Istoria Romei

Eugen Cizek

Gaius-Caligula (37-41 d.C.)

Principatul a fost acaparat „în viteză" de ultimul fiu al lui Germanicus, Gaius, supranumit Caligula. Porecla îi fusese dată de soldaţii lui Germanicus, deoarece îşi petrecuse copilăria în taberele militare, unde purta „o săndăluţă" militară, adică o caligula. Succesiunea îi fusese asigurată de sprijinul activ al lui Macro şi al pretorie-nilor. Gaius-Caligula era primul Iulio-Claudiu autentic, sinteză a Iuliilor şi a Claudiilor, al căror contencios era astfel încheiat. Ceea ce, pe lângă detestarea lui Tiberiu, generalizată în ultimii ani ai acestui împărat, explica popularitatea, euforia care i-a întâmpinat înscăunarea.

Tatăl său, Claudius Germanicus Caesar, fiul lui Drusus I, era un Claudian autentic. Dar mama sa, Agrippina I, fusese, cum am semnalat mai sus, nu numai fiica lui Marcus Vipsanius Agrippa, ci şi a Iuliei, propria fată a lui August. Totodată Drusus I, bunicul său patern, fusese căsătorit cu Antonia minor, fiica Octaviei, sora lui August, dar şi soţia lui Marcus Antonius. încât tânărul principe, în vârstă de 25 de ani, apărea ca o sinteză fericită a Iuliilor, Claudiilor şi a stirpei antoniene. Adolescenţa sa îi fusese însă marcată de intrigile şi ciocnirile între mama sa pe de o parte şi Tiberiu şi Seian pe de alta. Frustrările se acutizaseră, după dizgraţierea şi lichidarea mamei şi fraţilor. îl ocrotise bunica, Antonia minor, care contribuise la doborârea lui Seian şi se bucurase de o puternică influenţă asupra lui Tiberiu. însă ea cultivase memoria tatălui său şi se manifestase ca elenizantă şi iudaizantă. Contribuise şi la decantarea ideologiei antoniene. Este de crezut că Germanicus, în pofida „liberalismului", pe care i-l va atribui Tacit (An., 1, 33, 2), fusese adeptul acestei ideologii, a unei autocraţii de sorginte elenistică. Produs al consanguinităţii, Gaius-Caligula suferea de o anumită formă de epilepsie. Mai ales însă el a fost primul autentic psihopat ajuns principe. A. Esser a încercat să demonstreze că tânărul împărat nu a fost niciodată afectat de forma finală, desăvârşită, de schizofrenie, care presupunea ruperea totală a contactului cu realitatea. Gaius-Caligula ar fi suferit de o schizoidie, cu tendinţă de a evolua spre schizofrenia totală. Astfel se explică agitaţia sa în timpul emoţiilor puternice sau cu prilejul numeroaselor insomnii nocturne, atitudinile capricioase faţă de semeni, pendulând între afecţiunea neţărmurită şi ura violentă, pulsiunile contradictorii în viaţa cotidiană (Suet, Cal., 15-55; DC, 59), iluziile funambuleşti, distanţarea faţă de oameni şi realităţi, cruzimile adesea gratuite, confuziile şi fobiile, alterarea psihică progresivă.

Sfâşiind vălul aparenţelor „republicane", începutul „domniei" lui Gaius Caligula a fost ilustrat de o asumare în bloc a puterilor imperiale. în 18 martie 37 d.C, la imboldul lui Macro, se obţine jurământul de fidelitate faţă de Gaius-Caligula, depus de pretorieni, soldaţi şi marinari ai flotei militare de la Misenus, urmat imediat de învestitura senato-rial-populară: calitatea de imperator, puterea tribuniciană, pontificatul maxim şi, curând, la 21 septembrie 38 d.C, titlul de P.P., părinte al patriei. Gaius-Caligula a tins de asemenea să monopolizeze unul dintre cele două consulate anuale. în toiul entuziasmului, care a întâmpinat Principatul lui Gaius-Caligula, tânărul principe a adoptat măsuri populiste. A reabilitat victimele şi exilaţii surghinuiţi de către Tiberiu, a luat măsuri împotriva delatorilor, a publicat opere literare interzise de predecesorul său, a manifestat generozitate faţă de senat, popor şi militari, a încheiat, în 38 d.C, procesul de constituire, pe plan juridic, a ordinului senatorial, a redat comiţiilor populare competenţa alegerii directe a magistraţilor (ceea ce a prilejuit uneori dispute electorale

Iulio Claudienii şi Flavienh

305
aprinse). Ca mulţi schizoizi, Gaius-Caligula era şiret. El a combinat un „populism regal" cu întărirea autocraţiei, de inspiraţie antoniană. II obseda modelul oferit de străbunul său Marcus Antonius. Ca un adevărat cezar-faraon, adept al unei strategii politice egiptofile, elenistice, autocratice, a adus, din Egipt, un imens obelisc, a favorizat cultul divinităţilor egiptene, inclusiv al zeiţei Isis, s-a considerat un nou soare şi, într-o scrisoare adresată alexandrinilor, a acceptat onoruri divine (I.G.R.R., 4, 145; I.G., 7, 2711; I.L.S., 8792). I s-a atribuit chiar intenţia de a muta capitala Imperiului la Alexandria (Suet., Cai, 49, 2). Philon i-a atribuit următorul raţionament: astfel cum turmele nu sunt conduse de boi, capre şi de oi, ci de oameni, fiinţe superioare animalelor, este normal ca o cireada umană să fie dirijată de o fiinţă superioară oamenilor, încât voia, iniţial, să fie asimilat unui semizeu, ulterior chiar zeilor: Mercur, Apollo, Iupiter etc. (Phil., 1l-l3; 78-98; şi Jos., A.J., 19, 1, 4-l0; Suet, Cai, 22, 2-4; DC, 59, 24). în Orient, au fost clădite temple, unde, alături de statuia zeului, în naos, figura şi cea a sa. Intenţiona să impună senatorilor genuflexiunea, proskyneza. înainte de Domiţian, aspira să fie considerat „zeu şi stăpân", dominus et deus. Ca într-o adevărată autocraţie elenistică, a întărit ceea ce devenea birocraţia imperială. Este aşadar manifestă utilizarea strategiei rupturii faţă de tradiţiile, instituţiile anterioare ale Romei, faţă de mos maiorum. De aici aserţiunea izvoarelor că năzuia să devină „stăpânul" despotes, al Imperiului, transfigurat în „regat", regnum (Phil., 119; Suet., Cai, 22, 2; Aur. Vict, Caes., 3, 13; Eutr., 7, 12, 3). S-ar fi convertit în „monstru" sau „arătare", monstrum (Suet., Cal., 22, 1). Inspiraţia ptolemaico-antoniană a strategiei rupturii nu poate fi integral atribuită „nebuniei", he mania, împăratului, cum o va caracteriza Flavius losephus (A.J., 19, 1, l-l3; 2, 1l-l6).

Prodigalităţile, risipa, cabotinajul s-au asociat cu represiunea intensivă. încă la sfârşitul anului 37 d.C, a fost ucis, la ordinul lui Gaius-Caligula, Tiberius Gemellus, vărul lui primar, nepotul de fiu al lui Tiberiu şi moştenitor desemnat. în 38 d.C, au fost obligaţi să se sinucidă însuşi Macro, căruia cezarul-faraon îi datora prea mult, şi soţia acestuia (Phil., 51; 69). La 31 august 39, după ce interzisese aniversarea victoriei de la Actium asupra lui Marcus Antonius, Gaius-Caligula a destituit - ilegal - consulii în funcţiune. Abia peste trei zile, comiţiile centuriate au ales ca noi consuli pe Gnaeus Domitius Afer şi pe Aulus Didius Gallus. Acesta din urmă nu aparţinea vechii aristocraţii senatoriale, de care principele începuse să se mefieze, după lichidarea unei conspiraţii nobiliare, iniţiate anterior de Aemilius Regulus şi de consularul Lucius Annius Vinicianus. S-a reacţionat printr-o nouă conjuraţie, cu numeroase ramificaţii, care implicau pe surorile principelui, Agrippina II şi Iulia. în fruntea conspiratorilor se afla chiar cumnatul lui Gaius-Caligula, Aemilius Lepidus. Conjuraţii mizau pe faptul că împăratul nu mai avea succesori de sex masculin, dar au încercat să atragă şi legiunile din provincii, inclusiv cele de la frontiera renană, comandate de consularul Gnaeus Cornelius Lentulus Gaetulicus. Conspiratorii voiau să-l asasineze pe împărat în zona renană, unde se afla el. Conjuraţia a fost descoperită. Gaetulicus şi Lepidus au fost decapitaţi cu o secure, iar Iulia şi Agrippina au fost surghiunite. Senatul a ratificat sentinţele. Pretorul Vespasian, viitorul împărat, favorizat de Gaius-Caligula, s-a întrecut în a propune crunte măsuri represive.

A urmat o cascadă de crime, represiuni brutale, acţiuni megalomanice excesive, construcţii de tip ceauşist ante litteram. Noi impozite, menite a finanţa grandomania schizoidă a acestei „domnii bufone", cum o definea Paul Petit, au lovit crud Italia,

306