Istoria Romei

Eugen Cizek


Cum au reliefat Paul Petit şi alţi savanţi, s-a promovat edictul lui Caracalla într-o lume profund romanizată, în care „cetăţeanul roman" se estompa în favoarea „omului roman". Şi în care diferenţele de averi şi de condiţie socială prevalau asupra deosebirilor de statut juridic. Se afla în cauză efectul unui îndelungat proces de ecumenizare a Imperiului, de integrare şi aculturaţie a provincialilor, cândva înfrânţi şi cuceriţi de romani. Era un fel de „decolonizare", pusă în operă pe o scară imensă, niciodată cunoscută anterior şi nici ulterior, cel puţin până după cel de al doilea război mondial. Juriştii din consiliul principelui, din anturajul imperial, erau universalizanţi, deschişi spre remodelarea Imperiului. Iar Iulia Domna, fiica marelui sacerdot de la Emessa, nu putea fi conservatoare în materie de drepturi cetăţeneşti, ci, dimpotrivă, favorabilă extinderii, lor la compatrioţii săi greco-orientali. însuşi Caracalla era universalizant. Obsesia sa faţă de Alexandru a cântărit de asemenea în adoptarea acestei hotărâri. împăratul ştia foarte bine că marele său model pledase fervent cauza amalgamului şi egalizării populaţiilor. Am constatat că el voise să ia în căsătorie o nouă Roxană. în multe privinţe Caracalla, a manifestat reacţii egalitariste. Datorită edictului său, toţi locuitorii Imperiului trebuiau să devină supuşii săi egali. Pe deasupra, după opinia noastră, Caracalla, împătimit al armatei şi al expansiunii externe, spera să crească potenţialul de recrutare a legiunilor, formate în principiu numai din cetăţeni romani. Este adevărat că efectul a fost invers, căci mulţi peregrini se înrolaseră în unităţile auxiliare, ca să obţină cetăţenia la lăsarea la vatră. Or, deveniţi cetăţeni, ei au pierdut interesul pentru serviciul militar şi au obligat autorităţile romane să recruteze tot mai numeroşi Barbari în unităţile militare. în sfârşit, Paul Petit şi alţi cercetători au învederat un alt motiv al adoptării edictului, pe baza unui pasaj unde împăratul declară că omagiază zeii alături de foştii peregrini, care au făcut totdeauna parte dintre supuşii lui. Se invocă maiestatea zeităţilor, mai bine slujită, într-o manieră grandioasă, dacă le vor cinsti şi peregrinii, într-adevăr, Caracalla, foarte pios, dar adept al unei pietăţi sincretistice, sub egida cultelor solare şi a lui Serapis, şi-a propus adorarea zeilor Romei de noii cetăţeni, obligaţi prin lege să venereze divinităţile comunităţii care îi primise în rândurile ei. Drepturi peregrine au subsistat ca „deprinderi ale cetăţilor provinciale", consuetudines ciuitatum, pe care magistraţii trebuiau să le respecte. încă între 238 şi 244 d.C. persistau aceste cutume locale. Totuşi ele au sfârşit prin a dispărea, când juriştii provinciali şi populaţiile locale s-au familiarizat cu dreptul roman. în orice caz cetăţenia a devenit apanajul tuturor locuitorilor unui Imperiu universalizant. Chiar dacă ulterior generalizarea cetăţeniei, cum vom remarca mai jos, va facilita tendinţe centrifugale în Imperiu.

Dar, la 8 aprilie 217 d.C, în cursul campaniei antipartice, Caracalla a fost asasinat, lângă Carrhae, la instigarea prefectului pretorienilor, Marcus Opellius Macrinus¹⁰.

Macrinus (217-218 d.C.)

Soldaţii, care îl iubiseră pe Caracalla şi nu ştiau că el pierise în urma intrigilor lui Macrinus, îl proclamă pe acesta împărat. Ulterior, el se va numi Marcus Opellius Macrinus Seuerus (217-218 D.C). Nu era şi nu fusese niciodată senator. Reuşise însă ceea ce în van speraseră Seian şi Plautianus. Pentru prima oară în istoria Principatului un cavaler acaparează puterea imperială. Acest fapt prezintă o importanţă cardinală si ilustrează mutaţii fundamentale în climatul mental şi în evoluţia social-instituţională a

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

425

Romei. Unii cercetători estimează chiar că el marca sfârşitul Principatului şi că, în orice caz, deschidea o nouă etapă în desfăşurarea istoriei Imperiului.

Macrinus era, probabil, indigen romanizat, născut în Mauretania Caesariensis. Familia sa era de condiţie foarte modestă (Hist. Aug., Maci:, 2, 1). Provenea, poate, dintre sclavi eliberaţi. Macrinus însuşi parcursese o carieră pur civilă, prin excelenţă financiară. începuse ca intendent al bunurilor lui Plautianus, asumase feluritele procuratele centrale financiare şi devenise, în 212, după uciderea lui Papinian, prefect al pretorienilor. Conduita sa ca împărat a pendulat între diverse soluţii. S-a adresat senatului, căruia i-a făgăduit siguranţa persoanelor, ca pe vremea lui Marcus Aurelius şi a lui Pertinax, pledând împotriva sistemului eredităţii defacto a puterii imperiale (Hdn., 5, 1). „A jucat însă pe mai multe tablouri": a impus divinizarea lui Caracalla, a luat cognomen-u de Severus şi a conferit fiului său Diadumenus sau Diadumenianus supranumele de Antoninus şi titlul de Caesar. Ceea ce simboliza succesiunea ereditară şi contrazicea flagrant mesajul expediat senatului. A tratat-o cu deferentă pe Iulia Domna, dar a expediat-o în Siria, împreună cu celelalte „prinţese" siriene. Iulia Domna, mâhnită şi bolnavă de cancer mamar, s-a lăsat să moară de foame. A epurat personalul politic al lui Caracalla, din care a exclus pe cei mai taraţi membri ai anturajului acestuia, înlocuiţi cu partizani ai săi, de condiţie umilă, chiar înjositoare.

De fapt, Macrinus a încercat să împace pe toată lumea şi i-a nemulţumit pe toţi. A încheiat tratate de pace compromiţătoare pentru el, nefavorabile Romei, cu părţii, armenii şi dacii liberi. Nici nu a apucat să ajungă la Roma, încât şi-a petrecut Principatul la Antiochia. A redus nivelul impozitelor, augmentat de Caracalla, a operat reforme administrative pe placul senatului, diminuând puterile acelor iuridici din Italia, a organizat distribuţii de grâne şi de numerar. îndeosebi a nemulţumit soldaţii, cărora le-a impus o disciplină severă. A încercat chiar să le reducă solda exorbitantă pe care le-o fixase Caracalla. încât nu era clar ce program politic preconiza Macrinus.

Sora Iuliei Domna, Iulia Maesa, încă mai ambiţioasă, cupidă şi lipsită de scrupule decât soţia lui Septimus Severus, se refugiase la Emessa, în Siria, împreună cu fiicele sale, Iulia Soemias şi Iulia Mamaea, şi copii acestora, Varius Avitus Bassianus, născut în 204 d.C, şi Gessius Bassianus Alexianus, venit pe lume în 208. Ele erau foarte bogate, căci trăiau din bunurile templului familiei lor. „Prinţesele" siriene primeau cu generozitate soldaţi ai legiunii a IlI-a Gallica, încartiruită aproape de Emessa, la Raphaneia, când veneau să viziteze ca turişti sanctuarul solar. Ele evocau amintirea Severilor şi declarau, fără ruşine, că adolescenţii Avitus Bassianus, fiul Iuliei Soemias, şi Alexianus, copilul Iuliei Mamaea, erau de fapt fii nelegitimi ai lui Caracalla. Ştiau cât de adânc se implantase ideea eredităţii în spiritul romanilor, prin excelenţă al soldaţilor. în realitate, ele minţeau.

L-au introdus în secret pe Avitus în tabăra legiunii, care l-a aclamat, în 15 mai 218 (la răsăritul soarelui, divinitatea protectoare a acestuia), imperator, sub numele de Marcus Aurelius Antoninus, în conformitate cu titlul aşa-zisului lui tată. Macrinus a ripostat declarându-l Augustus pe Diadumenianus. A pornit împotriva rebelilor cu legiunea a IlI-a Parthica din Apameea. în 8 iunie 218, s-a desfăşurat o bătălie, iniţial favorabilă lui Macrinus, dar încheiată cu înfrângerea lui. „Prinţesele" siriene se aruncaseră în luptă şi stimulaseră oştenii. Macrinus s-a refugiat în Asia Mică, unde a fost ucis câteva săptămâni mai târziu. Iar Diadumenianus a fost masacrat pe când încerca să se refugieze la părţi. Teoretic survenise restaurarea celei de a doua dinastii antonino-severiene¹¹.

426