Istoria Romei

Parthicus, Arabicus, Germanicus, Alamanicus, în cinstea anumitor victorii, Helvius Pertinax i-ar fi spus că, la lunga listă a epitetelor, ar trebui să adauge şi Geticus Maximus. Făcea astfel aluzie concomitent la uciderea lui Geta şi Ia germani, confundaţi pe aUmci cu geţii {Hist. Aug., Carac, 10, 6). Practic, au fost decimate rândurile mediilor intelectuale şi senatoriale, acuzate de a plănui conspiraţii. Astfel au pierit eruditul Sammonicus Serenus şi guvernatorul Galliei narboneze, ucis îndată după sosirea lui Caracalla în Gallii (Hist. Aug., Carac, 4-5). încât existau dificultăţi pentru ocuparea posturilor administrative importante. Caracalla s-a decis să reia o strategie expansionistă, numai parţial aplicată de părintele său. Astfel, dincolo de limes-ul

Antonimii, Severii şi Sfârşitul Principatului

423

Rhaetiei a combătut cu succes pe alamani, în 213, şi pe carpi, în 214. A acordat de altfel triburilor germanice subsidii consistente. A purces la un lung război împotriva părţilor, declanşat în 215, întrucât aceştia refuzau să-i acorde mâna unei „prinţese" arsacide, echivalent al Roxanei lui Alexandru. A fost văzut la Granic, la Halicarnas, la Antiochia. Totuşi, de data aceasta, nu a obţinut victorii clare. Ceea ce a contribuit la asasinarea sa, cu toate că era iubit de soldaţi, cărora le augumentase solda.

în politica internă, sub impulsul Iuliei Domna şi al juriştilor Severilor, însă şi fiindcă acest paranoic nu era lipsit de o anumită inteligenţă, s-au adoptat măsuri relevante, parţial inspirate de dorinţa potenţării autoritarismului teocratic, orientalizant şi ecumenic. Birocraţia imperială a fost amplificată. Caracalla a accentuat strategia politică antisenatorială a tatălui său. Italia era tratată ca o provincie oarecare, în condiţiile ecu-menizării Imperiului. Celor patru iuridici, instituiţi de către Marcus Aurelius, le-a fost suprapus un „corector al întregii Italii" , conector totius Italiae, de rang consular, fost consul ordinarius al anului 214 {CIL., 10, 5398 = I.L.S., 11 59). Totodată a fost consolidată şi sistematizată poziţionarea şefilor birourilor serviciilor imperiale, scrinia ori officia, calificaţi acum ca principales officiorum. Aceştia dobândesc un statut privilegiat în consiliul principelui. De altfel, consiliul principelui devine un element esenţial al guvernării Imperiului, în condiţiile diminuării necontenite a puterii politice a senatului, întrucât numărul consilierilor, consiliaţii, a crescut simţitor, consiliul se adună pe secţiuni specializate în materie juridică, administrativă, de politică generală. Totuşi nucleul de bază al consiliului este alcătuit din jurişti. Totodată poşta imperială (cursus publicus) este descentralizată. Insă măsura cea mai importantă, cu efecte unice în istoria Imperiului, adoptată sub Caracalla, a fost vestita „constituţie antoniniană", constitutio Antoniniana, hotărâre, „constituţie", edict, promulgat de Marcus Aurelius Antoninianus, adică de Caracalla. Acest edict ar fi fost emis în 212 sau în vara ori în toamna anului 213 şi prevedea conferirea cetăţeniei romane majorităţii zdrobitoare a locuitorilor Imperiului.

Textul acestui edict este conservat într-o stare foarte precară, mutilată, de un papir (Pap. Giessen, 40). Alud la „constituţia antoniniană" mai clar Cassius Dio şi Ulpian şi foarte vag Historia Augusta. Referinţe la această „constituţie" vor emerge şi în scrierile lui Augustin şi în Digestele lui Iustinian. Esenţialul rezidă în fraza în care Caracalla declară că acordă cetăţenia romană tuturor peregrinilor care trăiesc în oikoumene, adică în Imperiu, salvgardând dreptul cetăţenilor; nu sunt exceptaţi decât dediticii. Acest enunţ a făcut să curgă multă cerneală în ultimele secole. Ce erau dediticiH S-a presupus că era vorba de Barbarii acceptaţi în interiorul Imperiului încă începând cu Marcus Aurelius. S-a adăugat că, printre dediticii, trebuie numărate şi grupuri rurale de locuitori, încă neromanizaţi. în sfârşit, s-a susţinut că dediticii primeau şi ei cetăţenia, dar nu conservau drepturi ale cetăţilor, dat fiind că nu aparţineau nici uneia dintre ele, ca locuitori ai unor zone neurbane izolate. Asemenea interpretări se acumulează fără încetare, dar ele nu poartă asupra esenţialului, adică asupra universalizării cetăţeniei romane. De asemenea se dezbate intens asupra cauzelor edictului. încă în antichitate, Cassius Dio, foarte ostil lui Caracalla, atribuie „constituţia" anumitor raţiuni fiscale. Principele, rapace, ar fi generalizat cetăţenia sub pretextul de a onora locuitorii Imperiului, însă, în realitate, ca să obţină venituri suplimentare, deoarece peregrinii nu plăteau taxa pe moşteniri (DC, 67, 9, 5). într-adevăr Caracalla avea nevoie de resurse sporite, pe când impozitul pe moşteniri, achitat numai de cetăţenii romani, fusese augmentat de la 5% la 10%. O asemenea raţiune, în realitate, a cântărit puţin.

424