Istoria Romei

Severus Alexander (222-235 d.C.)

Principatul lui Elagabal fusese unul dintre cele mai stranii, mai senzaţionale episoade din istoria Romei. Chiar dacă laturile sale excentrice au fost exagerate de izvoarele literare, de Historia Augusta, dar şi de Cassius Dio, Herodian, Eutropiu etc. Cu toate acestea, dacă adolescentul Elagabal, mult prea tânăr şi predispus spre paranoia, nu înţelesese nimic din funcţionarea Imperiului roman, bunica sa sfârşise prin a sesiza mecanismele mentalităţii romane, deşi ele erau în curs de transformare sub Severi. Pe de altă parte, izvoarele literare antice au exagerat substanţial calităţile lui Marcus Aurelius Seuerus Alexander. Ele l-au convertit în arhetipul bunului suveran din secolul următor, al lui Iulian de pildă, ale cărui virtuţi Severus Alexander le-ar fi prefigurat, fără a fi avut defectele acestuia. Totuşi Herodian se reliefează relativ critic faţă de Severus Alexander. în plus, sursele literare comportau nostalgia sfârşitului Severilor înaintea declanşării crizei Imperiului. Adică a sfârşitului erei de pace şi de prosperitate a

428

Eugen Cizek

Imperiului. De altfel, după Elagabal, Severus Alexander a fost al doilea copil ajuns la cârma Principatului. Important pentru Iulia Maesa era să se conserve puterea în familia sa, în virtutea eredităţii, şi, mai ales, în mâinile sale.

Severus Alexander, cum este îndeobşte numit, abia depăşise vârsta de doisprezece ani. încât puterea politică a fost, preţ de mulţi ani, exercitată de bunica şi de mama sa, Iulia Avita Mamaea. După moartea Iuliei Maesa, Iulia Mamaea a continuat să apese stăruitor asupra gestionării Imperiului. îşi însoţea fiul chiar şi în campanii militare, departe de Roma. Indubitabil, existau numeroase precedente de influenţă şi imixtiune a împărăteselor, femeilor caselor imperiale, în conducerea Imperiului, oferite, de pildă, de Livia, Messalina, Agrippina II, Plotina, Sabina, Faustina. Dar niciodată femeile dinastiei imperiale nu au înrâurit atât de masiv şi de ostentativ cârmuirea statului, ca în vremea „prinţeselor" siriene ale Severilor. Sugerând un izomorfism între Severus Alexander şi portretul-robot al bunului rex, Historia Augusta îl prezintă pe Severus Alexander nu numai ca un principe cultivat şi tolerant, ci şi ca un monarh energic, competent, excelent militar (Alex., 3-37; 40-62). Biografia lui Severus Alexander este cea mai lungă „viaţă" de auguşti. în realitate, cum sublinia Paul Petit, Severus Alexander nu a fost nici un Alexandru Macedon şi nici Septimus Severus, al cărui cognomen dinastic îl adoptase. Expediţia sa împotriva perşilor nu a echivalat cu o mare victorie, cum o figurează Historia Augusta. Lamentabil s-a desfăşurat şi campania sa germanică. Severus Alexander nu a fost deloc un general performant, cum afirmă Historia Augusta (Alex., 27, 20; 45, l-2; 50-57). în schimb, se pare că efectiv a fost tolerant, moderat, blând, preocupat necontenit să evite cu grijă excentricităţile vărului său primar. Nu accepta sâ fie calificat ca „stăpân", dominus. în epistolele sale, nu arbora decât calitatea de imperator (Hist. Aug., Alex., 4, 1). A manifestat respect pentru cultul zeiţei Isis (Hist. Aug., Alex., 26, 8) şi toleranţă faţă de creştinism şi mozaism (ibid., 22, 3-4; 51, 8). Severus Alexander se îmbrăca modest şi s-a debarasat de bijuteriile pe care Elagabal le aşeza excesiv pe vestimentaţia lui (Hist. Aug., Alex., 40-41). Primise o educaţie deosebit de îngrijită şi s-a comportat ca un adevărat intelectual, ca un scriitor: a fost orator priceput, a compus versuri, a întreţinut excelente raporturi cu jurisconsulţii, filosofii, istoriografii, a acordat subsidii oamenilor de cultură, retori, gramatici, medici, arhitecţi, dar şi astrologilor şi haruspicilor {Hist. Aug., Alex., 27, 5-9; 44, 4-5). Severus Alexander respecta cu stricteţe riturile religioase tradiţionale. Prezida cele mai importante sacrificii, vizita templele şi participa la marile sărbători religioase. De altfel, şi-a creat o capelă personală, un lararium, unde petrecea mult timp. Aici figurau imaginile unor oameni „deosebit de sfinţi" sanctiores, precum Mântuitorul, Abraham, Oreste, Alexandru şi alţii. Preconiza un clar sincretism. Severus Alexander poseda un al doilea lararium, unde aşezase imaginile lui Cicero, Ahile şi Vergiliu, pe care îl definea ca un Platon al poeziei (Hist. Aug., Alex., 29, l-2; 31, 4-5). A preconizat deferentă faţă de senat. Se pare că nu a reprimat în nici un fel pe senatorul Ovinius Camillus, care pregătea o rebeliune, ci l-a tratat cu o deosebită consideraţie, ca pe un fel de asociat în Principat (Hist. Aug., Alex., 48, l-5). S-a îngrijit de militari, dar armata se afla pe un plan secundar al preocupărilor sale. Ceea ce i-a fost fatal. în definitiv, Severus Alexander a fost un împărat slab, neperformant, supus autorităţii împovărătoare a mamei sale, un mediocru bine intenţionat, cum s-a spus, „un sfârşit de dinastie" şi, am zice noi, un sfârşit de Principat eficient. Aceeaşi Historia Augusta îl proclamă deosebit de „pios", pius, faţă de mama sa. Desigur, şi Iulia Mamaea s-a străduit să se ferească de repetarea erorilor comise de sora şi de nepotul său. A încurajat insistent pe juriştii Imperiului; atât ea, cât şi Severus Alexander s-au consultat permanent cu juristul prefect al pretorienilor, Domitius Ulpianus din Tyr. Acest Ulpian,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

429

exilat de Elagabal, a dobândit ca prefect al pretoriului puteri remarcabile (Hist. Aug., Alex., 16, 1; 26, 5-7; 27, 2-3; 31, 2-3 etc). Dar severul şi economul Ulpian a fost ucis în 223 d.C. de preto-rienii revoltaţi. Ei rămâneau puternici şi turbulenţi, chiar dacă nu se mai recrutau în Italia. Iulia Mamaea şi Severus Alexander nu au reacţionat. Cu siguranţă, se arbora întoarcerea la regimul politic de inspiraţie augusteică. S-a atribuit lui Severus Alexander o reacţie senatorială, de fapt iluzorie. Ca, de pildă, înfiinţarea unui consiliu de şaisprezece senatori, ca principali sfetnici ai împăratului. Dar ei nu constituiau decât un dublet, mai degrabă protocolar, formal, al consiliului principelui. Manifestările de deferentă faţă de senat nu „costau" nimic. Nu ni se pare verosimil ca efectiv, în bloc, prefecţii pretoriului să fi fost introduşi în ordinul senatorial, cum afirmă Historia Augusta (Alex., 21, 3-7). Poate fi vorba cel mult de cazul izolat al unui prefect devenit clarissim. Dimpotrivă, competenţele prefecţilor pretoriului şi ale ordinului ecvestru au fost sporite. Unele provincii şi forţe militare semnificative au trecut sub controlul cavalerilor. S-a practicat mai degrabă - şi parţial - strategia politică a lui Septimius Severus. Se conturează un autoritarism patemalist relativ ponderat. Reapar instituţiile alimentare, deoarece se constată „copii mam-meeni" şi „copile mammeene", pueri Mammaeni, puellae Mammaenae. Se încearcă moderarea dezordinelor monetare şi se reia emiterea de sesterţi de bronz. Creştinismul se propagă nestingherit, sub ocrotirea unei toleranţe aproape oficiale. Scriitorul creştin erudit Iulius Africanus devine directorul unei biblioteci publice, iar Iulia Mamaea frecventează pe preotul creştin Hippolytus şi doreşte să-l cunoască pe Origene. Piatra neagră a lui El Gabal este expediată la Emessa. Totuşi, deşi Severus Alexander îşi iubea soţia, Memmia, fiica consularului Sulpicius (Hist. Aug., 20, 3), Iulia Mamaea a determinat executarea cuscrului său şi exilarea tinerei împărâtese în Africa. Colegiile sunt supuse unei riguroase supravegheri imperiale: începe procesul transformării lor în corporaţii. De altfel, sunt definite acum drept „corpuri", corpora.

Decisive s-au învederat slabele rezultate obţinute pe plan militar. Sassanizii perşi atacă Imperiul, ameninţând Mesopotamia romană şi Siria. Campania lui Severus Alexander împotriva lor s-a încheiat cu o retragere penibilă. Cea lansată împotriva ala-manilor şi aliaţilor acestora iazygi, care atacau Imperiul încă din 220 d.C. şi trecuseră Rinul, era în curs să se soldeze cu negocieri nefavorabile Imperiului. Soldaţii s-au revoltat şi în tabăra de la Mogontiacum i-au masacrat pe Severus Alexander şi pe Iulia Mamaea, în corturile lor, a căror pază nu mai era asigurată de nici un fel de militari. Astfel s-a încheiat cea de a doua dinastie antonină, cea a Severilor¹³. Va urma un militar de carieră.