Istoria Romei

Eugen Cizek

imperial, reformarea consiliului principelui, structurarea definitivă a marilor birouri, scrinia, ale administraţiei centrale imperiale, implantarea de consulari-guvernatori în Italia însăşi, practic în acest mod asimilată provinciilor. într-adevăr Hadrian a căutat să diminueze cât mai mult vetusta gestionare senatorială a Imperiului şi instituţiile tradiţionale, să amplifice autocratismul, bazându-se prin excelenţă pe cavaleri. Marcius Turbo, înainte de misiuni speciale în Dacia şi de prefectura pretoriului, urcase treptat eşaloanele carierei procuratoriene. Consilium principis a fost profund remodelat şi riguros structurat. în alcătuirea acestui consiliu s-a acordat prioritate profesioniştilor şi şefilor serviciilor administrative. Liberţii au fost eliminaţi de la conducerea marilor cancelarii, rezervate cavalerilor şi încorporate unui „guvern" imperial aproape oficial consacrat. Exclusiv un nou birou, a memoria, era condus de un libert. Nu numai procuratorii, şefi de birouri, primesc un „salariu", salarium, fix, ci şi membrii consiliului principelui, împărţiţi între cei ce erau retribuiţi cu 60.000 de sesterţi, sexagenarii, şi cei ce primeau 100.000 de sesterţi pe an, centenarii. Pe de altă parte, Italia a fost divizată în patru circumscripţii administrativ-juridice, provincii camuflate, totuşi dirijate nu de cavaleri, ci de patru senatori consulari. Se impieta astfel grav asupra competenţelor senatului, lipsit de principala sa bază teritorială. Această inovaţie a prilejuit puternice nemulţumiri în rândurile senatului şi tradiţionaliştilor în general. Dar s-au pus în operă şi alte reforme. Astfel s-a procedat la o centralizare a dreptului, îndeosebi pretorian, trecut sub controlul riguros al principelui şi al anturajului său. Până la Hadrian, pretorii, cel urban, adică al cetăţenilor, şi cel peregrin (care împărţea dreptatea necetăţenilor), aveau libertate de mişcare, iniţiativă juridică. La începutul mandatelor, printr-un edict, ei îşi defineau normele după care urmau să se ghideze. Hadrian însărcinează pe juristul Salvius Iulianus să consulte vechile edicte şi să constituie un „edict perpetuu", edictum perpetuum, care definea pentru totdeauna codul penal pretorian, urban şi peregrin, de altfel unificate. Din păcate, nu cunoaştem decât din citate şi referinţe tardive conţinutul acestui edict perpetuu. Oricum era suprimată iniţiativa magistraţilor. Dreptul va depinde exclusiv de împărat şi de juriştii care îl secondau. Va lua naştere o abundentă legislaţie imperială. în sfârşit, se extinde acordarea cetăţeniei romane. Dreptul roman se generalizează. Cel puţin în Africa, ia naştere o categorie de localnici de „drept latin majorat", Latinum maius, drept care îi apropie sensibil de cetăţenie. Se utilizează o gestiune financiară strictă, care încerca să calmeze inflaţia, după cheltuielile exorbitante ale lui Traian. Perceperea directă a taxelor, prin intermediul anumitor funcţionari specializaţi, progresează în dauna arendării lor. Este reorganizată gestionarea pământurilor şi a minelor. Se reglementează exploatarea domeniilor imperiale, a pământurilor nelucrate, din Africa şi din Egipt. O „lege a minelor din Vipasca", lex metallis Vipascensis, din Lusitania, inspirată de birourile centrale, ilustrează tendinţa de a îndruma economia provinciilor. Este adevărat că libera iniţiativă economică, societatea civilă nu sunt afectate în substanţa Io?; dar nucleul dictatorial al puterii imperiale rezultă considerabil consolidat. Dorinţa de eficacitate sporită, de umanizare a legislaţiei, nu poate oculta efectul autentic: potenţarea autoritarismului, pregătirea totalitarismului. „Reformele" lui Hadrian, cu efecte profunde, durabile, au contribuit mult mai relevant la dezvoltarea autocraţiei decât iniţiativele adesea fanteziste ale unor cezari ca Nero, Gaius-Caligula, Domiţian. Şi chiar decât cele ale lui Claudiu. Inteligent, despotic, Hadrian înţelegea că trebuie eliminate multe din ambiguităţile moştenite de la August şi Tiberiu. Hadrian a trebuit, pe de altă parte, să se confrunte cu o cumplită rebeliune a iudeilor din Palestina.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

405

Pseudo-Aurelius Victor îl va defini ulterior prin epitete revelatoare: „schimbător, complicat, multiform", uarius, multiplex, multiformis, şi, desigur, „grecotei", Graeculus, erudit în materie de cultură greacă (Epit., 14, 6; 2 şi Hist. Aug., Hadr., 1, 5). într-adevăr Hadrian trebuie să fi fost afectat de labilitate psihică, de instabilitate. Avusese, probabil, de suportat frustrări în timpul lungului serviciu militar şi în cursul aventurilor pederastice. Pe deasupra, frustrantă a fost şi persiflarea de către aristocraţi a accentului său hispanic, când vorbea în senat (Hist. Aug., Hadr, 3,1). Deşi beneficiase de sprijinul lui Licinius Sura şi al Plotinei, membrii consiliului principelui îl dis-preţuiseră multă vreme (Hist. Aug., Hadr., 3, 10). Pe deasupra, traumatizantă fusese cu siguranţă lunga aşteptare a adoptării, în condiţiile în care slujea, după moartea lui Licinius Sura, ca principal sfetnic al Iui Traian, ale căreia cuvântări le alcătuia (Hist. Aug., Hadr., 3, 11). încât nu a putut evita o anumită formă de cezarită, căreia îi căzuse victimă şi Traian, după 112 d.C. Deosebit de traumatizantă s-a dovedit pierderea principalului său amant, frumosul Antinous, înecat accidental în Nil. I-a organizat acestuia onoruri postume demenţiale, impuse de o mâhnire excesiv de mistică. S-a adăugat o lungă şi dureroasă maladie, poate o formă de ftizie, care l-a împins spre ipohondrie şi cruzime, spre accentuarea paranoiei. Precum Tiberiu cândva, a devenit solitar şi s-a retras în imensul său parc-palat-paradis de la Tibur (azi Tivoli), de unde reprima fără milă. Se gândise chiar să se sinucidă, după ce fusese victima unei grave hemoragii (Hist. Aug., Hadr, 23, 7; 24, 8). Nu se înţelesese niciodată cu Ursus Servianus, cumnatul său, fost secondant al lui Traian. L-a obligat să se sinucidă, deşi acesta împlinise 90 de ani (Hist: Aug., Hadr., 25, 8). Ordonase şi alte lichidări fizice, care nu au fost însă puse în aplicare de către succesorul său desemnat. în orice caz a fost ucis şi Fuscus, nepotul lui Servianus, care avea numai optsprezece ani (DC, 69, 17,20).

într-adevăr asigurarea succesiunii lui Hadrian s-a dovedit a fi foarte dificilă. Se gândise Ia un moment dat la Servianus însuşi, ca şi la Terentius Gentianus. Totuşi antipatia faţă de cel dintâi, faptul că al doilea era iubit de senat l-au convins să nu-i adopte (Hist. Aug., Hadr., 23, 2-5). Mai ales Hadrian voia o succesiune chezâşuitâ de ereditate. De aceea, în 136 d.C, a desemnat ca urmaş, a acordat puterea tribunicianâ şi l-a proclamat Caesar pe Lucius Ceionius Commodus Verus, estet rafinat, dar şi el maladiv, probabil de asemenea tuberculos şi lipsit de merite militare. Acesta era de altminteri ginerele lui Avidius Nigrinus. Dar satisfacţia care se oferea supravieţuitorilor clanului lui Nigrinus l-a decis pe Hadrian să-l adopte, în cadrul unui fel de filiaţie spirituală, normală în marile familii ale veacului.

A contat mai mult faptul că adoptatul, care a primit numele de Aelius Caesar, aparţinea unei familii foarte influente în interiorul „clasei politice" romane. Jerome Carcopino a avansat însă o ipoteză foarte îndrăzneaţă în privinţa acestei adopţiuni. Ceionius Commodus, pe care Hadrian îl îndrăgea, ar fi fost fiul natural al împăratului. Deşi respinsă de mulţi savanţi, această ipoteză nu ni se pare absurdă. Chiar şi pederaştii înveteraţi, ca Hadrian, pot face uneori sex normal şi deci pot avea copii. Oricum, la 1 ianuarie 138 d.C, Ceionius Commodus, care de mult timp voma sânge, a fost ucis de o hemoptizie violentă, survenită în timpul somnului de noapte (Hist. Aug., Hadr, 23, 15-l6; DC, 69, 17, 21). Hadrian a fost astfel obligat să recurgă la una dintre soluţiile sale complicate. L-a adoptat pe Titus Aurelius Boionius Arrius Antoninus, nepotul său prin alianţă, care nu mai era tânăr. într-adevăr, Antoninus era căsătorit cu Faustma I, fiica lui Marcus Annius Verus şi a Rupiliei Faustina. Rupilia Faustina era fiica Matidiei, nepoata de soră a lui Traian (prin Marciana) şi mamă, din altă căsătorie, a Vibiei Sabina,

406