Istoria Romei

Eugen Cizek

Mobilitatea socială privea şi statutul oraşelor Imperiului. Adesea ele primeau un regim juridic ameliorat. în Siria, cetăţile Heliopolis-Baalbek şi Berytus (azi Beirut) au devenit colonii romane. Am reliefat mai sus care era originea decurionilor. De altfel categoria decurionilor nu numai că nu era ereditară - deşi îndeobşte fiii notabililor obţineau decurionatul - dar se învedera ca notabil de eterogenă. încât censul reclamat de la un nou decurion se ridică la 100.000 de sesterţi la Cartagina şi în Comum, dar scade la 20.000 în numeroase municipii africane. în Tarraco, opulenta capitală a unei provincii hispanice, cei mai mulţi decurioni sunt cavaleri romani. în mari centre comerciale, ca în Ostia şi Aquileia, decurionii sunt în special oameni de afaceri, pe când în multe colonii decurionatul este dominat de veterani. O anumită responsabilitate socială unea lumea decurionilor. Dar ea se plătea scump. Consiliul decurionilor dirija viaţă religioasă a cetăţilor, fixa calendarul sărbătorilor, vota bugetul local şi controla finanţele municipale, desemna medicii şi profesorii oraşelor, uneori se convertea în curte de justiţie. Decuronii trebuiau să practice, pe scară largă, evergetismul: să subvenţioneze construirea de clădiri publice, să verse sume de bani în visteria locală, să ofere mese gratuite locuitorilor. Este cazul lui Publius Gamala, din Ostia (C.I.L., 14, 375 = I.L.S., 6147). Totuşi prezervarea prosperităţii nu a pus probleme decurionilor timpului. De altfel, dacă la Roma alegerile magistraţilor se transformau într-o simplă formalitate, în oraşele Italiei şi ale provinciilor competiţiile electorale sunt aprige. Decurionatul îşi împrospăta necontenit rândurile.

Sub decurioni şi augustali se situează plebea Romei şi a exteriorului ei. Plebea Romei este depolitizată, dar ierarhizată. Teoretic numai anumiţi cetăţeni beneficiază de distribuţiile gratuite de alimente; însă, cu familiile lor, se ajunge la un total de jumătate de milion. Ei formează plebea „frumentară", frumentaria, în opoziţie cu plebea „infimă" ori „sordidă", infima, sordida, alcătuită din străini peregrini şi liberţi săraci. La ţară, dintre plebei făceau parte, pe lângă coloni şi mici proprietari, ţărani muncitori sezonieri, care îşi închiriau braţele proprietarilor mari şi mijlocii de pământ. Nivelul lor de viaţă este foarte scăzut. Ceea ce facilitează propagarea brigandajului. Deşi termenul „tâlhar" sau „lotru", latro, caracteriza orice om din afara legii, hoţ, dezertor din armată, membru al crimei organizate a timpului, ins nesupus autorităţilor romane. în Roma însăşi, forţele de poliţie, create de August, nu elimină hoţia şi atacurile armate, „loviturile criminale mortale", însă le limitează.

Fără îndoială, nu toţi liberţii sunt bogaţi. Cei mai mulţi duc o existenţă penibilă ca mici artizani, negustori mărunţi sau simpli lucrători. Spre a evita perturbarea chiar a unei societăţi deschise, administraţia augusteicâ restrânge eliberările de sclavi. O lege Fufia Caninia, din 2 î.C, limita numărul sclavilor care puteau fi eliberaţi de stăpân prin testament, după decesul lui. O altă lege Aelia Sentia, din 4 d.C, fixa o limită de vârstă pentru cel ce putea elibera (20 de ani) şi complica sensibil accesul la libertate al sclavilor mai tineri de 30 de ani. Cum observă Yves Roman, reechilibrarea socială, iniţiată de August, nu cobora prea jos pe scara socială. Unii liberţi nu primesc cetăţenia romană şi rămân dependenţi de foştii lor stăpâni. Guvernarea augusteicâ nu se amestecă simţitor în raporturile dintre stăpâni şi sclavi. Totuşi August reprobă cruzimea lui Vedius Pollio faţă de sclavii lui (DC, 254, 23, 2). Concomitent, se interzice proprietarilor să-şi expună sclavii colţilor fiarelor, printr-o lege Petronia din 19 î.C.

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

285

Masa sclavilor continuă să fie eteroclită. Numărul sclavilor are de altminteri tendinţa sâ scadă. Se constată că anumiţi sclavi participă la distribuţiile frumentare (I.L.S., 6271). Anumite familii din Roma ţin să posede numeroşi sclavi, ca să-şi pună în evidenţă un „standing" ridicat. Creşte numărul sclavilor născuţi în casa stăpânilor, uernae, intens romanizaţi. Preţul sclavilor nu este în general ridicat. Se plătesc pentru cumpărarea şi întreţinerea unui sclav 300 de sesterţi. Pe când mulţi oameni liberi dispun de un venit anual de 1.000 de sesterţi. Pe de altă parte, un medic sclav plăteşte, într-un oraş mic, 50.000 de sesterţi pentru eliberarea sa (I.L.S., 7519). Căci sclavii pot acumula un anumit venit şi astfel să-şi cumpere eliberarea.

Yves Roman observă că această societate augusteicâ deschisă avea totuşi o structură piramidală, pe care o figurează printr-o schemă. La bază se găsesc oameni liberi, plebe urbană şi rustică, sclavi. Se urcă spre liberţii opulenţi şi cei ce fac parte din familia principelui (Caesaris). Urmează, spre vârf, decurionii, cavalerii de rând, apoi prefecţii şi procuratorii ecvestri, senatorii (consulari şi alţii). La „vârful vârfului"se situează imperator şi „casa imperatorială", domus imperatoricT .