Istoria Romei

Domiţian (8l-96 d.C.)

Dacă putem da crezare izvoarelor literare antice, întreaga opinie publică a deplâns moartea lui Titus. Nu a existat decât o singură excepţie: fratele mai tânăr şi succesorul defunctului principe, Titus Flavius Domitianus, în vârstă de treizeci de ani. Domiţian era, de mult timp, marcat de cezarită. Era vanitos, foarte autoritar, violent. Progresiv Domiţian a devenit victima unei forme destul de acute de paranoia, combinată cu tendinţe schizoidice. Deşi nu a pierdut niciodată totalmente contactul cu realităţile. Manifesta însă o puternică manie a persecuţiei, pe lângă comportări deosebit de bizare. Chiar de la începutul „domniei", obişnuia să se retragă mai multe ore în camera sa, ca să prindă muşte, pe care le străpungea cu un „condei", stilus, foarte ascuţit. Astfel, întrebat dacă se află cineva împreună cu principele în locul de taină al acestuia, cu umor Vibius Crispus a răspuns: „nici măcar o muscă", ne muşcam quidem (Suet., Dom., 3, 1). Cum am mai arătat, sub tatăl şi fratele său, beneficiase de onoruri şi demnităţi, însă de nici o putere reală. Ceea ce îl înăcrise, îi generase un apăsător complex al lui Iuda. Suetoniu opinează că însuşirile pozitive, virtuţile lui Domiţian, în cursul domniei s-au transformat în vicii. Necesităţile financiare, pe. lângă înclinările sale naturale, l-au transformat în rapace, iar spaima de comploturi, într-o fiinţă crudă, metu saeuus (Suet., Dom., 3, 3). în timpul Principatului lui Titus urzise intrigi împotriva fratelui său, iar când acesta a căzut grav bolnav, chiar înainte de deces, a ordonat să fie considerat mort (Suet., Dom., 2, 6). A preluat repede puterea, căci a fost uşor recunoscut ca imperator de pretorieni şi apoi de către senat.

Fără a conferi Principatului său o coloratură orientalizantă, ostentativ elenistică, Domiţian a întreprins o politică sistematic antisenatorială. Şi-a alienat destul de repede majoritatea senatorilor. Nu numai a vestigiilor senatului augusteic şi iulio-claudian, ci şi a noilor membri ai ordinului senatorial, introduşi în curie de către tatăl său. Se bizuia pe elitele provinciale, în special pe cele din Gallia narboneză şi din Baetica, dar şi pe militari, cărora le-a mărit solda cu 25%, trecându-se de la 225 de denari la 300 de denari anual pentru fiecare soldat din legiune (Suet., Dom., 7,5). A controlat cu stricteţe guvernatorii de provincie, care s-au văzut obligaţi să fie cinstiţi şi dezinteresaţi (Suet., Dorn., 8, 3). Domiţian a schiţat chiar o tactică a descentralizării Imperiului. într-adevăr a fost înfiinţată o procuratelă de provincie, cea a gladiatorilor de la Alexandria. Asemenea funcţiuni nu existaseră până atunci decât la Roma. A întreprins o politică fiscală apăsătoare, sub impactul crizei de lichidităţi, pricinuită de prodigalităţile lui Titus şi de propriile cheltuieli exorbitante.

Domijian a promovat sistematic ordinul ecvestru. A introdus la conducerea birourilor cancelariei imperiale, scrinia, cavaleri, în locul ori alături de liberţi, dezvăluind astfel că ele gestionau administrarea statului, şi nu a averii principelui. Aparatul funcţionăresc al Principatului, existent

328

Eugen Cizek

în paralel şi într-o concurenţă favorabilă sieşi cu cel tradiţional, a fost consolidat şi instituţio-nalizat făţiş. Perceperea impozitului de 5% pe moşteniri, anterior încredinţată publicanilor, a fost preluată de un procurator cavaler. S-a utilizat principiul ca fiecărui funcţionar, senator sau cavaler, să i se adauge un adjunct, recrutat din ordinul ecvestru şi sortit controlării şi secondării şefului lui direct. Conducerea unor armate şi expediţii militare importante a fost încredinţată anumitor cavaleri. Un procurator ecvestru a gestionat un timp provincia senatorială Asia, în locul proconsulului. Practic, birocraţia imperială a început să capete amploare. Albino Garzetti nota că experienţa despotismului integral şi impulsionarea birocraţiei, operate de către Domiţian, au rămas cuceriri permanente în drumul parcurs de Principat spre Dominat. Reiterăm observaţia că propensiunea vădită de Domiţian pentru cultura elenică şi simpatia principelui faţă de Nero, chiar introducerea de orientali în senat, nu echivalau cu asumarea ostentativă a patinei elenistice. De altfel Domiţian şi-a propus reformarea moravurilor, în spiritul cutumei tradiţionale. Astfel a penalizat devierile vestalelor de la obligaţia prezervării virginităţii lor (Suet., Dom., 8, 4). Chiar Cornelia, Marea Vestală, dovedită de încălcarea statutului preoteselor Vestei, după un obicei străvechi, a fost îngropată de vie, pe când seducătorii săi au fost biciuiţi până au murit (Suet., Dom., 8, 5).

In orice caz Domiţian a afirmat ostentativ autocraţia, orânduirea absolutistă a statului roman, despotismul teocratic. Se conjugau aici megalomania paranoică a cezarului şi un efectiv program de idei, o doctrină. Iată pentru ce, mult mai târziu, Malalas îl va proclama pe Domiţian „filosof marcant", philâsophos âkros (Chron., 10, 340). Or această doctrină era cea a teocraţiei despotice, a autodivinizării. Principele îşi începea instrucţiunile furnizate procuratorilor în felul următor: „stăpânul şi zeul nostru porunceşte ceea ce urmează", dominus et deus noster hoc fieri iubeţ (Suet., Dom., 13, 4). Diverse izvoare literare antice relevă că Domiţian a impus să fie calificat oficios, „stăpân şi zeu", dominus et deus. A fost cel dintâi principe care s-a autozeificat limpede în viaţă fiind (Hier., Chron. Abr., p. 190, CCXVI Olymp., an VI, 86; DC, 67, 13; Eutr., 7, 15; Aur. Vict., Caes., 11, 2; Oros., Hist., 7, 10, 2; 5; Jord., Rom., 265 etc). Domiţian simula uneori (paranoicii sunt ipocriţi!) că refuză asemenea titluri, însă inscripţiile vremii le comportă adesea {CIL., 6, 23454; 10, 444; C.I.G., 5042, 5044). Scriitorii „de curte" ai vremii îl definesc frecvent ca „stăpân" ori „stăpânul pământurilor, al lumii", dominus, dominus terrarum, dominus mundi (Mart., 1, 4. v. 2; 2, 92, v. 4; 4, 28, v. 5; 5, 2, v. 6 etc; Stat., S., 3, 4, v. 20; 4, 2, v. 25; 5, 1, v. 42 etc). Practic, Domiţian confis-case consulatul. Până în 88 d.C, l-a asumat anual. Nu avea nevoie de o desemnare formală, întrucât, în 84 d.C, îşi acordase un consulat permanent pe zece ani. Nu l-a întrerupt decât în 89, 91, 93 şi 96 d.C. în 85 d.C. s-a declarat censor perpetuu. Consolidarea exorbitantă a puterii imperiale devenea astfel manifestă. De această autocraţie despotică se leagă şi iniţiative care traduceau un început de dirigism economic. Spre a lichida supraproducţia agricolă şi a sprijini podgorenii italici, mici proprietari, intens concuraţi de provinciali, un edict al lui Domiţian, din 92 d.C, stipula limitarea viilor în Italia şi înjumătăţirea loturilor agricole provinciale pe care se cultiva viţa de vie (Suet., Dom., 17, 5; Stat., S., 4, 3, v. 11; Hier., Chron. Abr., p. 191, CCXVTI Olymp., an XT. 92). Se pare totuşi că o asemenea măsură dirigistâ nu a putut fi aplicată. De fapt, Domiţian a fost un eficace gestionar al Imperiului, înconjurat de sfetnici pricepuţi, deşi avea tendinţa de a se îndeletnici îndeaproape de toate problemele administrative.

Iuuo Claudienii şi Flavienii

329

O politică externă activă a dublat competenta gestionare a Imperiului. Cu toate acestea, cum am arătat mai sus, autoritarismul sacralizat a fost refuzat de „clasa politică", îndeosebi senatorială. S-a declanşat astfel o spirală a violenţelor, a represiunilor brutale, sângeroase, care au lovit şi pe rudele împăratului. Domiţian a reînvigorat odioasa lege despre maiestate, anterior aproape căzută în desuetudine. Se adăuga raţiunilor politice şi aprehensiunilor paranoice ale cezarului dorinţa de a profita de rezistenţele întâmpinate ca să fie spoliaţi numeroşi senatori bogaţi. Prin confiscări, Domiţian voia să finanţeze în parte cheltuielile sale excesive (Suet, Dom., 12; DC, 67, 4; Oros., Hist., 7, 10,2).

într-adevăr, pe măsură ce Domiţian îşi accentua presiunea autocratică, mediile senatoriale şi intelectuale încercau să riposteze. în 83-84 d.C. a fost executat însuşi Flavius Sabinus, căsătorit cu Iulia, fiica lui Titus, şi vărul primar al cezarului, fiul lui Flavius Sabinus, prefectul Oraşului din 69 d.C, suspectat că voia să-l înlocuiască pe Domiţian la cârma Principatului. De asemenea atunci a fost exilat Dion din Prusa ori Chrysostomul, primul dintre retorii şi filosofii care vor fi crunt persecutaţi de împărat. Astfel au luat naştere comploturi, descoperite şi lichidate crunt. Un asemenea complot a fost anihilat în 87-88 d.C. Cu acest prilej a fost executat capul conjuraţiei, proconsulul Asiei, Gaius Vettius Civica Ceralis (C.I.L., 6, 2065; Suet., Dom., 10, 4; Hier., Chron. Abr., p. 190, CCXVII Olymp., an. VIII, 88). în 84 d.C, a fost rechemat din Britannia şi dizgraţiat Iulius Agricola, general performant, care stârnise gelozia lui DomiţiarL O rebeliune gravă, deoarece implica forţe militare provinciale şi ameninţa cu reeditarea evenimentelor din 69 d.C, a izbucnit în 89 d.C. S-a răsculat guvernatorul Germaniei Superioare, Lucius Antonius Saturninus, sprijinit de două legiuni şi de un trib germanic (C.I.L., 6, 2066; 1347; 3, 7397; 8, 1026; Stat, S., 1,1, v. 80; Suet., Dom., 6; 10; Hist. Aug., Seu. Alex., 1; Aur. Vict, Epic, 11, 9-l0). Dar militarii erau fideli lui Domiţian. împăratul pornise spre Rin, pe când Traian, viitorul împărat, îi aducea din Hispania o legiune în sprijin, când s-a aflat că, după câteva zile, trupele din Germania Inferioară puseseră capăt sediţiunii. Cum însă rebelii aveau complicităţi la Roma, represiunea a fost deosebit de feroce. Domiţian a supus dizidenţii la torturi cumplite: li s-au tăiat unora mâinile şi li s-au ars părţile sexuale (Suet, Dom., 10, 7). S-a produs un divorţ total între Domiţian şi grupările tradiţionaliste din Imperiu şi de la Roma (DC, 67, 11). După unele eşecuri ori semieşecuri militare, începând din 93 d.C, Domiţian a dezlănţuit „marea teroare", care a durat trei ani.

S-a trecut la decimarea sistematică a grupurilor politice ostile din senat, din familia imperială. Au fost brutal persecutate mediile filosofice şi religioase nonconformiste. Au fost executaţi zece foşti consuli. Moartea şi exilul au lovit căpeteniile cercului cultural-politic al Helvidiilor, senatori stoici, care reprobau ostentativ accentuarea masivă a autocraţiei, ereditatea în fapt a puterii imperiale, propaganda şi ideile lui Domiţian. Au fost executaţi Gaius Priscus Helvidius, fiul victimei lui Vespasian, Arulenus Rusticus, fost discipol al lui Thrasea, Curiatus Matemus, personaj al unui opuscul ce va fi scris de Tacit şi autor de tragedii, Herennius Senecio, condamnat la moarte şi ucis în 95 d.C, pentru că scrisese o biografie elogioasă a lui Helvidius Priscus. Lista victimelor este lungă.

Cuprinde numele lui Salvius Cocceianus. nepotul lui Otho, Arrecianus Clemens, cumnatul lui Titus şi fost prefect al pretorienilor, Mettius Pompedius, Aelius Lamea Plautius Aelianus, Sallustius Lucullus, Acilius Glabrio şi Telesinus, acel senator şi filosof stoic rămas fidel lui Nero până în ultima clipă. A fost executat şi Hermogenes din Tars, a cărui operă istorică era incrimi-

330