Istoria Romei

Eugen Cizek

înecat în Nil împreună cu armura sa de aur. Caesar a consolidat protectoratul roman asupra Egiptului. Au devenit regi Cleopatra şi alt frate al ei, Ptolemaios XIII, supranumit Copilul, formal însurat cu sora lui. Caesar a întreprins o călătorie în josul Nilului, până la limitele Etiopiei.

Dar Orientul se află în plină ebuliţie. Regii clientelari, care îl susţinuseră pe Pompei, încercau diverse aprehensiuni. Pharnaces, fiul lui Mitridate al Pontului, trecuse la reconstituirea regatului tatălui său. în decembrie 48 î.C, Domitius, legat al lui Caesar, a fost învins de Pharnaces. întocmai ca tatăl său, Pharnaces a masacrat romanii stabiliţi în ţara sa. La sfârşitul lui iunie 47 î.C, Caesar părăseşte Egiptul, debarcă la Antiochia şi porneşte împotriva lui Pharnaces, cu celeritatea sa obişnuită. El obţine o fulgerătoare victorie asupra lui Pharnaces, în 2 august 47, la Zela. încât, în euforia zdrobirii lui Phamaces, Caesar poate să scrie prietenilor de la Roma: „am venit, am văzut, am învins", ueni, uidi, uici (B. Alex., 69-77; Suet, Caes., 35, 37; Plut., Caes., 50, 1; App., Ciu., 2, 91; 384; DC, 42, 48 etc). Pharnaces, refugiat în Crimeea, este ucis de cumnatul său Asandros. Caesar restructurează harta regatelor vasale din Asia Mică. După o escală la Atena, Caesar revine la Roma, la începutul lui octombrie 47, unde rămâne două

i -l⁰ luni .

în Italia şi la Roma surveniseră tulburări destul de grave. în 48 î.C, Caelius, ales pretor, după ce nu reuşise să organizeze o revoltă la Roma, împreună cu Milo, întors temporar în Italia, a încercat să răscoale sudul Italiei. Au fost ucişi amândoi (Caelius şi Milo). Când, în august 47 î.C, s-a aflat că Caesar se întoarce, spre a mobiliza din nou, legiunea a XII-a l-a huiduit şi alungat cu pietre pe Publius Cornelius Sulla, care îi aducea ordinele comandantului suprem. Salustiu, venit să calmeze soldaţii, a trebuit să plece în grabă, ca să nu fie omorât. Cu dibăcia sa caracteristică, Caesar a pus capăt sediţiunii. I-a lăsat pe rebeli să înainteze până la Roma, i-a adunat în Câmpul lui Marte şi, brusc, le-a declarat că îi exclude din armată. Acest anunţ a provocat stupoare în rândurile lor. Caesar li se adresase cu „cetăţeni" (civili), quirites, ca şi cum ar fi licenţiat deja legiunea. Speriaţi, rebelii au strigat că sunt „soldaţi", milites, şi s-au supus imediat. Această comedie, iscusit jucată de Iulius Caesar, a resudat unitatea armatei romane (Suet., Caes., 70; App., Ciu., 2, 92-94; DC, 42, 52-55). într-adevăr, la Roma, Caesar pregătea un corp expediţionar împotriva Africii. După moartea lui Curio, republicanii îşi consolidaseră poziţiile în provincia Africa. Au primit numeroase ajutoare, sosite din exterior. Se refugiase în Africa şi Metellus Scipio. De asemenea, condusese în Africa resturi ale forţelor militare pompeiene Cato cel Tânăr. Le debarcase la Berenike (azi Bengaizi, în Libia) şi, printr-un marş infernal în deşert, care durase treizeci de zile, în octombrie 48, le adusese în provincia Africa (Str., 47, 3, 20; Lua, 9, passim; Plut., Cato mi., 56, 3), S-au raliat republicanilor din Africa şi alţi pompeieni sau optimaţi: Afranius, Petreius, Gnaeus Pompeius, chiar Labienus. Titus Labienus fusese în Gallia „locotenent" al lui Caesar, însă era din totdeauna pompeian convins. Făgăduise republicanilor să le dezvăluie secretele tacticii militare utilizate de Caesar, dar fostul lui comandant avusese grijă să i le ascundă. De asemenea trecuse de partea republicanilor şi Iuba I, regele Numidiei. Comanda forţelor republicane o deţinea Metellus Scipio, care, la sfârşitul lui 47 î.C, repartizase în zece legiuni pe cei 35-45.000 de infanterişti de care dispunea. Se adăugau 15.000 de călăreţi. însă, în rândul acestor forţe, cetăţenii romani erau minoritari. Majoritatea revenea metişilor, indigenilor, chiar sclavilor, adunaţi ca într-un fel de turmă, nemulţumită de exacţiunile îndurate. Caesar prevăzuse să le opună douăsprezece legiuni. A început prin a concentra un corp expediţionar

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

191