Istoria Romei

Eugen Cizek

Categoriile sociale ale oamenilor liberi

Printre oamenii liberi se adâncesc diferenţele sociale. Nu numai între cetăţeni şi necetăţeni, cu efectele mai sus menţionate şi cu altele prezentate de noi mai jos. Desigur, la Roma nu au existat adevărate clase sociale. Şi cu atât mai puţin o „clasă a oamenilor liberi", care să se contrapună unei „clase a sclavilor". Au emers însă „ordine", ordines. Un „ordin", ordo, nu echivala cu o clasă socială. Era de fapt o categorie de oameni definită de un statut juridic, desigur învestit cu anumite conotaţii sociale, care dispunea de o „stare" (status) proprie. Cele mai importante ordine sunt, cum am constatat mai sus, cel senatorial şi cel ecvestru. Cu siguranţă au existat şi alte ordine mai puţin relevante. Este însă contestată, de către unii cercetători, existenţa unui adevărat ordin decu-rional, format din demnitarii municipali şi membrii consiliilor oraşelor. Am relevat mai sus că, în procesul „cuceririi" romane, Republica se sprijinise adesea pe elitele locale. Ea a continuat să le favorizeze şi după anexarea teritoriilor respective. Aceste elite au constituit de fapt capete de pod ale impunerii şi persistenţei dominaţiei Republicii şi ulterior ale procesului de romanizare a populaţiilor din vestul „imperiului'.' Pentru că, în est, elenizarea nu a putut fi înlocuită de romanizare. Dacă în Balcani şi îndeosebi în Macedonia, pe termen lung, romanizarea a reuşit, în schimb ea a eşuat în Asia Mică, în pofida eforturilor întreprinse de statul Romei. Cu toate că a lăsat aici urme.

Indubitabil, elitele locale au contribuit substanţial la reuşita procesului de munici-palizare şi urbanizare a aşezărilor italice. Ele au sprijinit activ, însufleţite de un sincer elan patriotic, roman şi naţional, cauza Romei. Elitele municipale alcătuiau un fel de categorie socială intermediară între ordinele superioare ale Romei şi populaţia cetăţenească, populus, a oraşelor, colonii sau municipii. Şi în interiorul acestei burghezii municipale se iviseră diferenţe între micii proprietari şi opulenţii citadini. începând din secolul al II-lea î.C, această burghezie municipală a alimentat permanent recrutarea de noi cavaleri. Notabilii italici deţin, în societatea locală şi chiar la Roma, în For, o poziţie importantă ca oratori şi avocaţi. Ei înfruntă cu succes snobisme ale romanilor de viţă veche. Unii municipali se instalează la Roma, ca Lucilius, autorul de sature, venit din Suessa Aurunca, aşezare la interferenţa între Laţiu şi Campania. Lucilius ajunge chiar un intim al Scipionilor. îndeosebi aceşti municipali italici vor furniza nu numai cadrele ordinului ecvestru reîmprospătat, ci şi parametrii etnici ai unei noi societăţi. Ulterior ei vor substitui progresiv vechea nobilitas a Romei.

Plebea de condiţie materială modestă a oamenilor liberi a beneficiat parţial de roadele expansiunii romane. Atât la Roma, cât şi în oraşele Italiei. Nu trebuie crezut câ ea se compunea exclusiv din proletari înfometaţi. Chiar cei ce se bucurau, începând de la Gracchi, de distribuţiile de grâne subvenţionate nu puteau supravieţui doar graţie ajutorului substanţial acordat de stat. S-a dezvoltat în Italia, inclusiv la Roma, o industrie prin excelenţă artizanală. Proliferează atelierele meşteşugăreşti individuale, ojficinae, în care proprietarul lucra singur sau secondat de unul ori mai mulţi sclavi. Micul comerţ profită de asemenea de extinderea schimburilor de mărfuri, atât în interiorul Italiei, cât şi în exteriorul ei. Ca şi de sporirea populaţiei citadine, de specializarea producţiei agricole şi de creşterea consumului. Pe lângă bogaţii negotiatores, prosperă negustori de condiţie medie, mercatores. Mulţi „buticari" - sit uenia uerbo -, tabernarii, se descurcă totuşi greu. Ei provin adesea din rândurile ţăranilor emigraţi în Roma sau în alte oraşe. Aceşti nevoiaşi

Criza Republicii Romane

129

fac parte, alături de şomeri, din „plebea cea mai joasă", infima plebs, sprijinită de distribuţiile frumentare ale statului, dar şi de împărţirile gratuite, organizate de unii particulari bogaţi, adică de „congiarii", congiaria, de ulei, sare, vin, came, veşminte, bani.

Profitând de faptul că, la Roma, nu existau iluminat public şi forţe de poliţie ale statului, şomerii se convertesc adesea în hoţi, raptores, spărgători, effractores, ucigaşi profesionişti, sicarii etc. Alături de plebea cetăţenească, la Roma abundă, în rândurile nevoiaşilor, numeroşi necetăţeni, deci peregrini. Plebea rurală, fie cetăţenească, fie peregrină, comportă mici proprietari de pământ şi lucrători salariaţi. Condiţia lor era foarte modestă, practic aproape la nivelul sclavilor agricoli. Apar noi forme de clientelă, înainte de reforma militară a lui Marius, anumiţi militari devin clienţii generalilor lor. Emerg şi noi tipuri de clientelă civilă, romană şi italică. înfloresc totodată, cum am semnalat mai sus, clientelele provinciale. Cu siguranţă, nu toţi plebeii de condiţie modestă trag profit din fructele „cuceririi" romane şi ale creşterii economice.

Clientelele sunt nutrite şi de relativ numeroasele eliberări de sclavi. De fapt, sclavii pot fi eliberaţi fie prin cens, censii, dacă stăpânul îngăduia sclavului să se înscrie în registrele recensământului, fie printr-o ceremonie organizată în faţa pretorului sau guvernatorului provincial, uindicta, fie prin testament, testamento. Statul putea elibera sclavii săi ori chiar cei ai unui particular. Dacă fuseseră eliberaţi de cetăţeni, foştii sclavi, liberţii, cum am mai remarcat, devin automat cetăţeni. Ei îngroaşă rândurile clienţilor fostului stăpân. Libertul asuma prenumele şi gentiliciul stăpânului, la care adăuga drept cognomen numele său de sclav. Liberţii se infiltrează constant în viaţa economică a romanilor. Unii dintre ei se înavuţesc. Cei mai mulţi se convertesc în artizani sau în mici negustori. în ce priveşte ordinele superioare ale Republicii, trebuie remarcată creativitatea pregnantă, ostentativă, a cavalerilor. Am menţionat, în alt subcapitol, separarea de facto a acestui ordin de cel al senatorilor, compoziţia lui fundamentală. Trebuie adăugat câ censorii nu se mai limitau la înregistrarea averilor pendinte de proprietăţile funciare. Ei luau acum în calcul proprietăţile mobiliare şi înscriau pe cei mai avuţi posesori ai lor în primele clase censitare. Ştim că, la origine, cavalerii fuseseră călăreţii Romei. Statul le conferea un „cal public", adică o alocaţie bugetară în vederea cumpărării şi întreţinerii unui cal. Posesorii acestui cal, „cavaleri cu un cal public", equites equo publico, fuseseră şi rămân floarea ordinului. Din rândurile lor făceau parte şi fiii de senatori. Există însă acum şi „călăreţi cu un cal privat", equites equo priuato, care nu aparţin aristocraţiei de tradiţie, însă au un cens indispensabil integrării în ordinul ecvestru. Ei nu aparţineau prin tradiţie ordinului, dar căpătau acces la acesta pe baza recomandării unui patronus sau în urma serviciilor aduse statului. Trebuie subliniat faptul că, în această secvenţă istorică, se reliefează o productivă mobilitate socială, întrucât nu mai existau caste, juridic determinate. Fără îndoială, ordinul are o bază financiară, care implică investiţii mobiliare, activităţi speculative. Semnul apartenenţei la ordinul ecvestru este inelul de aur. Din rândurile ordinului fac parte vlăstarele şi rudele senatorilor, dar totodată, cum am mai remarcat, arendaşii de impozite, publicaţii. Se adaugă şi cei mai înstăriţi oameni de afaceri, negotiatores. Am arătat că se integrează în ordin şi îi împrospătează rândurile magistraţii municipali. îndeosebi după războiul cu aliaţii, recrutarea italică a ordinului va deveni fundamentală. Cavalerii sunt interesaţi de expansiunea militară a Romei, însă aspiră la o consolidare a statutului lor politic. Se preocupă activ de tribunalele create în vederea sancţionării celor ce spoliaseră provincialii de

130