Istoria Romei

Piissimus, deoarece Nerva calma disensiunile din senat, căruia îi hărăzea un deosebit respect, în plină reuniune a senatului, Nerva ajurat că nu va ucide nici un membru al venerabilei adunări. Diligentissimus, pentru că Nerva a proclamat o strategie economico-financiară de austeritate. S-a străduit să amortizeze efectele unei crize economice provocate de cheltuieli excesive, atât ale sale, cât şi ale lui Domiţian. A încercat să reglementeze relaţiile dintre fisc şi contribuabili, să limiteze anumite cheltuieli publice, dar şi presiunea impozitelor. A pus la punct proiectul aşa-numitelor alimenta, care vor fi traduse în practică de Traian. Totodată, în virtutea unor considerente de natură propagandistică, a acordat gratificaţii consistente plebei şi militarilor. Pe baza unei legi agrare votate de comiţiile populare (este ultima lor iniţiativă legislativă cunoscută!), au fost cumpărate vaste loturi de pământ din Italia, care aparţineau marilor domenii, şi Nerva a însărcinat anumiţi senatori să le distribuie ţăranilor fără pământ ori micilor proprietari (C.I.L., 6, 1548; E.M.'Smallwood, p. 139, nr. 433; Plin., Ep., 7, 31; DC, 68, 2). Preocupat să nu suscite comparaţii cu Domiţian, defavorabile sieşi, Nerva a construit intensiv la Roma şi în exteriorul ei. A fost încheiată construcţia forului, începută de Domiţian, care se va numi Forum Neruae (C.I.L., 6, 953; 31213; E.M. Smallwood, p. 127, nr. 373; Stat., S., 4, 3, vv. 9-l0; Mart., 10, 28, 6), a fost restaurat amfiteatrul Flavienilor, Coloseul (C.I.L., 6, 37137; 8681 = I.L.S., 1627), şi a fost ameliorată reţeaua de apeducte (Frontin., Aq., 1, 64; 87-93; 118). Unii aristocraţi, victimele Iui Domiţian, nemulţumiţi de toleranţa vădită de Nerva faţă de delatorii lui Domiţian, au organizat chiar o conspiraţie eşuată împotriva lui Nerva, sub conducerea unui vlăstar al vechii nobilitas, Gaius Calpumius Crassus Frugi Licinianus, descendent al succesorului desemnat al lui Galba şi deci pretendent la Principat (P.I.R., II , p. 50, nr. 259). Nerva a învederat indulgenţă: Crassus Licinianus a fost doar surghiunit la Tarent (CIL., 6, 31724; DC, 68, 2; Aur. Vict., Epit., 12, 6). în orice caz, strategia lui Nerva comporta ţinte multiple, era îndreptată în toate direcţiile, „spre orice azimut". Absolutismul imperial n-a diminuat cu nimic, iar influenţa reală a senatului nu a

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

391

crescut. Mai degrabă decât modelul augusteic, a fost asumat cel al primilor ani de Principat neronian, fără faţada filosofică a acestuia, cu toate că Nerva se consulta frecvent cu Dion Chrysostomul sau din Prusa, care îl sprijinea. Rudă cu Nero, bătrânul cezar şi-a ales consilieri mai ales dintre foştii colaboratori ai lui Nero, ca Lucius Verginius Rufus, general loial lui Nero, pe care îl ia drept consul ordinarius, adică eponim, la 1 ianuarie 97 d.C. (C.I.L., 3, 7010; 7015-7017; Plin., Ep., 2, 1; 6, 10; 9, 9; Frontin., Aq., 102; DC, 68, 2, 4).

Incontestabil, manevrele abile ale lui Nerva nu au calmat pretorienii. Nemulţumirile lor efervescente au mocnit practic un an. Am remarcat, mai sus, că Nerva făcuse eforturi susţinute în vederea seducerii militarilor şi, în primul rând, a pretorienilor. O serie de monede dau seama de aceste eforturi. Fără îndoială, erau implicaţi şi militarii legiunilor. De aceea legenda uneia dintre aceste monede proclamă clar CONCORDIA EXERCITWM (E.M. Smollwood, p. 51, nr. 91a). Reversul acestor monede, care datează de la începutul anului 97 d.C, figurează două mâini strânse, simbol al solidarităţii militarilor. Nerva înlocuise pe Norbanus, unul dintre prefecţii care contribuiseră la uciderea lui Domiţian, printr-un militar respectabil, cu vechi state de servicii şi cunoscut ca fost prieten al lui Apollonios din Tyana, adică prin Casperius Aelianus. Părea de încredere, întrucât mai fusese prefect al pretorienilor, dar Domiţian îl destituise. După ce au refuzat să se ralieze conjuraţiei lui Cassius Longinus, pretorienii s-au revoltat în septembrie sau octombrie 97 d.C, tocmai la instigarea lui Casperius Aelianus. A izbucnit atunci o insurecţie, limitată, un tumultus al pretorienilor, care nu solicitau capul lui Nerva, ci pedepsirea ucigaşilor lui Domiţian. Ei nutreau în continuare nostalgia acestuia. De unde şi o inscripţie pretoriană din 99-l00 d.C, care, în ciuda damnării memoriei fostului cezar şi martelării numelui acestuia, consemnează pe Domiţian (C.I.L., 6, 2725 = I.L.S., 2034). Iniţial Nerva s-a împotrivit, mergând până la a-şi oferi propria viaţă în schimbul salvării celor cărora le datora Principatul. Ignorând opoziţia principelui, pretorienii i-au omorât pe ucigaşii lui Domiţian, pe prefectul încă în funcţiune şi fost conjurat - ceea ce „aranja" interesele lui Casperius Aelianus - adică Titus Petronius Secundus, pe şambelanul Titus Claudius Parthenius şi, probabil, pe fostul prefect Norbanus şi pe libertul Entellus (Plin., Pan., 5-6; DC, 68, 3, 3; Aur. Vict., Epit., 12, 7-8). Pentru moment pretorienii s-au liniştit. De altfel, în rândurile legiunilor iritarea a fost puternică. Legiunile din Pannonia au vrut să se răscoale şi au fost dificil calmate de Dion Chrysostomul. Plănuia oare Casperius Aelianus să-l înlăture pe Nerva, pe care îl umilise, demonstrând că împăratul nu putea apăra pe nimeni? Pliniu va spune că, în acel moment, Imperiul era gata să se prăbuşească peste cezar (Pan., 6, 1). Se răspândea teama de reîntoarcerea terorii lui Domiţian şi de reeditarea anarhiei din 68-69. Totuşi nici o forţă serioasă a Imperiului nu dorea o asemenea involuţie. Pe de altă parte, cum am semnalat mai sus, legiunile au exercitat o foarte insistentă presiune asupra Capitalei.

Oricum abilul Nerva a răsturnat situaţia în câteva săptămâni. El şi consilierii săi ştiau că trebuie desemnat, prin adopţiune, un succesor şi au precipitat decizia luată în acest sens. Exista un grup numeros de candidaţi la această adopţiune. Printre ei se numărau rudele lui Nerva, dar şi una a lui Maternus. Mulţi senatori doreau un principe „cetăţenesc" ori „civil", ciuilissimus, cum era definit însuşi Nerva. Şi totuşi opţiunea lui Nerva s-a fixat asupra unui „bărbat militar", vâr militaris, adică asupra lui Marcus Ulpius Traianus, senator abia la a doua generaţie şi neitalic, hispano-roman. Pe când

392