Istoria Romei

34

., . Eugen .Cizek

Fundarea Romei şi Regalitatea

35

; ■ ■ ■ Instituţiile Romei regale

Progresiv, în comunitatea federală a satelor şi, ulterior, mai cu seamă în oraşul care i-a luat locul s-a făurit un sistem instituţional relativ bine structurat. în fruntea acestui sistem se afla „regele", la origine căpetenie latino-sabină, mai târziu lucumon etrusc. Acest rege nu a fost niciodată un agent al comunităţii preurbane şi urbane, un magistrat unic. El era un fel de moştenitor al şefului de cete primitive, învestit cu atribuţii numeroase, care se întemeiau însă pe „puterea legitimă" (potestas), şi nu pe „forţa dominatoare" (dominium),.deţinută de tirani. Regele era „purtătorul de mana", omul care poseda capacitatea să acţioneze asupra grupului social cârmuit de el. Se afla în raporturi strânse cu zeii, dobândea o incontestabilă harismă. Astfel, el asigura fertilitatea solului şi era învestit cu tehnica augurală, ca un adevărat rex augur. Era aproape singurul care observa şi interpreta semnele emise de zeităţi. Totodată, regele poseda imperium, comanda supremă militară, corelată relaţiei sale speciale cu zeii.

De aici decurgeau funcţiile regelui, mai modeste sub regii latino-sabini, dar potenţate în vremea lucumonilor etrusci, aspiranţi la plămădirea unei monarhii absolute. Trei au fost funcţiile fundamentale ale regelui: religioasă, militar-politică şi judiciară. Ele corespundeau, într-o anumită măsură, funcţiilor care reveneau regilor Spartei, astfel cum le înfăţişează Aristotel {Pol., 3, 9). Regele roman era o fiinţă sacră, intermediare între zei şi oameni, omolog al lui „Iupiter regele", Iuppiter Rex. Competenţe magice îl legau de natură; chezăşuiau o simbioză între el şi forţele cosmice. In fiecare an, la 24 martie, regele însoţit de sacerdoţi deschidea campaniile militare. El prezida auspiciile, dicta calendarul, despărţea zilele faste de cele nefaste, putea introduce culte religioase noi, răspundea de sacerdoţi şi de sanctuare. Era căpetenia vestalelor, pe care le desemna, adică a preoteselor care vegheau asupra focului sacru, permanent aprins, al zeiţei Vesta. Aceste preotese îşi aveau sediul lângă Regia, care, încă din vremea regalităţii, devenise locaş de cult religios mai degrabă decât „palat monarhic". Riturile focului sacru atestă o situaţie foarte veche, când pierderea focului şi decesul căpeteniei primejduiau deopotrivă existenţa grupului uman în cauză. Sub ultimii lucumoni etrusci funcţia religioasă s-a estompat odată cu infiltrarea modelului tiraniei greceşti. Emergea tendinţa spre laicizare, spre o harismă regală diminuată.

Funcţia militar-politică era desigur cea mai relevantă. Ca deţinător de imperium, regele era comandantul suprem al armatei romane, dux. Regele nu putea transfera altei persoane comandamentul suprem, imperium, decât în situaţii excepţionale. Regele era singurul om acreditat să declare război altor populaţii, după ce consulta nu senatul, ci doar adunarea populară. De asemenea, el încheia pacea (DH, 1, 65, 5). Pe de altă parte, regele dirija şi politica internă. în materie de politică internă, regele nu era obligat să consulte senatul. Dacă totuşi efectua o asemenea consultare, era moralmente constrâns să ţină seama de avizul senatorilor.

în sfârşit, regele era principalul judecător al Romei. Procesul acelui Horaţiu care şi-a ucis sora atestă revelatoarele capacităţi judiciare ale regelui. Nu exista apel la hotărârile judiciare ale regelui. Competenţele judecătoreşti ale regelui purtau în primul rând asupra domeniului religios. Ele priveau în special judecarea vestalelor care îşi încălcau jurământul de castitate. Vestalele rămâneau fecioare şi vegheau fără încetare asupra focului sacru până la terminarea mandatului lor, care se producea după ce

depăşiseră vârsta de patruzeci de ani,-când puteau să se căsătorească." De asemenea, re^aele făcea dreptate în procesele politice importante, care nu depindeau de puternica justiţie â ginţilor. Regele acţiona îndeosebi în cazurile de înaltă trădare, cum erau procesele de parricidium, la origine atentat împotriva persoanei sale. Dar şi în cele de perduellio, crimă de înaltă trădare. în ambele tipuri de procese, dacă se dovedea că acuzatul era culpabil, se prevedeau pedepse crude, înzestrate cu un caracter expiatoriu şi arhaic. Vinovatul, legat într-un sac de piele, era aruncat în Tibru. Ori era spânzurat de un arbore consacrat zeităţilor Infernului. Totodată, regele poseda dreptul de apel faţă de sentinţele ginţilor. Intervenea când apăreau litigii între ginţi ori când era vorba de contracte private încheiate sub prestare de jurământ, care implicau aşadar o componentă religioasă. Regii etrusci trebuie să fi pus în operă un sistem de drept. în general, lucu-monii etrusci au amplificat funcţia juridică. Ei au tins spre diminuarea însemnătăţii conferite actului de justiţie elaborat de ginţi şi au consolidat competenţele de arbitru care le reveneau şi, în general, dreptatea împărţită de ei.

însemnele puterii regale reliefau cele trei funcţii mai sus prezentate. Ele au fost împrumutate din Etruria (Liv., 1, 8, 3). Regele era însoţit de doisprezece paznici, „bodi-garzi"', cum se spune acum, aşa numiţii lictori, care purtau cu ei o desagă în care se aflau nuiele şi o secure, de utilizat la ordinele suveranului. Pe deasupra, regele avea drept la un taburet pliabil de fildeş, aşa numita sella curulis. Ca şi la toga de ceremonie, tivită cu purpură, praetexta. Cu prilejul ceremoniei triumfului, introdusă tot de etrusci, regele purta un sceptru, de asemenea confecţionat din fildeş. Avea dreptul la o coroană de aur şi la o cvadrigă pătrată, pe care defila. în sfârşit, de la latini, regele a preluat lancea regală.

La 24 februarie, în fiecare an, se desfăşura ceremonia numită „fuga regală", regifugium. Regele prezida un sacrificiu şi apoi fugea. într-o epocă străveche, căpetenia primitivă, arhetipul regelui, după o iarnă care îi slăbise forţele, concura cu alţi competitori, pe care trebuia să-i învingă. în acest fel, el îşi reînnoia forţele. Izvoarele antice contrapun regalitatea romană electivă celei ereditare şi agnatice, care funcţiona la latinii albani şi la alţi italici. Dar cum se transmitea în practică succesiunea regală, dat fiind că „puterea legală", potestas, a regelui, era personală şi netransmisibilă? în realitate, regele roman îşi desemna din vreme urmaşul, pe baza legăturilor de sânge cu femeile din familia sa. De aceea în Roma regală a funcţionat nu o ereditate de tip agnatic, ci una, de facto, exogamă uterină⁴. Astfel, Numa Pompilius era soţul Tatiei, fiica lui Titus Tatius, rege sabin şi aliatul lui Rorriulus. Tullus Hostilius a fost fiul Hersiliei, care, la un moment datj fusese căsătorită cu Romulus. Iar Ancus Marcius era fiul fiicei lui Numa Pompilius. Servius Tullius, ocrotit de Tanaquil, ar fi fost ginerele lui Tarquinius I. Tarquinius al II-lea, care îl răsturnase pe Servius Tullius, era soţul Tulliei Minor, fiica acestui Servius Tullius. Ultimul Tarquinius a vrut să introducă ereditatea agnatică. Spre nemulţumirea lui Brutus, care era şi el pretendent la regalitate, în virtutea aceleiaşi eredităţi exogame uterine. Ceea ce a contribuit la răscoala din 510-509 î.C. „Alegerea", electio, a regelui constituia o formalitate, care conota formalismul şi ritualismul romanilor. Teoretic, după moartea regelui anterior, puterea era preluată de către senat, care desemna un „interrege", interrex, pentru cinci zile, prin tragere la sorţi. Putea urma apoi un alt interrege. Până la urmă un interrege reclama senatului un candidat la regalitate.'Senatorii îl desemnau prin aşa numita designatio. Dacă zeii erau favorabili, se trecea la alegeri, de fapt la

36