Istoria Romei

Eugen Cizek

Armeniei, care trebuia guvernată de un rege impus de romani. Nepotul lui Constantin, Hannibalianus, a întreprins operaţii militare în Armenia anilor 335-336. Pe de altă parte, perşii începuseră să persecute pe creştini, al căror ocrotitor era pretutindeni Constantin, împăratul pregătea un fel de cruciadă împotriva perşilor, dar moartea l-a răpit din mijlocul pregătirilor acestei mari expediţii, la care urmau să participe şi episcopi. Al treilea front se afla pe Dunăre. Cum am arătat în capitolul anterior, retragerea aureliană din Dacia traiană nu a exclus păstrarea la nord de fluviu, a unor capete de pod, care s-au menţinut cel puţin până la mijlocul secolului al IV-lea d.C. Teritoriile fostelor provincii transdanubiene, care au fost ocupate de Barbari, cu excepţia Banatului, până la mijlocul secolului al IV-lea, se aflau astfel sub supravegherea Imperiului. Numeroase asemenea centre romane fortificate erau amplasate pe malul stâng al Dunării, în Banat şi până la vărsarea Oltului în marele fluviu european. Ne referim la Diema, Drobeta, Sucidava etc, puse sub stăpânire romană. Iar o inscripţie din Dobrogea, de la Adamclisi, Tropaeum Traiani sau Ciuitas Tropaeensium proslăvea, în 313-314 d.C, pe împăraţii Constantin şi Licinius, care refăcuseră fortificaţiile aşezării. Ulterior, numele lui Licinius a fost martelat (C.I.L., 3, 13734 = I.L.S., 8938). De altfel diarhii au sporit forţele militare, sistemul defensiv şi infrastructura rutieră de pe malul drept al Dunării, în 315, Constantin a respins goţii, care pătrunseseră în Imperiu. Iar în 316, el s-a instalat la Sirmium. în 322 d.C, Sfântul Constantin a zdrobit pe iazygi, sarmaţii de vest, care atacaseră Pannonia, şi i-a urmărit până în Banat, unde îşi stabiliseră sălaşurile. în rândurile sarmaţilor pătrunsese religia creştină. Profitând de un nou conflict, izbucnit între diarhi, vizigoţii sau thervingii, sub comanda „regelui" Rausimodus, au atacat masiv Imperiul. Au aflat sprijin printre unii localnici care au fost arşi de vii de autorităţile imperiale (Cod. Th., 7, 1, 1). Din Thessalonica, Constantin i-a urmărit până la poalele Carpaţilor, dincolo de Dunăre. Rausimodus a fost ucis, goţii decimaţi; supravieţuitorii au fost luaţi prizonieri. Alţi goţi, cum vom vedea, vor încerca să-l sprijine pe Licinius. în 328, rămas singur împărat, Constantin a construit un pod peste Dunăre (Aur. Vict., Epit., 17; 41, 48), la Sucidava (azi Celeiu-Corabia) şi a ridicat cetatea Daphne. în 332 d.C, goţii, înfrânţi, au pierdut 100.000 de oameni şi au încheiat un tratat (foedus) cu romanii, pe care l-au respectat până în 364, când l-au sprijinit pe uzurpatorul Procopius. Dar în 334, goţii au atacat pe sarmaţi. Aceştia s-au refugiat în Imperiu, unde Constantin a primit pe 300.000 dintre ei şi le-a repartizat pământuri în Balcani şi în Gallii. A primit pe teritoriile romane şi vandali, presaţi de asemenea de goţii foarte numeroşi. Se răspândise practica adăpostirii în Imperiu a seminţiilor barbare. Podul de peste Dunăre, între cetăţile Oescus (azi Ghighi, în Bulgaria) şi Sucidava, era o construcţie monumentală, din care mai rămăseseră vestigii, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Arheologii noştri au dezvelit ruinele podului, inclusiv portalul lui. Inaugurarea podului a prilejuit emiterea unui medalion din bronz, care amintea de întreprinderile lui Traian. Acest pod se înscria într-o politică de recucerire a Daciei traiane. Un vechi drum roman a fost refăcut la nord de Dunăre. Mergea până la un mare val de pământ, aşa-numita Brazdă a lui Novac, care pornea de la Drobeta, trecea prin Craiova şi se oprea la castrul de la Pietroasele, din judeţul Buzău. Cetatea Daphne sau CON-STANTINIANA DAPHNE, cum o numesc medalii comemorative, străjuia de asemenea teritoriile nord-dunărene anexate Imperiului de către Constantin. Ca şi castrul de la
Pietroasele. încât Constantin a alipit Imperiului teritorii care nu fuseseră niciodată romane, cel puţin de la moartea lui Traian. Cu judiciozitate aşadar Constantin a fost considerat un alt Traian. Persistenţa populaţiei daco-romane de la nordul Dunării a fost simţitor încurajată şi romanizarea ei încheiată. Ca şi creştinarea ei, consolidată. între timp, Constantin îl eliminase pe Licinius şi restabilise un stat monarhic cârmuit de un singur suveran.

Tensiunile dintre diarhi s-au ivit şi acumulat repede. După înţelegerea de la Mediolanum, Constantin s-a instalat în Treveri (azi Trier). El a decis să-l promoveze ca cezar pe Bassianus, soţul sorei sale vitrege, Anastasia, şi bun prieten cu Licinius. Acesta urma să gestioneze Italia şi alte provincii occidentale, pe când Licinius îi cedase Pannonia. Se făurea un fel de zonă tampon. Intrigile de curte au despărţit însă pe diarhi. Bassianus a complotat în favoarea lui Licinius, încât a fost executat la ordinul lui Constantin. S-a ajuns astfel la un „război cald" între diarhi, survenit în toamna anului 316 d.C, mai degrabă decât în 314. Armata lui Constantin l-a înfrânt pe Licinius la Cibalae (în Pannonia, la 60 km de Sirmium) şi ulterior, într-o bătălie dificilă, la Campus Ardiensis, lângă Adrianopol. S-a încheiat pace între diarhi. Licinius i-a cedat lui Constantin majoritatea peninsulei balcanice, iar Constantin a renunţat la calitatea de august maxim. Fiecare diarh putea legifera liber în „partea Imperiului", pars Imperii, pe care o gestiona. La 1 martie 317 au fost desemnaţi drept cezari fiii ne vârstnici, copii, ai diarhilor: Flavius Iulius Crispus şi Flavius Claudius Constantinus, feciorii lui Constantin, ca şi Valerius Licinianus Licinius, fiul diarhului Orientului. Cu toate acestea între diarhi au emers noi tensiuni. Percepţia modernă a lui Licinius a fost viciată de litigiile lui cu Sfântul Constantin. în realitate, se pare că Licinius a dus o eficientă politică economică în Orient şi că nu a fost un tiran brutal, incult, sângeros. Cu toate ca a lichidat fără cruţare pe toţi descendenţii şi rudele tetrarhilor, care se aflau în partea Imperiului care îi revenea. Se baza în special pe prefectul pretorienilor Iulius Iulianus, lăudat ulterior chiar de Constantin. Pe Licinius îl contrariau însă simpatiile numeroşilor creştini din Orient faţă de Constantin. El însuşi era păgân convins, adept al monoteismului solar. Licinius a început prin a nu interveni deloc în problemele interne ale Bisericii. Totuşi, începând din 320 d.C, a îndepărtat pe creştini de la curtea imperială, din comandamentele militare şi din administraţia centrală. A tolerat măsurile represive, persecutorii, ale unor funcţionari ai săi anticreştini. A interzis întrunirile sinoadelor Bisericii. Cultul creştin trebuia celebrat în afara oraşelor, iar funcţionarii imperiali erau obligaţi să jertfească zeilor. Diarhii au început să-şi dispute consulatele, fiecare confiscându-le în favoarea sa. O nouă campanie lansată de Constantin pe teritoriile lui Licinius a condus, după eşecul tratativelor, la un război decisiv, care nu a echivalat cu o cruciadă. Fiecare diarh conta pe o armată terestră de aproximativ 150.000 de soldaţi şi pe flote eficace. Licinius era sprijinit şi de goţii căpeteniei Alica. După o victorie repurtată la 3 iulie 324 la Adrianopol, forţele Iui Constantin au zdrobit decisiv în 18 septembrie din acelaşi an trupele lui Licinius şi Martianus, desemnat de augustul Orientului ca succesor al lui Constantin, la Chrysopolis, pe ţărmul Bosforului. Licinius şi Martianus au fost cruţaţi, însă obligaţi la domiciliu forţat. Licinius continua însă să întreţină relaţii secrete cu goţii (Exc, 21; 27; Zosim, 2, 22-28). în cele din urmă, atât el, cât şi Licinianus, fiul lui, precum şi Martianus, au fost executaţi. Un alt fiu al lui Licinius, nelegitim, a fost transformat în sclav şi ucis în 336, într-o ţesătorie din Hispanii. Constantin îşi apăra implacabil puterea şi putea fi foarte crud, sub impactul paranoiei. Cezarita nu îl ocolea nici pe el.

536