Istoria Romei

Economia. Mutaţiile sociale profunde

Economia Italiei şi a imperiului teritorial al Republicii se dezvoltă între parametrii evocaţi în capitolul anterior. Desigur numeroase conflicte politico-militare, mini- şi macrorăzboaiele civile afectează, până la un anumit nivel, desfăşurarea normală a vieţii economice, a schimburilor comerciale. Mai ales în Italia se adăugau, ca factor destabilizator, mutaţiile radicale ale proprietăţii, confiscările de loturi agricole. S-a calculat că aproximativ 120.000 de oameni au beneficiat de împroprietăririle iniţiate de triumviri. Octavian îşi va atribui întemeierea a 28 de colonii. Se deschid noi pieţe comerciale. Se produce o deplasare spre nord a prosperităţii economiei italice. Provinciile occidentale încep totuşi nu numai să prospere, ci să se „romanizeze", să treacă de la o economie de subsistenţă prin excelenţă la economia „de piaţă" a liberei întreprinderi. Economia Orientului elenistic, deja foarte dezvoltată, în conformitate cu standardele antichităţii,

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

223

producătoare de bogăţii exorbitante, izbuteşte să suporte majorările de impozite, taxele suplimentare impuse de conducătorii romani, îndeosebi cezaricizii şi Marcus Antonius. Veleităţile dirigiste ale unor competitori ai puterii, „Ies chefs de guerre", cum îi definesc francezii, mai cu seamă ale lui Caesar, nu pot totuşi bloca expansiunea economiei de tip capitalist. De altfel, trebuie precizat că Octavian a întreprins eforturi în vederea estompării acestor veleităţi şi liberalizării comerţului, industriei etc. Problemele agriculturii rămân prevalente: disputele facţiunilor politice adoptă frecvent ca obiectiv tocmai structurile economiei rustice.

Până la urmă, agricultura Italiei îndeobşte reuşeşte să progreseze. Aceste progrese sunt vizibile în special în unele zone, ca, de pildă, Campania, unde prosperă culturile viţei de vie şi ale măslinului, pe când în Samnium şi în ariile sabine predomină în continuare creşterea vitelor. înfloreşte şi Gallia cisalpină. Neîndoielnic, problemele proprietăţii se acutizează în condiţiile augumentării neîncetate a marilor domenii agricole. Cu toate acestea subsistă şi chiar propâşesc micile şi mijlociile proprietăţi. Roma şi Italia sunt obligate să importe masive cantităţi de produse de consum. Numai produse foarte perisabile, ca legumele şi fructele, sunt produse şi îndreptate spre consum în Italia. Modalităţile de exploatare sunt tot mai diversificate. Cu siguranţă, se află în plină expansiune producţia artizanală, ca şi schimburile comerciale. Acestea din urmă sunt facilitate de expansiunea infrastructurii rutiere, de emergenţa unor noi porturi maritime. Comerţul maritim înfloreşte mai ales în perioadele de eradicare ori măcar de stopare a pirateriei.

Escaladarea violenţelor şi a taxelor impuse de învingători, adesea efemeri, nu poate împiedica aşadar dezvoltarea comerţului de mari proporţii şi nici a unor sofisticate tehnici monetare şi bancare. Continuă să se dezvolte mari societăţi pe acţiuni. Claude Nicolet s-a referit la emergenţa unei „aristocraţii a comercianţilor şi a bancherilor". Roma şi imperiul său devin capitaliste, neîndoielnic între limitele structurilor antice.

Dar factorul cel mai creativ, în direcţia unei noi societăţi, l-au constituit mutaţiile sociale majore. După 44 î.C, aşa-numita „revoluţie romană" îşi atinge o desăvârşită împlinire. Vechea nobilitas, subminată de o decompoziţie progresivă, tinde să cedeze locul unei noi „clase politice". Trebuie să aşteptăm vremea lui Caesar ca un Fabius Maximus să readucă un consulat în ginta Fabiilor. în senat, patricienii sunt categoric depăşiţi de plebei; în 55 î.C, dintre 415 senatori numai 43 sunt patricieni; ceilalţi fiind plebei. Aceşti senatori plebei năzuiesc totuşi să constituie o castă închisă, puţin favorabilă împărţirii bogăţiilor şi privilegiilor cu noii veniţi. Sunt toţi optimaţi şi ultraconser-vatori, exponenţi ai unei cauze pierdute din start. Intre 43 şi 31 î.C, vechii senatori, decimaţi de prescripţii şi de încleştarea între clanurile politice, pierd pe reprezentanţii lor cei mai marcanţi. în consecinţă, în 43 î.C, în senat nu mai figurează decât o duzină de consulari. Fără nici o îndoială, mai puţin Iulius Caesar şi în măsură mai sensibilă Octavian modifică fundamental compoziţia senatului şi a ceea ce s-a caracterizat ca ordinul senatorial. Ascensiunea „noilor senatori", noul senatores, amplifică peste măsură rândurile senatului, care, astfel cum am constatat, ajunge să numere o mie de membri înainte de bătălia de la Actium.

Printre adepţii lui Octavian se număra Lucius Tarius Rufus, provenit din păturile cele mai modeste, ajuns la un consulat suffect, în 16 î.C, care cumpărase în Italia proprietăţi valorând o

ZZ4