Istoria Romei

Eugen Cizek

cetatea cerească este veşnică. Astfel Augustin lansează de fapt o nouă teologie politică, sortită să detaşeze Biserica de statul imperial, până atunci strâns legat de ea, subsumat puterii ei. Se pregătea cooperarea Bisericii cu noile state barbare, care tind să emeargă. Augustin înţelegea perfect că Imperiul roman occidental era sortit să piară. Un lanţ de evenimente militar-politice va conduce în deceniile subsecvente la acest fenomen istoric de importanţă cardinală. Pe de altă parte, se profila constituirea „unei noi geografii istorice", cum caracteriza procesul evolutiv respectiv Marcel Le Glay. Barbarii nu mai voiau să slujească Imperiul, ci să se substituie lui. Ideea naţională se năştea în rândurile invadatorilor.

Pentru moment, Alaric, care înaintase până în sudul Italiei, nu poate pomi pe mare spre Africa. La sfârşitul anului 411, el moare la Consentia (actualmente Cosenza, în Calabria). Vizigoţii îl aleg ca rege pe Athaulf, care pradă întreaga peninsulă, spre a se instala apoi în Gallia narboneză, ■ unde, la 1 ianuarie 414 şi la Narbo (azi Narbonne), se căsătoreşte cu prizoniera sa Galla Placidia. Pe lângă farmecele acestei femei lipsite de scrupule, care avea aproximativ douăzeci şi trei de ani, l-au decis la un asemenea gest ambiţii politice de anvergură. Visa şi el la alcătuirea unui stat barbaro-roman pe ruinele Imperiului occidental. Dar curând a fost ucis, în 415 d.C. în Hispanii, unde pătrunsese. Pe patul de moarte, Athaulf sfătuieşte pe goţi să devină prieteni şi aliaţi fermi ai Romei. în 418, vizigoţii se întorc în Gallii, unde se stabilesc în sud-vest ca „federaţi" ai Imperiului. Ei pun aici temeliile unui regat barbar cu capitala la Tolosa. Vizigoţii întreţin excelente relaţii cu aristocraţia Aquitaniei, a Galliilor meridionale în general. O ajută să lupte împotriva răscoalelor ţărăneşti, îndeosebi ale bagauzilor. în realitate, în cadrul noii geografii istorice, încă din 413 burgunzii se instalaseră pe teritorii romane, situate pe Rinul mijlociu, unde făuriseră un regat „federat" Imperiului occidental.

Honorius întreprindea mari eforturi de restaurare şi reconstrucţie, mai cu seamă ale monumentelor Romei, aflate într-o stare deplorabilă. în 413, corniţele Africii, Heraclianus, uzurpase purpura imperială, debarcase la Ostia şi se îndreptase spre Ravenna. Biruit de forţele împăratului legitim, se retrăsese la Cartagina, unde fusese decapitat, la porunca lui Honorius. în 417, împăratul l-a căsătorit pe talentatul său general Constantius cu văduva Galla Placidia, reîntoarsă în Italia încă din 416. în februarie 421, Honorius îl proclamă august şi coîmpărat pe Constanţiu III, sub numele de Flavius Constantius. Din nefericire, Constanţiu III moare şapte luni mai târziu, la Ravenna. îi urmează, în mormânt, Honorius însuşi, decedat în 423. Lăsa după el un imperiu în plină disoluţie şi o succesiune nerezolvată la puterea imperială. Limes-ul roman se prăbuşise în 406, încât cele mai diverse bande de Barbari prădau aproape neîncetat Galliile, în special nordul şi centrul lor. Abandonarea Britanniei, în urma uzurpării încercate de Constantin III (legiunile romane fuseseră retrase din această ţară), lăsase insula la discreţia Barbarilor. Cu toate că tendinţa separării insulei de continent se decanta de câteva decenii. Curialii rămaşi în Britannia, după părăsirea militară a insulei, au fost constrânşi să acţioneze, fără sprijinul Imperiului, pe care Honorius îl refuzase. în 411, statul roman abandonează oficial Britannia. Curialii au luat armele, au alungat Barbarii, care îi cotropeau, au expulzat funcţionarii romani şi au organizat autoges-tionarea teritoriilor anterior romane (Zosim, 6, 3). Ei au fost nevoiţi să facă singuri faţă atacurilor picjilor şi scoţilor, veniţi din Irlanda, incursiunilor saxonilor, originari din Frisia. Spre 430 d.C. saxonii se vor stabili în insulă ca „federaţi", pentru ca, în 442, să se declare independenţi şi să-şi întindă teritoriile. Va subsista totuşi o regiune britanno-romană, în relaţii cu episcopii de pe continent. în acest mediu britann, va apărea Patricius (Sfântul Patrick), fondatorul creştinătăţii

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

565

Irlandei. Abia spre 550 se va cristaliza cucerirea saxonă a întregii insule. Dacă în Dacia romanitatea a supravieţuit unei retrageri a Imperiului mult mai timpurie, din cauza implantării masive a colonizării şi civilizaţiei romane, în Britannia evenimentele au evoluat altfel. Romanitatea s-a învederat aici mai precară, cu toate că unii englezi din sud conservă până astăzi trăsăturile fizice ale coloniştilor romani⁸.

„ Ultimii împăraţi"

Moartea lui Honorius lăsase în Imperiul occidental roman un imens şi periculos vid de putere. Astfel, în decembrie 423 d.C, când s-a produs decesul lui Honorius, acest imperiu părea într-adevăr în pragul destructurării totale. Au urmat doi ani de confuzie completă, de manevre insidioase, de intrigi sulfuroase, absurde, însă devastatoare, de ambiţii exorbitante, impulsionate de o sete ridiculă pentru putere. Trupele din Italia, cu acordul senatului de la Roma, temporar emers pe scena politică, într-un ultim moment de glorie, proclamă ca împărat al Apusului pe un înalt demnitar roman, Ioannes, care domneşte între 423 şi 425 d.C. în 425, forţele militare ale lui Theodosius II, care nu mai era un copil, intervin în Italia. încât s-ar fi putut spera în restaurarea unităţii Imperiului, în mâinile celui ce purta numele celui din urmă august unic al statului roman. Dar evenimentele au evoluat în sens contrar şi unitatea Imperiului nu a fost restabilită.

Trupele lui Ioannes au fost învinse chiar la Ravenna şi împăratul a fost executat la Aquileia. Aceste evenimente au survenit în mai-iunie 425. Galla Placidia, refugiată la Constantinopol, îl convinge pe Theodosius II să instaleze la Ravenna, ca împărat al Apusului, pe fiul său şi al lui Constanţiu III, Placidus Flauius Valentinianus, cunoscut ca Valentinian III. Intriganta împărăteasă exercită regenţa Imperiului occidental până în 437 d.C. îşi va păstra totuşi influenţa politica până în 450, când a murit. Galla Placidia se bazează, în mare parte, pe suportul oferit de generalii Felix, mort în 430, Bonifatius, decedat în 432, şi mai ales Flavius Aetius, un foarte competent comandant militar, născut la Durostorum, în Moesii. Aetius îi cunoştea bine pe huni, la care fusese ostatec. Aetius era excesiv de ambiţios, încât devine cel mai influent personaj politic din Imperiul occidental. în 425, Galla Placidia îi încredinţează comanda forţelor militare romane din Gallii, înainte de a exercita o autoritate comparabilă cu aceea a lui Stilicho, la începutul secolului al V-lea, timp de două decenii. El limitează extinderea dominaţiei vizigote în Gallii, distruge, în 437, autenticul stat burgund de pe Rinul mijlociu. Valentinian III s-a căsătorit cu Licinia Eudoxia, fiica lui Theodosius II. Ca şi socrul său, Valentinian III a fost un împărat slab, influenţabil, nehotărât, crud la nevoie. Sub domnia sa, Imperiul occidental pierde Africa de nord şi Pannoniile. Criza statului roman din vest se adânceşte. Acordul dintre cele două imperii, care părea solid în 425, se destramă repede. Fiecare curte şi fiecare imperiu îşi aveau interese şi ambiţii proprii, care nu coincideau cu acelea ale partenerului său din est ori din vest. Totuşi cei doi împăraţi izbutesc în 438 să promulge concomitent codul juridico-legislativ, cunoscut drept „codicele theodosian", Codex Theodosianus. Acest preţios instrument al dreptului roman dă seama de ultima expresie, pe plan juridic, a unităţii dintre cele două imperii romane, estic şi vestic. Codicele theodosian asamblează „constituţiile" imperiale, promulgate după 312 d.C. El se va afla la temelia legislaţiei celor două imperii şi, în continuare, la baza orânduirii juridice a regatelor germanice.

566