Istoria Romei

Politica externă

Politica externă a lui August a urmărit iniţial întregirea Imperiului cu teritorii limitrofe ori chiar mai îndepărtate. Am consemnat mai sus anexarea Egiptului, ca şi închiderea la 12 ianuarie 29 î.C. a templului lui Ianus. Pe de altă parte, comercianţii romani care negociau dincolo de graniţele Imperiului au făcut cunoscute Romei diverse zone extrafrontaliere şi au făurit convingerea că noi cuceriri erau lesnicioase. In anii 29-28 î.C, geto-dacii şi bastarnii operează o invazie la sudul Dunării, împotriva tracilor. Această năvălire a fost respinsă de guvernatorul Macedoniei, Marius Licinius Crassus, nepot al triumvirului, cu sprijinul lui Roles, dinast geto-dac din Dobrogea. Roles devine „prieten şi aliat al poporului roman", amicus et socius populi Romani. In deceniile următoare, litoralul Mării Negre a fost inclus în „prefectura ţărmului maritim", prae-fectura orae maritimae, sub jurisdicţia unui prefect roman, dependent de guvernatorul

264

Eugen Cizek

Macedoniei. Deci Dobrogea a intrat în Imperiu. Oraşele greceşti de pe ţărm (Odessos, Istros, Tomis, Callatis, Dionysiopolis) formează Pentapolis. Această federaţie cultural-religios-politică este aşezată sub suzeranitate romană. Ea devine hexapolis, când la ea aderă o altă cetate grecească. Romanii ajung prin urmare la Dunăre; în 15 d.C, la nord de Balcani, Tiberiu va crea provincia Moesia. Dar, încă sub August, ţinuturile dintre Dunăre şi Balcani (adică munţii Haemus, în antichitate) practic făceau parte din Imperiu. încă de la sfârşitul Republicii, la sud de Balcani, se afla un regat trac clientelar Romei, elenizat şi diriguit de o dinastie odrysiană, de cele mai multe ori fidelă Imperiului. Regele trac Rhoemetalces a rămas leal Romei, după ce, între 16 şi 11 î.C, o mare parte dintre traci se revoltase împotriva Romei şi dinastiei odrysiene. Răsculaţii au fost înfrânţi şi Rhoemetalces a fost învestit ca „prieten", amicus, al Imperiului (Vell,, 2, 98; Tac, An., 2, 64, 2; Liv., Per., 140; DC, 54-55). La moartea acestuia, în 12 d.C, August a divizat regatul Traciei între Cotys, fiul defunctului, căruia i-a revenit compartimentul cel mai civilizat al Traciei, şi Rhescuporis, fratele lui Rhoemetalces, stăpânitor peste ţinuturile cele mai sălbatice din munţii Rhodope . Pe de altă parte, administraţia lui August a anexat segmentul hispanic, încă neocupat de romani. S-au efectuat reame-najări teritoriale în Orient.

Asturienii şi cantabrii, din nordul Hispaniei, jefuiau ţinuturile romanizate şi împiedicau exploatarea la maximum a minelor aurifere ale peninsulei. în plus, era normal ca întreaga Hispanie să fie încorporată Imperiului. De aceea Agrippa şi chiar August au lansat campanii militare diverse în Hispania neromană. într-o campanie de câteva luni, dirijată de August din Tarraco, s-au obţinut victorii importante. în amintirea acestor evenimente, principele a instalat pe Capitoliu un nou templu, dedicat la 1 septembrie 22 î.C. îl însoţeau în Hispania Marcellus şi Tiberiu. Operaţiile de curăţire s-au prelungit până în 19 î.C. Nordul Hispaniei este anexat. în Hispania au fost create trei provincii: Hispania Tarraconensis, având capitala la Tarraco, Lusitania şi Baetica, provincie intens romanizată. Pe când Gallia comata a fost divizată în trei provincii: Aquitania (capitala la Burdigala, azi Bordeaux), Lugdunensis (capitala la Lugdunum) şi Belgica (capitala la Augusta Trevirorum, azi Trier). Un conciliu al Galliilor se întrunea la Lugdunum. în timpul turneului efectuat în Orient, după 21 î.C, August, însoţit de Livia, dobândeşte relevante succese. încă din 25 î.C, după moartea lui Amyntas, rege clientelar, Galatia este transformată în provincie romană. în anul 20 î.C, Tiberius Claudius Nero, fiul Liviei, viitorul împărat Tiberiu, efectuează operaţii încununate de succes în Armenia. Aici este instalat ca rege clientelar Romei Tigranes II, care trăia în exil la Roma. Prin manevre diplomatice subtile şi mişcări de intimidare, August obţine, în 20 î.C, când împreună cu Livia ajunge la frontiera Siriei, predarea stindardelor şi prizonierilor, capturaţi în vremea înfrângerii suferite de Crassus, principelui şi romanilor. Phraates, regele part, a adus omagii romanilor. August însuşi afirmă că Phraates a solicitat în genunchi prietenia poporului roman (Mon. Ane, 29). Eufratul a devenit graniţa între cele două mari state din lumea „locuită", iar Armenia a fost recunoscută ca stat vasal Imperiului. Este adevărat că autoritatea Marelui Rege slăbise în regatul Arsacizilor. La Roma aceste evenimente au fost percepute ca o victorie repurtată asupra părţilor. Propaganda imperială, tradusă pe monede şi pe inscripţii, consemnează cu entuziasm recuperarea însemnelor romane (signis receptis). Percepţia acestei aşa-zise biruinţe emerge pe platoşa statuii de la Prima Porta, unde apare Tiberiu primind din mâinile lui Phraates însemnele romane. Sunt asociaţi Iupiter şi Pământul-Mamă al Italiei. Este simbolizată puterea cosmocratică a lui August. Regii

S ecolul lui August: Instaurarea Principatului

265

clientelari sunt convertiţi în severani „daţi" de romani: reges daţi. De altfel, în 4 î.C, moare Herodes I cel Mare, cunoscut de noi sub numele de Irod, rege clientelar al Iudeei (37-4 î.C). O parte din regat a primit, în 6 d.C, statutul de teritoriu roman, guvernat de prefectul cavaler Pontius Pilatus, deci Pilat din Pont. O altă secţiune a fost transformată în regatul lui Herodes Antipas (4 Î.C-39 d.C). Cuprindea Galileea şi Pereea. în jurul Siriei, provincie-cheie în cadrul apărării Imperiului de pericolul pârtie, a fost făurit un dispozitiv de state clientelare şi de alianţe cu mici formaţii statale locale. A fost lansată o expediţie în Arabia: nu a decurs de aici nici o anexiune, dar a fost înlesnit traficul comercial din Marea Roşie. Şi aici subsistau mici state clientelare, la limita deşertului şi a Arabiei independente. Egiptul a fost supus unui control excepţional de vigilent. Nil a fost întemeiată aici nici o colonie, iar Alexandria, metropola provinciei, nu a fost înzestrată cu un consiliu, omolog senatului, boule în greacă, precum alte cetăţi elenice. Frontiere stabile au fost create pe Nilul superior, în dauna etiopienilor. In 14 î.C, regatul bosforan din Crimeea, acaparat de Polemon I al Pontului (39-9 î.C), devine stat clientelar Romei. Protejarea Italiei şi ambiţii de cucerire a Germaniei au determinat operaţii militare în zona alpină, la nord şi la vest de peninsula italică. între 13 şi 15 î.C, Tiberiu şi Drusus, fiii Liviei, au desfăşurat o viguroasă campanie de cucerire a meleagurilor alpestre. Un trofeu de la Turbia, prin inscripţia sa, se referă la supunerea a 45 de seminţii. Romanii cuceresc Rhaetia şi Noricum, ajungând până la izvoarele Dunării. Aici ulterior va lua naştere provincia Rhaetia; capitala va fi la Augusta Vindelicorum (azi Ausburg). Această provincie se întindea până la Dunăre. în orice caz au fost cucerite, la nord de Alpi, platoul elveţian actual, Austria de azi şi sudul Bavariei. în 9 î.C, Tiberiu supune Dalmaţia şi Pannonia. August îşi instalează curtea, transformată în cartier general, în nordul Italiei. Drusus, fratele lui Tiberiu, comandă forţele romane din Germania. însă el moare în 9 î.C, din pricina unei cumplite căderi de pe cal. Tiberiu, în 8 î.C, învinge triburile chattiilor şi sicambrilor, care biruiseră pe Lollius, în 16 î.C, când începuse războiul cu germanii, care atacaseră Gallia. în Orient, părţii intervin din nou în Armenia, încât August îl trimite acolo pe Gaius, tânărul său nepot. Prestaţia lui Gaius înregistrează însă un semieşec. în 4 î.C, August se confruntă la Roma însăşi cu o conspiraţie, condusă de nepotul lui Pompei, Gnaeus Cornelius Cinna (DC, 55, 14-21). Conjuraţii intenţionau să-l ucidă în timpul unui sacrificiu. Conspiraţia este descoperită, dar Cinna este iertat şi ulterior chiar desemnat consul. August ştia foarte bine că rămăşiţele republicanilor nu mai aveau nici o pondere politică relevantă. Putea deci să-şi permită clemenţa.

Spre sfârşitul Principatului augusteic, s-au acumulat tribulaţiile. în 9 d.C, în zona illyrică, izbucneşte o masivă revoltă. Punctul de plecare a fost tentativa de a înrola soldaţi în Illyricum (Dalmaţia şi Pannonia), necesari sprijinirii legiunilor lui Tiberiu, care operau în Germania transrenană. 800.000 de localnici s-au răsculat. O parte s-a îndreptat spre Italia, o alta spre Macedonia, pe când alţi rebeli atacau citadele romane din zona illyrică. Aici cetăţenii romani, negustori şi veterani, au fost masacraţi (Vell., 2, 110, 6). La Roma s-a propagat panica. Barbarii se aflau la zece zile de marş de Oraş. Suetoniu va califica războiul purtat împotriva insurgenţilor drept cel mai cumplit de la conflictele punice. Tiberiu, rechemat din Germania, a luptat împotriva rebelilor preţ de trei ani (6-9 d.C), în fruntea a cincisprezece legiuni şi a forţelor auxiliare (Tib., 16, 2). în Italia, cu toate că anumiţi notabili refuzau sâ-şi îndeplinească îndatoririle militare, s-a recurs la înrolări excepţionale de oameni liberi şi de liberţi, la rechemări sub drapel ale veteranilor. După zdrobirea insurecţiei, în zona illyrică au fost instalate două provincii: Illyricum Superius, devenită Dalmaţia sub Flavieni, şi Illyricum Inferius (mai târziu Pannonia).

266