Istoria Romei

Eugen Cizek

promovarea religiilor orientale. Este cruţat doar creştinismul, persecutat sub Marcus Aurelius. De altfel este posibil ca Marcia să fi fost creştină. Nu sunt neglijate cultele oficiale, al lui Iupiter, al lui Apollo, şi se vehiculează referinţele la Victoria, „fericirea", Felicitas, la „reînnoirea vremurilor", Renouatio temporum. Dar şi cultele tradiţionale sunt integrate concepţiilor mistico-mitologice şi orientalizante ale lui Commodus. Iupiter, „supremul biruitor total", Summus exsuperantissimus, este imaginat ca un Baal ori o divinitate astrală orientală, drept centrul unui sistem cosmic abundent în zeităţi orientale. Commodus a fost primul împărat roman iniţiat cu certitudine în misterele lui Mithra. De aceea şi adoptă epitetul de „neînvins", inuictus, atribut al lui Mithra. In special Commodus se identifică, astfel cum am arătat, cu Hercule, care, în vremea respectivă, asuma o factură orientalizantă, ca magul ce suferise pentru mântuirea omenirii, ca justiţiar prin excelenţă. Commodus cere să fie recunoscut ca un Hercules romanus. Commodus pretinde a fi concomitent sacerdot al lui Hercule, zeu şi suveran despotic, apostol al unei regalităţi magice. îşi creează, pentru propriul său cult, un flamen Herculaneus Commodianus. Totul devine commodian chiar la Roma, concepută ca o colonie, ca o nouă cetate întemeiată de împărat: Colonia Lucia Aurelia Noua Commodiana. Vârsta de aur este commodiană, saeculum aureum Commodianum. Flota care transporta grâne la Roma este „botezată" classis Commodiana Herculea, armatele sunt commodiene. Chiar lunile anului sunt commodiene (DC, 72, 15 şi urm.).

Atlet desăvârşit (fusese, poate, conceput de Faustina cu un gladiator), Commodus, care se lăuda că a biruit de douăsprezece ori o mie de gladiatori, organiza fastuoase, costisitoare lupte în arenă, unde combătea luptători şi ucidea, cu braţul său, fiare sălbatice. El credea că retrăieşte muncile lui Hercule şi se considera Amazonius, deoarece zeul său favorit învinsese amazoanele. Investea cu o conotaţie religioasă „vânătorile", exaltate încă de Hadrian. Senatorii şi cavalerii erau constrânşi să asiste la performanţele sportive ale împăratului şi să-l aclame în cor (DC, 72, 20). Asemenea excese funambuleşti deveniseră insuportabile. Se adăugau dificultăţi financiare, poate nu atât de grave cum au crezut anumiţi cercetători. Proscripţiile şi confiscările de bunuri alimentaseră extravaganţele costisitoare ale principelui. în sfârşit, se pare că împăratul dement proiecta să sacrifice pe cei doi consuli desemnaţi, efectiv ucişi, după omorârea sa, la 1 ianuarie 193 d.C, când el ar fi trebuit să străbată Roma, în fruntea gladiatorilor săi, ca într-o procesiune rituală. De aceea Marcia, prefectul pretoriului şi Eclectus, au decis pe antrenorul lui Commodus, sclavul Narcissus, să-l sugrume în baie, în 31 decembrie. Cu mare greutate, Narcissus a putut să lichideze un bărbat încă tânăr şi foarte vânjos⁷.

împăraţii crizei (193-l97 d.C.)

Principalii complotişti, prefectul Laetus şi şambelanul greco-egiptean Eclectus, se gândiseră la succesiunea tiranului. Ei înlăturaseră orice considerente de ordin dinastic şi au hotărât pretorienii, în schimbul unui donatiuum de 300 de denari, să-l aclame ca imperator pe prefectul Romei, Publius Heluius Pertinax, repede confirmat de senat, pe care îl impresionau declaraţiile tradiţionaliste ale noului suveran. Desigur, s-a votat şi „condamnarea memoriei", damnatio memoriae, a tiranului Commodus. Dat fiind originea modestă a lui Pertinax, accesul lui la Principat constituia un semn al vremurilor. Pertinax avea şaizeci şi şase de ani.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

417

Ligur de obârşie, Publius Helvius Pertinax, era fiul unui libert, îmbogăţit prin comerţ, ca un Trimalchio al secolului al II-lea d.C. Iar Pertinax însuşi parcă aminteşte de acei copii de liberţi inculţi, cărora aceştia, în Satyricon, declară că le-au asigurat educaţie aleasă şi condiţie socială mulţumitoare. Principele Pertinax începuse ca profesor, grammaticus, dar ulterior parcursese o strălucită carieră militară şi ecvestră, începută prin exercitarea funcţiei de prefect de cohortă în Siria. Asumase toate „miliţiile ecvestre" şi mai multe procuratele corelate domeniului militar. Marcus Aurelius, care îl aprecia în mod deosebit, l-a introdus în senat, prin adlecţie, în rândurile foştilor pretori. Pertinax a fost consul prima oară în 175 d.C, ca, în continuare, să devină succesiv guvernator al Moesiei Superioare, delegat al împăratului în Orient, guvernator al Moesiei Inferioare, al celor trei Dacii şi al Siriei. Fără îndoială, relaţiile lui Pertinax cu Marcus Aurelius au contat în momentul desemnării lui ca împărat în 192 d.C. După o anumită dizgraţiere, la începutul Principatului lui Commodus, Pertinax a primit misiuni importante în Britannia şi în Africa, unde a fost proconsul. A asumat apoi prefectura Romei şi un consulat ordinarius, în calitate de coleg al lui Commodus, la 1 ianuarie 192. Se bucura de o popularitate remarcabilă în rândurile armatei şi populaţiei Romei, Pertinax era considerat un ales al zeilor. Yves Roman şi Jean-Pierre Martin constată însă mutaţiile mentalităţilor: sub Republică şi la începutul Imperiului, un senator nici nu ar fi acceptat să ia masa cu un libert ori cu un fiu de libert, exceptând împrejurări excepţionale! Econom, Pertinax a încercat să redreseze finanţele şi să revigoreze măsuri ale lui Hadrian de protejare a agriculturii. A rechemat de asemenea la Roma exilaţii. A provocat însă nemulţumiri, mai ales printre pretorieni, ostili măsurilor de austeritate economică, şi intrigi, urzite de prefectul Laetus.

încât la 28 martie 193, după un Principat care nu a durat decât 87 de zile, Pertinax a fost masacrat de anumiţi pretorieni, în pofida unei cuvântări elevate, pe care i-o atribuie Herodian (2, 5, 6-8). Temându-se de reacţia populaţiei, pretorienii s-au închis în tabăra lor. Nu numai că nu s-a produs nici o reacţie, dar lângă zidul castrului preto-rian s-au prezentat postulanţi la Principat, care cerşeau „purpura imperială", fireşte contra cost. S-a desfăşurat o adevărată licitaţie a Principatului, la care au participat Sulpicianus, socrul lui Pertinax, şi bogatul senator Didius Iulianus, care a câştigat, întrucât a oferit un donatiuum de 6.250 de denari pe cap de pretorian. Un asemenea eveniment ruşinos, sordid, nu se mai petrecuse niciodată în istoria Romei. Au fost indignate Roma, provinciile, de altfel obosite de succesiunea loviturilor de stat. Soldaţii din legiuni se saturaseră de imixtiunea pretorienilor în desemnarea principiilor, care reîncepuse după o pauză de un secol. îi dezgustau în special venalitatea şi insolenţa acestora. Senatul a trebuit totuşi să accepte proclamarea ca principe a lui Marcus Seuerus Didius Iulianus, în vârstă de şaizeci de ani, rudă a juristului Salvius Iulianus şi fost guvemator-legat imperial, sub Marcus Aurelius, şi proconsul al Africii, sub Commodus.

Reacţia legiunilor a fost deosebit de violentă. La 9 aprilie, trupele din zona danubiană, care duceau greul războaielor împotriva Barbarilor, au aclamat ca imperator pe comandantul legiunilor din Pannonia Superioară, Lucius Septimius Severus. Opţiunea lor a fost împărtăşită atât de forţele romane din Moesii, cât şi de cele din Germanii. Dar armata din Orient îşi avea propriile ambiţii, care triumfaseră în 69 d.C. Aproape simultan legiunile din Siria au aclamat ca imperator pe legatul-guvernator al provinciei, Gaius Iustus Pescennius Niger, de asemenea militar competent. Niger a fost susţinut de cetăţi

418