absolut pare să fi fost atins în 167 î.C, când au fost vânduţi zeci de mii de macedoneni şi de epiroţi. Dar şi în 104 Î.C, au avut aceeaşi soartă 140.000 de cimbri şi de teutoni. Incontestabil, nu toţi prizonierii de război deveneau sclavi pe termen lung: cei bogaţi erau adesea răscumpăraţi pe loc, fie de familiile lor, fie de prietenii lor. O altă sursă a dezvoltării sclavilor trebuie căutată în intensificarea tâlhăriei şi mai ales a pirateriei, care face ravagii în Asia Mică, în Siria, în Orientul apropiat. Târguri de sclavi fiinţează în multe locuri, în Italia, în Grecia, în Asia. La Delos trec zilnic prin târgul de sclavi 10.000 de oameni. Un alt izvor de alimentare a sclavajului îl formează neachitarea datoriilor. Mulţi datornici insolvabili devin sclavi. De asemenea, sclavajul este hrănit de reproducţia naturală: copiii sclavilor rămân tot sclavi.
126
Eugen Cizek
Diferenţele între condiţiile de existenţă ale sclavilor se adâncesc. Duc o existenţă confortabilă sclavii de la oraşe, adesea foarte specializaţi. Ei sunt medici, pedagogi, secretari ai stăpânilor, coafori, bărbieri, bucătari, slujitori în locuinţe, sclavi publici, inclusiv mici funcţionari. Statul, oraşele, instituţiile municipale îi întrebuinţează ca scribi, crainici publici şi lucrători pe şantierele oraşelor. în sfârşit, sclavii sunt utilizaţi în munca din mine, în întreprinderile industriale şi în atelierele meşteşugăreşti. Dacă anterior ştampilele de pe produse artizanale (ceramică, bronzuri) purtau în special numele unor meşteri oameni liberi, acum, în Italia, prevalează cele ale sclavilor şi liberţilor. Artizanatul cuprinde între 5 şi 10% din populaţia Italiei. Pe de altă parte, în secolul I î.C, unii notabili italici şi romani se înconjoară de gărzi de corp, care sunt sclavi. Se ajunge chiar la alcătuirea anumitor mici armate private de sclavi. Alţi sclavi sunt antrenaţi în şcoli specializate pentru a deveni ucigaşi de profesie, adică gladiatori. Luptele între ei în arene sunt gustate cu nesaţ de spectatori. Este totuşi adevărat că cei mai mulţi gladiatori sunt oameni liberi, angajaţi printr-un contract. Chiar în mediul rural există păstori sclavi, care duceau o existenţă autonomă. Ei vor juca un rol important în rebeliunile sclavilor. Marea masă a sclavilor, compusă prin excelenţă din Barbari analfabeţi, lucrează însă la cultivarea domeniilor agricole, îndeosebi pe latifundii. Ei vor contribui la anumite evoluţii ale agriculturii Italiei. Utilizarea masivă a sclavilor favorizează marile domenii agricole, expansiunea unor noi tipuri de lucrare a pământului, focalizate pe viţa de vie şi pe măslini, în dauna cerealiculturii. Totuşi chiar latifundiarii nu recurg numai la munca sclavilor, ci şi la cea a unor lucrători sezonieri liberi.
S-a exagerat sensibil ponderea sclavilor în interiorul populaţiei Italiei. Se pare că ea nu depăşea cu mult 32% din totalul locuitorilor. Cu toate acestea, pe latifundii adesea sclavii muncesc intens în turme, sub biciul căpeteniilor lor, şi dorm noaptea în semitemniţe, ergastula. Cum am relevat deja, mulţi sclavi nu sunt romanizaţi. Animozitatea lor faţă de stăpâni îmbracă nu numai un caracter social, ci şi o dimensiune etnică, naţională. Numeroşi sirieni şi microasiatici erau sclavi ai proprietarilor greci şi italici din Sicilia. Astfel s-a ajuns la ample răscoale de sclavi, îndeosebi în Sicilia, grânarul Romei. între 136 şi 132 î.C. are loc prima mare rebeliune servilă, în Sicilia, animată în mare parte de sclavii ciobani. Ea a fost condusă de către sirianul Eunus şi de cilicianul Kleon. Rebelii cuceresc Agrigentum, iar Eunus este proclamat rege sub numele de Antiochos. Sclavii formează un stat antiroman, având Henna drept capitală, şi bat chiar monedă. Ei înfrâng patru armate romane, dintre care trei sunt consulare. Cu mari eforturi, consulul Publius RUpilius cucereşte Henna şi zdrobeşte rebelii.
Dar mişcarea servilă de eliberare, socială şi naţională, câştigă proporţii. Cum ea a coincis şi cu reforma lui Tiberius Gracchus, anumiţi cercetători s-au referit la o „Internaţională roşie" a antichităţii. Exagerarea ne apare ca evidentă, cu toate că au existat, poate, contacte între diferiţii rebeli. într-adevăr sfârşitul răzvrătirii sclavilor coincide nu atât cu reforma moderată a lui Tiberius Gracchus, cât cu o altă insurecţie, desfăşurată în fostul regat al Pergamului. Acest regat fusese aliatul fidel al romanilor, principalul lor susţinător în Orient. Cu toate că uneori Roma i-a mustrat pe Attalizi, basileii Pergamului.
Regatul Pergamului fusese constituit în 282 î.C. şi în detrimentul Seleucizilor, pe coasta vestică a Turciei actuale, de un ofiţer numit Philctairos. Sub Attalos II (150-l38 Î.C.) protectoratul roman devenise foarte constrângător. Când mama acestui rege murise, Attalos II i-a ridicat un templu la
Criza Republicii Romane
127
Cyzic, împodobit cu basoreliefuri inspirate din mitistoria romană. Inscripţia de aici făcuse aluzie la Romulus şi Remus. Suzeranitatea romană s-a accentuat sub domnia succesorului şi nepotului acestui rege, Attalos III. Maladiv, Attalos III s-a comportat ca un despot sângeros. Şi-a masacrat rudele şi prietenii pentru a-şi proteja viaţa. în primăvara anului 133 î.C, acest rege moare, din cauza unei insolaţii, şi îşi lasă, prin testament, regatul şi bunurile personale ca moştenire Republicii romane. Numai oraşele regatului le declara libere. Căci Attalos III nu avea copii. Nu mai existau Attalizi legitimi. Hotărârea sa nu se poate explica lesne. Ce oare o determinase: acceptarea raporturilor de forţe şi a dominaţiei romane? Ostilitate faţă de singurul Attalid în viaţă, Aristonikos, fratele său vitreg, fiul nelegitim al lui Eumenes II? Nelinişte în faţa instabilităţii sociale, teama de o revoltă, simţită ca iminentă, în condiţiile turbulenţei sclavilor din Sicilia şi din Grecia, care putea cuprinde şi Pergamul? După opinia noastră, Attalos III, sângeros, dar intelectual pasionat de sculptură şi inteligent, înţelegea că mai devreme sau târziu Roma va trece de la controlul sever al regatului său la gestionarea directă. Şi dorea să-l cruţe de consecinţele unor confruntări militare devastatoare. Dar pergamezii nu au acceptat uşor clauzele testamentului. Popor de soldaţi colonizaţi, ei se temeau de un stăpân necunoscut. Sau cunoscut doar ca arogant. Executarea testamentului a pus de la început probleme. Aristonikos a prezentat testamentul ca un fals şi pe el însuşi ca moştenitorul dinastiei attalide.
Roma nu putea să-şi îngăduie pierderea unei asemenea oportunităţi fabuloase. Bogăţiile exorbitante ale Pergamului permiteau o dezvoltare economică accelerată, în condiţiile în care banii deveniseră rari în trezoreria Republicii. Tiberius Gracchus a sperat probabil sâ-şi finanţeze reforma din prada consistentă prilejuită de testamentul lui Attalos III. Cu atât mai mult cu cât familia sa avea legături de cooperare cvasi-cliente-lare cu Attalizii. După lichidarea sa fizică, tocmai Scipio Nasica a fost trimis în Pergam ca să preia moştenirea. Dar Aristonikos şi foarte numeroşi pergamezi au luat armele. Investigarea inscripţiilor şi monedelor probează că Aristonikos a izbutit să-şi croiască un adevărat regat pe teritoriul Pergamului. Trupele lui au ocupat anumite oraşe. I s-a raliat Blossius din Cumae, radicalizat şi fugit din Roma, după eliminarea lui Tiberius Gracchus. Acest consilier şi ideolog al lui Aristonikos l-a convins să aplice utopia stoică. Aristonikos a eliberat sclavii şi ţăranii dependenţi, un fel de şerbi, şi a instituit un stat egalitar al heliopolitanilor, o „cetate a Soarelui", Heliopolis. Căci stoicii egalitarişti adoptaseră Soarele ca ocrotitor al tuturor năpăstuiţilor soartei. Acest stat egalitarist, oarecum comunizant, a durat patru ani. încă în 129 î.C, heliopolitanii (inclusiv foşti sclavi şi săraci liberi ai satelor şi oraşelor) au învins la Leukai trupele consulului Publius Licinius Crassus. în cele din urmă au fost zdrobiţi de consulul Marcus Perperna, după un lung şi dificil asediu al oraşului lidian Stratonikeia. Aristonikos a fost capturat, adus la Roma, unde a fost omorât în temniţă. Abia în 128-l26 î.C, Marcus Aquilius, ajutat de zece comisari ai Republicii, a putut organiza, pe teritoriul fostului regat al Pergamului, provincia Asia, una dintre cele mai opulente ale imperiului Romei.
Totuşi în Sicilia, între 104 şi 101 î.C, se desfăşoară al doilea război servil. In vestul insulei, sclavii se răscoală, sub conducerea cilicianului Athenaion, pe când în est, ei sunt conduşi de către Salvius, proclamat rege, sub numele de Trypho. Au fost biruiţi şi eliminaţi cu greu de un fost „locotenent" al lui Marius. Agitaţia sclavilor şi a heliopolitanilor a pus probleme complicate statului roman. Ea traduce pregnante dezechilibre etnice şi sociale. De altfel această agitaţie va reîncepe, după câteva decenii, chiar în Italia5.
128
Dostları ilə paylaş: |