Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə25/314
tarix03.01.2022
ölçüsü3,8 Mb.
#46166
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   314
Eugen Cizek

6 Referitor la cauzele şi producerea revoluţiei din 510-509 î.C., a se vedea Arnaldo Momigliano, „Cavalry and Patriciate", Historia, 18, 1969, pp. 385-388; id., „Le drigini della Repubblica romana", Rivista Storica Italiana, 81, 1960, pp. 5-43; Jean Gage, Enquete sur Ies structures sociales et religieuses de la Rome primitive, Bruxelles, 1977, pp. 70 şi urm.; Jean-Claude Richard, Les origines de la plebe romaine. Essai sur la formation du dualisme patricio-plebeien, Roma, 1978, pp. 425-427; P.-M. Martin, op. cit., pp. 65-67; 13l-l33; 213-216; 282-286; 309; Th. Mommsen, op. cit., pp. 148-l53; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 9l-93.

III.


Rei

SPUBLICA ROMATiA: VIAŢA INTERNA (SECOLUL AL V-LEA - 133 î.C.)



Urmările abolirii regalităţii

Cum am semnalat în capitolul anterior, Republica nu a fost instaurată în 510-509 î.C. Vom arăta mai jos că însuşi Titus Livius se contrazice în privinţa implantării consulatului. Alte izvoare relevă de asemenea că primii consuli nu au apărut îndată după revolta antiregalistă. Brutus a fost înfrumuseţat de tradiţia republicană ca liberatorul generos al Romei. în realitate, el a exercitat la Roma, după expulzarea lui Tarquinius al II-lea, o putere cvasimonarhică, deşi desacralizată.

Spre a-l transforma în consul republican, vulgata relativă la „primordiile" Romei i-a scurtat viaţa. Brutus ar fi murit eroic, pe câmpul de bătălie de la Arsia, unde romanii ar fi respins forţele asociate ale cetăţilor Veii şi, desigur, Tarquinii, care ar fi încercat să-l restaureze la Roma pe Tarquinius al II-lea (Liv., 2, 3, 5-l1; Cic, Tuse, 3, 12, 27; DH, 5, 14). Pe când, până în 508 şi chiar ulterior, Brutus a exercitat, la Roma, o guvernare „tiranică", în calitate de zilath, pretor viager. Brutus a conservat anumite competenţe monarhice, exercitate cu prudenţă (Liv., 2, l-5), dar a transferat pe cele religioase acelui rex sacrorum, menţionat în capitolul precedent. Cel dintâi rex sacrorum ar fi fost Manius Papirius (DH, 5, 5, 4). Un alt consul, după 510-509, ar fi fost Publius Valerius, supranumit Publicola, în virtutea afecţiunii nutrite de el faţă de poporul Romei (Liv., 2, 8, 1; Plut., Popi, 16, 3; 27, 3-6). Publicola, închipuit de vulgata ca un Numa Pompilius al Republicii, a fost un personaj istoric autentic, cum atestă o inscripţie descoperită la Satricum, datată de la începutul secolului al V-lea î.C, care îl consemnează ca Poplios Valesios. Publicola aparţinea gintei Vălenilor, care se împotrivise întotdeauna Tarquinilor, din a căror gens făcuse parte şi Brutus. El i-a succedat acestuia la o cârmuire semimonarhică a Romei; a fost bănuit că aspirase la preluarea puterii regale (Liv., 2, 7, 5-l2). Supranumele său ar putea reprezenta o variantă semiargotică pentru conducătorul sau „maestrul poporului", magister populi. Se pare că, după ce fusese un subordonat al lui Brutus, el a preluat puterea la Roma, eventual ca principalul reprezentant sau vasal al lui Porsenna1.

într-adevăr, statul intermediar între regalitate şi republică, plăsmuit de Brutus, a trecut, nu multă vreme după 508 î.C, sub protecţia constrângătoare aplicată Romei de Porsenna, căpetenia etruscilor din Clusium, care, foarte probabil, nu aveau nici un interes să-i readucă la cârma Oraşului pe Tarquini. Este adevărat că legendele Republicii îl înfăţişau ca pe un asediator al Romei, hotărât să-i restaureze pe Tarquini, convins însă să renunţe.la intenţiile sale de rezistenţa eroică a locuitorilor ei (Liv. 2, 9, l-5). Rezistenţă oglindită de legende celebre, precum cele ale lui Mucius Scaevola, Horatius Cocles şi Clelia. Porsenna era la Clusium lars sau larth, adică tiran local sau comandant militar. Chiar numele său ar putea deriva de la termenul etrusc pentru „şef", purthne.

46

Eusen Cizek

într-adevăr, Porsenna a tras profit din slăbirea Oraşului, subsecventă revoluţiei, pentru a-şi impune aici un protectorat, întâi refuzat de romani şi apoi acceptat.

Porsenna a apărat Roma împotriva unor latini favorabili Tarquinilor şi, ca protector, a impus dispoziţii evocate de sursele literar-istorice drept severe la început şi mărinimoase ulterior (Liv., 2, 10-l5; DH, 5, 35-36; Plin., 34, 139; Tac, H., 3, 72, 1). Protectoratul lui Porsenna a alcătuit ultimul episod al presiunii etrusce asupra Romei şi a durat cel puţin până în 498 î.C. Porsenna a fost reprezentat la Roma şi de alţi adjuncţi în afară de Publicola. Porsenna a fost cel care a instalat la Roma magistraţi anuali, pentru că se temea ca nu cumva ei, dacă ar fi dispus de un mandat mai îndelungat, să îi conteste autoritatea. Porsenna a instaurat norma colegialităţii cârmuitorilor nemijlociţi ai Oraşului. După înlăturarea protectoratului acestui lars, liga latină, dirijată, după 510-509 î.C, de către oraşul Tusculum şi de Octavius Manilius, şi-a mobilizat forţele împotriva Romei (Liv., 2, 18, l-3; DH, 5, 59-77). Totuşi Tarquinius al II-lea a murit prin 495-493 î.C, iar latinii au fost înfrânţi (Liv. 2, 19). Latinii au trebuit să încheie un tratat, foedus, cu romanii. Tratatul, promovat din partea romanilor de către Spurius Cassius, asigura autonomia Romei, în raporturile ei cu liga latină, dar nu şi preponderenţa ei definitivă în Laţiu. încât, între 498 şi 493 î.C, faza tranzitorie a instituţiilor „primordiilor" s-a încheiat. Influenţa etruscă, deşi diminuată, a dispărut de asemenea în 480 ori 470 î.C, când s-a impus definitiv la Roma o facţiune, o „partidă" naţională romană.

In orice caz magistraţii romani anuali nu au mai depins de nimeni şi Republica a fost definitiv instaurată. Ca şi ciuitas, ca structură mentală şi chiar instituţională. Magistraţii republicani, învestiţi la sfârşitul perioadei de tranziţie, au posedat o autoritate cu totul diferită de competenţele absolutiste ale regilor etrusci şi chiar faţă de cea îngrădită, exercitată de Brutus, Publicola şi de alţi adjuncţi ori „legaţi" ai lui Porsenna. Aceşti primi magistraţi republicani au putut să se intituleze „pretori", praetores, ori „şefi", „conducători" sau „preşedinţi", praesules. Chiar Titus Livius, uitând parcă faptul că îi intitulase consuli, îi califică drept praetores (Liv., 3, 55, 13; 7, 3, 5 şi urm.). Pe de altă parte, alte izvoare afirmă clar că titulatura de consul ar fi fost ulterioară Legii celor Douăsprezece Tabule, deci subsecventă anului 450 î.C. (Zonaras, 7, 19). Sub aspect tehnic, competenţele primilor magistraţi republicani sunt asemănătoare celor cândva asumate de adjuncţii regelui. Cu toate acestea semnificaţia profundă a autorităţii lor era cu totul nouă, deoarece codul instituţional se schimbase radical.

Cum am mai arătat, s-a înregistrat o stagnare în procesul tranziţiei către o urbe timocratică. Au fost recuperate structuri arhaice, încât, în perioada de tranziţie de la regalitate la Republică, puterea reală a revenit îndeosebi ginţilor patriciene, care dispuneau de venituri semnificative şi de numeroşi clienţi. Numai patricienii luau auspiciile, numai ei tălmăceau voinţa zeilor şi, în definitiv, deţineau puterea politică. Creşterea economică a Romei regale, care se şubrezise în ultimii ani ai domniei lui Tarquinius al II-lea, dispare pentru câteva decenii. Această descreştere - sau creştere negativă, cum se mai spune - a străbătut o curbă ezitantă, sinuoasă, care a inclus şi momente de redresare. Dar declinul economic a atins spaţiul urban, devenit mai restrâns, ca şi zona rurală a Romei secolului al V-lea î.C. Patriciatul şi alţii, de altfel, au militat pentru valorile pendinte de noul ansamblu de reprezentări, de structurile mentale ale „civităţii" în formare. S-au lansat anateme (sacratio) şi condamnări împotriva tuturor oamenilor politici, inclusiv patricieni, care obţinuseră la Roma popularitate şi prestigiu deosebit, în temeiul unei legi puse pe seama lui Publicola, care prevedea condamnarea tentativelor de restaurare a regalităţii, sub orice formă

Republica Romană: Viaţa Internă



47

s-ar fi ascuns acestea. Spurius Cassius, unul dintre primii cârmuitori ai Romei, ar fi dorit, în 486 î.C., să blocheze tendinţa patricienilor de a acapara pământuri recent cucerite. A fost pedepsit crud, ca şi Coriolan, patrician fanatic, inamic al plebei, la un moment dat aliat al volscilor, care au asediat Roma din 491 până în 486 î.C.




Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   314




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin