Istoria Romei

Eugen Cizek

respingerea de către prefectul Egiptului a plângerilor unor ţărani. Se afirmă că prosperitatea a dispărut complet după stingerea dinastiei Severilor, în cetăţile şi satele Imperiului (Cypr., Demetr., 17; Aur. Vict., Caes., 33, 34; C.I.L., 3, 14191 = I.G.R.R., 4, 598 = O.G.I.S., 519; P. Lond., 2565). Or cei care trăiau evenimentele secolului al IlI-lea d.C. cunoşteau mai temeinic vremurile lor decât cercetătorii secolului XX! Mărturia lor ni se pare decisivă. încât s-a produs o puternică şi unică recesiune, o criză globală, care a afectat numeroase sectoare ale vieţii duse de locuitorii Imperiului. Se află în cauză un fenomen complex, chiar dacă inegal distribuit din punct de vedere geografic. Dificultăţile care apăsau anumite compartimente ale spiritualităţii şi existenţei romanilor se sprijineau şi se intercondiţionau adesea reciproc. S-a decantat cu adevărat o ruptură autentică, generatoare a unei noi situaţii, care a succedat erei prosperităţii.

Dar între ce date s-a desfăşurat această criză? Adesea se opinează că această criză ori aceste crize s-ar fi desfăşurat între 235 şi 285 d.C. Iar apogeul crizei s-ar fi realizat în 260 d.C. într-adevăr, data începutului crizei nu suscită controverse: 235 d.C. Aurelius Victor şi Eutropiu vor susţine că, după preluarea Principatului de către Maximinus Thrax, statul roman ar fi alunecat pe o pantă abruptă, din pricina uzurpărilor puterii imperiale, incapacităţii principilor de a gestiona Imperiul, susceptibile să înlesnească invaziile barbare (Aur. Vict., Caes., 24, 9-l1; Eutr., 9, 1, 1). După opinia noastră criza s-ar fi încheiat în 273 d.C, când Aurelian a terminat lichidarea statelor secesioniste. Evenimentele consecutive constituie epifenomene, prelungiri nefericite ale efectelor crizei. Am constatat că Aurelius Victor va semnala interdependenţa între factorii externi şi cei interni. Desigur, minţile romanilor sunt mai impresionate de anarhia militară şi de proliferarea uzurpărilor decât de infiltrările Barbarilor în Imperiu. De fapt, o incursiune a Barbarilor în Imperiu declanşa o uzurpare. Generalul care comanda trupele de pe limes, mai ales dacă respinsese invazia, era proclamat împărat de către soldaţii săi. îndată el pornea cu grosul forţelor sale spre Italia, ca să înfrângă împăratul legitim şi să asume întreaga putere. De fapt uzurpatorii au fost atât de numeroşi, încât nici nu putem delimita lesne principii legitimi de uzurpatori. în orice caz, în drumul său spre cucerirea puterii supreme, generalul uzurpator lăsa practic frontiera descoperită, apărată de prea puţini militari. Ceea ce prilejuia noi incursiuni barbare, urmate ineluctabil de noi uzurpări. Această dialectică infernală a conferit crizei substanţa ei şi a favorizat forţele centrifugale, secesioniste, ale Imperiului. Cum am remarcat mai sus, perturbări grave din Barbaricum împingeau diverse seminţii dincolo de limes. In orice caz ele pătrundeau în Imperiu nu pentru că ar fi vrut să-l distrugă, ci doar să-l prade sau eventual să trăiască mai bine fie în interiorul, fie în exteriorul lui, dat fiind condiţiile de trai deosebit de penibile din meleagurile lor natale. Astfel cum imigranţii din lumea a treia şi din ţara noastră, inclusiv şi mai cu seamă rromi, nu au intenţia să distrugă bogăţiile ţărilor occidentale, ci, dimpotrivă, să beneficieze de nivelul lor de trai. Autorităţile imperiale au sfârşit prin a înţelege că aceste invazii, îndeobşte punctuale, nu pot fi curmate, ci doar calmate, îndiguite. Ele au recurs la opţiuni diferite, în momente diferite. Cum arăta Paul Petit, mai cu seamă sub Severi, s-a încercat cumpărarea Barbarilor prin subsidii, prin adevărate tributuri oneroase, vărsate în aur, în scopul de a-i determina să nu mai invadeze Imperiul. Această tactică nu a dat rezultate şi Aurelian o va condamna explicit. S-a recurs atunci, în condiţiile dificultăţii de a recruta soldaţi performanţi, la încorporarea Barbarilor în armata romană ca „federali", foederati, pe bază de contract individual sau colectiv.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

451

încă Hadrian recursese la această procedură, când crease unităţi speciale, numeri. Aurelian şi Probus au utilizat o asemenea tactică şi au angajat la frontierele Imperiului contingente alcătuite din vandali, alamani, sarmaţi şi goţi. Unele dintre aceste unităţi au rămas fidele Imperiului, dar adesea vasalii barbari s-au revoltat şi au atacat teritorii romane. în sfârşit, Barbarii au fost introduşi în Imperiu în calitate de coloni, instalaţi pe pământuri nelucrate. într-un asemenea caz ei erau deplasaţi adânc în interiorul Imperiului, cu turmele, familiile şi căpeteniile lor. Tracia, Moesiile, nordul Pannoniei şi Galliile au primit astfel muncitori imigranţi, aduşi cu forţa, din rândurile carpilor, bastarnilor, alamanilor şi francilor. însă ogoarele lor erau supuse redevenţelor şi îndeosebi ei puteau fi mobilizaţi pentru apărarea frontierelor. Pe de altă parte, adesea aceşti Barbari nu s-au putut adapta modului de viaţă roman: erau indisciplinaţi şi uneori se aliau cu invadatorii. S-au răsculat adesea. Este cunoscut cazul francilor implantaţi de Probus la gurile Dunării, care s-au răsculat, au străbătut Mediterana, trăind din piraterie, au ocupat Sicilia, au traversat strâmtoarea Gibraltar şi, în 297 d.C., s-au întors în ţinuturile lor natale (Zosim, 1, 71; Paneg., 4, 18).

Desigur, cauzele profunde ale crizei sunt complexe. Ereditatea defectuoasă a puterii imperiale a stimulat uzurpările, ca şi militarizarea Imperiului. în mod paradoxal, generalizarea cetăţeniei a favorizat forţele centrifugale, disoluţia identităţii romane. Cum am semnalat mai sus, aspiraţia aproape oricărui peregrin era să acceadă la cetăţenia romană. Când toţi au dobândit cetăţenia, provincialii au pierdut interesul pentru Roma, centrul Imperiului. Jean Gage şi alţi cercetători au considerat că explicaţia amplificării forţelor centrifugale ar trebui căutată în incapacitatea împăraţilor de a asigura apărarea frontierelor. Totuşi nici împăraţii gallo-romani nu s-au dovedit mai capabili să juguleze incursiunile barbare. In realitate, Roma şi Italia se aflau într-un profund proces de recesiune, de recul. Forţele centrifugale au acţionat adesea în spatele uzurpărilor. Provincialii conservau valorile romane, modul de viaţă al Imperiului, dar estimau că acesta îşi pierduse raţiunea de a fi. In anticetatea care echivala cu Imperiul, unde numai sodalitâţile mai asigurau repere stabile, identitatea naţională romană se dilua. Dirigismul împăraţilor, corvezile, rechiziţiile, fiscalitatea excesivă contrariau, iritau cetăţile provinciale. Se ajunsese, în numeroase zone ale Imperiului, la ceea ce Marcel Le Glay a caracterizat ca o „destructurare socială". Cetăţenii, în oraşe, trăiau la fel, dar se îmbrăcau diferit. Climatul mental, discursul mental au suferit mutaţii relevante. Aşadar la nivelul crizei de identitate si al mentalităţilor, al slabei lor rezistenţe faţă de „deriva " politică şi de o anumită destabilizare socială, trebuie căutată cauza cauzelor. Adică principala cauză a crizei secolului al IlI-lea d.C, a perceperii tribulaţiilor ca efecte ale unei regresiuni judecate de contemporanii lor ca mai devastatoare decât era ea de fapt. Criza secolului al IlI-lea a constituit în primul rând o criză a mentalităţilor. A identităţii cetăţeanului şi a identităţii valorilor, a metavalorilor în curs să evolueze spre noi structuri mentale. Se profilează noi antiteze axiologice. Alteritatea se insinuează în raporturile religioase, determinând o perturbare radicală a identităţii romane. Am remarcat acest fenomen la începutul cărţii.

Să remarcăm că secesiunile şi uzurpările cele mai importante au survenit în Gallii şi în Orientul asiatic. Dat fiind că au existat şi foarte active forţe centripete, patriotice, ataşate de Imperiu şi hotărâte să-l salvgardeze. Desigur, ele existau pretutindeni, inclusiv în Gallii şi în Orient. Totuşi ele s-au manifestat prin excelenţă în aria balcanică a Imperiului, care oferea majoritatea militărilor,şi cadrelor de comandă ale statului. Adică