Istoria Romei

Cultura şi mecanismele sale

în materie de cultură, de literatură şi artă, de şcolarizare şi cultivare a publicului roman, „secolul" lui August comportă unul din vârfurile dezvoltării intelectuale din Roma antică. Desigur, alături de epocile lui Cicero, Nero, Traian şi de era aşa-numitei renaşteri constantino-theodosiene din secolul al IV-lea d.C. Dar „secolul" lui August marchează o decantare strălucită a creativităţii spirituale, o eflorescentă strălucită a ramurilor culturii, ca şi a bazelor ei, cristalizate în şcoli şi în alte instituţii pendinte de acestea. O performantă expansiune spirituală, un variat şi oportun orizont de aşteptare au înlesnit ecloziunea fericită a creaţiilor literar-artistice, dar şi a şcolilor, bibliotecilor, librăriilor şi altor mecanisme educativ-spirituale. Publicul roman dobândise o notabilă maturizare intelectuală, iar pacea cetăţenească, obţinută totuşi cu pierderea libertăţii depline de expresie, din păcate, ca şi redresarea resurselor materiale ale societăţii au impulsionat mari creaţii literare, inclusiv făurirea unor adevărate poezii şi istoriografii naţionale, dezvoltarea civilizaţiei scrisului. îşi încep şi îşi amplifică existenţa biblioteci publice, pe lângă bogatele fonduri de cărţi private, foarte numeroase.

Asinius Pollio întemeiase, încă din 37 î.C, în atriul Libertăţii de pe Aventin, o consistentă bibliotecă publică, sortită a deveni un fel de muzeu al literaturii, care, pe lângă abundenţa de scrieri literare greceşti şi latineşti, conţinea chipurile scriitorilor şi diverse obiecte de artă vestite. Octavian-August înfiinţează şi el biblioteci publice, dintre care una se situa în porticul Octaviei, începând din 33 î.C, unde se afla ca bibliotecar Gaius Melissus, libert instruit al lui Mecena, iar alta în clădirile aferente templului lui Apollo de pe Palatin, condusă de eruditul Hyginus. Librăriile-edituri se dezvoltă într-un ritm aproape exploziv. La stimularea compunerii de opere literare, ca şi a „consumării" lor, a contribuit, în mod pertinent, ecloziunea recitaţiilor publice, recitationes. Am constatat, în capitolul anterior, că ele erau mai vechi, dar Asinius Pollio a fost cel dintâi care şi-a recitat în faţa unui public larg operele, într-o sală din propria casă (Sen., Contr., 4, praef, 2).

Caracterul dramatic, teatral, al acestor recitaţii, practic similare anumitor monologuri scenice, îi seducea pe romani, deprinşi cu spectacolele. Chiar şi obiceiul frecventării şcolilor de retorică îi determina sâ guste recitaţiile. Publicul era convocat,

Eugen Cizek

prin invitaţii, la asemenea recitaţii, care aveau loc în săli specializate ori închiriate îh vederea citirii cu glas tare a operelor literare. Scriitorii se obişnuiesc să-şi recite operele fie în faţa unor prieteni, fie în public. De altfel, citirea în gând a textelor încă nu exista. Scriitorii ajung să recite opere din toate speciile de poezie şi de proză. Cum discursul literar recitat era ascultat - şi trebuia ascultat cu plăcere - efectele recitaţiilor publice asupra structurii textelor sunt foarte importante, căci publicul, de altmineri asaltat de frecvenţa recitaţiilor, aprecia, în mod inevitabil, potenţarea aiurii dramatice şi a patinei lor retorizante. în „secolul" lui August clasele de retorică influenţează masiv expresia literar-artistică.

Impulsionarea creaţiilor literare se datorează, în mod sensibil, şi proliferării ^:., cercurilor cultural-politice, care îşi trăiesc acum „vârsta de aur". Cu siguranţă ele nu devin cluburi englezeşti închise, însă comportă o anumită decantare. Efectivele lor devin oarecum stabile şi ele se comportă ca nişte autentice cenacluri literare, supuse unui pregnant patronaj literar. Atât August însuşi, cât şi corifeii cercurilor cultural-politice dezvoltă substanţial ocrotirea şi încurajarea complexă, inclusiv materială, a scriitorilor. Desigur cel mai important şi mai frecventat cerc cultural-politic, circulus, a fost cel al lui Mecena. El a pus în operă un tip specific de patronaj literar, rămas în istorie sub numele de mecenatism. Mecena însuşi era scriitor, autor de dialoguri filosofice şi de tragedii, de satire menippee şi de felurite poeme, în care practica o scriitură colorată, rafinată şi asianistă. Mecena a ştiut să atragă cu abilitate, în jurul său, scriitorii şi să-i determine să sprijine activ propaganda augusteică. Mecena a înţeles că un nivel de viaţă decent este indispensabil scriitorilor şi a susţinut financiar autori ca Vergiliu şi Horaţiu, însă a acordat subsidii consistente şi altor literaţi. Desigur, poeţii dispuneau de o organizaţie profesională, „colegiul poeţilor", collegium poetarwn, dar acesta funcţiona ca o confrerie religioasă, şi nu sindicală. De aceea însuşi August va califica cercul lui Mecena ca „masa paraziţilor", parasitica mensa (Suet., Frg., 28, 5). Existau desigur poeţi cerşetori sau saltimbanci. Cercul lui Mecena începe să se înjghebeze încă din 39-38, în Italia, când patronul cercului îl întâlneşte pentru prima oară pe Horaţiu. Vergiliu şi Varius îl frecventau deja pe Mecena. Aderă la cerc scriitori ca Tucca, Plotius, Lucius Rufus Varius, Octavius, Fuscus. Epicureismul îşi pune amprenta pe opţiunile acestui cerc. Totuşi, cu vremea, se ajunge la eclectism, ca şi la preconizarea unei poezii exal-tante şi patriotice. în interiorul cercului predomină o prietenie, o amiciţie de sorginte epicureică, susceptibilă să excludă geloziile literare şi să egalizeze oameni foarte deosebiţi ca origine socială, avere, cultură şi talent. Prin urmare, aproape toţi poeţii de seamă ai vremii au frecventat cercul lui Mecena. Anumiţi cercetători estimează că „secolul" lui August nu se încheie în 14 d.C, ci în 8 î.C, data morţii lui Mecena, deoarece atunci s-ar estompa gloria literelor augusteice, în special a poeziei. Scriitor şi om politic, antonian, dar şi republican, raliat lui August, Asinius Pollio a organizat un alt cerc cultural-politic. Asinius Pollio preconiza o nouă concepţie, modernă, despre literatură. Care nu ar trebui să constituie o activitate marginală, înregimentată, ci autonomă, cu o finalitate proprie. El excludea o literatură complement ori succedaneu al activităţii politice şi aspira spre gustul practicii literare asidue. Un alt cerc cultural-politic de seamă a fost cel făurit de Marcus Valerius Messala Corvinus. Hyginus, Pompeius Macer şi chiar Ovidiu şi Tibul au frecventat cercul lui Messala. Ca şi poeta Sulpicia, nepoata lui Messala, sau Lygdamus. Atât în cercul lui Asinius Pollio, cât şi în cel al lui Messala

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

287

se preconiza o estetică clasicizantă. Deşi adepţii lui Messala au utilizat o poezie intimistă, care recupera filoane ale neoterismului. In ambele cercuri, se contura o anumită independenţă faţă de curtea imperială, care nu implica deloc opoziţia ideologico-politică.

Spre deosebire de artiştii plastici şi, într-o anumită măsură, de arhitecţi, asimilaţi meşteşugarilor, ca nivel social, anumiţi scriitori ai „secolului" augusteic beneficiau de prestigiu social, chiar dacă nu realizaseră cariere politice marcante: participau plenar la controversele ideologice şi estetice. Nu se putea recurge la opţiunea politică liberă, dar, îndeobşte, scriitorii au apelat cu moderaţie la măgulirea puternicilor zilei. Cu toate acestea s-a ţesut o conexiune destul de strânsă între literatură şi regimul Principatului. August a influenţat opinia publică, a statuat o hegemonie culturală. Sugestiile lui Mecena au jucat, în această privinţă, un rol foarte important. August şi Mecena au sugerat poeţilor exaltarea lui Apollo şi a oracolelor Sibyllei, valorizarea legendei lui Enea, a originii gintei Iulia şi a prestaţiilor principelui. Glorificarea Romei conota, de regulă, celebrarea lui August. Chiar şi Properţiu a pus în pagină glorificarea Principatului şi a Romei. După moartea lui Vergiliu, tocmai Properţiu s-a înfăţişat ca purtătorul de cuvânt al lui August. Au existat totuşi intelectuali contestatari. Ne referim la juristul Antistius Labeo, la oratorul Albucius Silus, la oratorul şi istoricul Titus Labienus. Iar propaganda întreprinsă de Ovidiu nu a fost pe placul puterii imperiale. Am consemnat mai sus cazul oratorului Cassius Severus. însuşi August, intelectual desăvârşit, şi-a angajat condeiul în sprijinul propagandei Principatului. Nu s-a mărginit la patronarea ori reprimarea scriitorilor, deşi îi plăcea să poarte lungi discuţii cu intelectualii pe teme culturale. August a compus tragedii şi poeme, inclusiv epigrame, exortaţii filosofice, pamflete şi lucrări autobiografice. Ne-am referit frecvent la Res Gestae duri Augusti, unde îşi figurează concentrat viaţa politică şi înfăptuirile, nu cronologic, ci pe categorii de fapte* facta, şi îşi legitimează ideile politice. Practică un stil aparent sobru, concentrat, clasicizant, parcă influenţat de cel al lui Iulius Caesar, dar pe un timbru solemn, orgolios şi în fraze relativ scurte.

Procesul de alfabetizare a romanilor progresează într-un ritm accelerat. Nivelul şcolilor romane creşte simţitor. Se dezvoltă retorica, însă şi educaţia filosofică. Instruirea tinerilor romani se desfăşoară sub egida umanismului, definit de romani prin conceptul de humanitas. Dacă, la greci, formarea adolescenţilor implica, paideia, având drept cadru gymnaziul şi idealul efebic, instruirea romanilor cuprindea prin excelenţă însuşirea culturii" .

August nu ar fi putut transforma Roma dintr-un oraş de cărămidă (şi de lemn) într-un unul de marmoră, cel puţin la nivelul edificiilor publice, dacă arhitectura vremii nu ar fi inclus o înflorire semnificativă. Preeminentă şi în materie de arhitectură se manifestă tendinţa spre ordine riguroasă, spre simetrie desăvârşită, spre verosimilitate, spre promovarea frumosului majestuos, moralizator, raţional, elegant, armonios. în pofida veleităţilor „realiste", cum atestă Altarul Păcii, conotaţia idealizantă se exprimă pretutindeni. Vitruviu face efortul de a sistematiza arhitectura teatrului. El acordă atenţie proporţiilor teatrelor, analizează schemele geometrice ale celor greceşti şi romane. îl preocupă situarea băncilor, a elementelor scenice, a decorurilor. Nu numai Vitruviu, ci şi alţi arhitecţi romani s-au străduit să preconizeze dezvoltarea raţionalistă a arhitecturii. Exponenţii Principatului au transformat forurile Romei, în special pe cel republican, în fastuoase pieţe elenistice. Totodată s-a impulsionat dezvoltarea grădinilor elegante, abundente în plante artistic tăiate, în pomi fructiferi şi în păsări, ca şi în fântâni răcoritoare. Cu îndrituire, s-a

288