Istoria Romei

Eugen Cizek

seminţii germanice: burgunzi, instalaţi până la urmă ca „federaţi" la vest, între lacul Leman şi Rinul superior, alani, implantaţi ca aliaţi pe frontiera renană şi apoi transferaţi în centrul Galliilor, diverse triburi france, biruite de el în 440 şi 445. Rolul militar jucat de Aetius a fost de primă importanţă în Gallii. Statul vasal Romei al vizigoţilor, din Gallia şi din nord-vestul Hispaniei, este desigur cel mai important regat instaurat pe teritorii ale Imperiului. în 472, Euric va proclama independenţa totală a statului vizigot, devenit cel mai important regat germanic. Euric a domnit între 460 şi 484. Căci, după 470 d.C, Imperiul occidental a pierdut toate teritoriile sale, cu excepţia Italiei şi a anumitor ţinuturi din sudul Galliilor şi din Dalmaţia. Imperiul occidental cădea pradă a ceea ce a fost definit ca marile invazii barbare.

în acest răstimp se adâncea, se intensifica criza internă a gestionării Imperiului roman occidental. Victoriile lui Aetius incitaseră, la curtea imperială, geloziile, complexul lui Iuda, intrigile machiavelice, sulfuroase. S-ar spune că, la curtea de la Ravenna, nimeni, inclusiv împăratul, nu era îngrijorat de situaţia din ce în ce mai preocupantă a Imperiului, de proliferarea invaziilor barbare, de configurarea unor state germanice pe teritoriile Imperiului. Importantă era subminarea şi lichidarea oamenilor politici şi a generalilor competenţi. Miopia politică stupidă, laşităţile oarbe, obscurantiste, precumpăneau la Ravenna. Nu avusese efect nici faptul că, în retragerea lor, hoardele lui Attila prădaseră o parte din Italia. Pe de altă parte, nu mai trăia nici Galla Placidia, femeie abominabilă, dar inteligentă, lucidă, înzestrată cu o solidă experienţă a problemelor Imperiului. De aceea Aetius a împărtăşit soarta lui Stilicho: S-ar spune că intriganţii curţii doreau neapărat, în inconştienţa lor, să elimine sistematic pe generalii care ar fi putut salva Imperiul occidental. Se considera, în mod absurd, că acest imperiu nu avea nevoie de un salvator, saluator. După destrămarea „imperiului" hun, Aetius este asasinat la Roma, în 21 septembrie 454. Lichidarea lui Aetius ilustra sfârşitul ultimilor generali romani de mare valoare. Şi lichidarea celui din urmă fiu al zonei balcanice, pontico-danubiene, care de mai mult de o sută de ani hrănea forţele patriotice, centripete, ale Imperiului occidental, ce luptaseră din greu pentru salvarea şi coerenţa acestuia. Răspândirea ştirii morţii lui Aetius a avut impact, ecou imediat.

„Federaţii" au pretins de îndată să li se extindă ţinuturile controlate de ei şi să se limiteze suprafaţa celor încă direct administrate de Imperiu. De altfel, la şase luni după omorârea lui Aetius, adică în 16 martie 455, Valentinian III este asasinat de un fost partizan al lui Aetius. întrucât şi Theodosius murise, în 450, lua sfârşit dinastia theodosiană. înmormântarea lui Valentinian III a determinat şi pe cea a Imperiului occidental. A urmat, la Ravenna, o sarabandă de împăraţi incompetenţi şi efemeri, nevolnici, adesea nevârstnici, foarte uşor de manipulat şi de înlocuit. Iar, în acelaşi an 455, la 2 iunie, Roma este pentru a doua oară, în secolul al V-lea, ocupată temporar şi jefuită de Barbari; Roma a fost cucerită efemer de către vandali, mult mai cruzi, mai nemiloşi decât Barbarii lui Alaric. Dar romanii începeau să se obişnuiască cu percepţia capturării Oraşului de către Barbari. Ca şi cu ideea dezvoltării unor state barbare, aproape clar neatârnate de Imperiu, pe teritoriul lui, şi cu ideea naţional-barbarâ, căreia se subsumau veleităţile germanicilor. In 472, Roma a fost din nou cucerită şi prădată mai cu seamă de mercenari barbari. După un interregn confuz, un înalt demnitar gallo-roman, vlăstar al unei reputate familii de latifundiari, fost ofiţer al lui Aetius şi apoi, începând din 439, prefectul pretoriului în Gallii, adică Eparchius Auitus, este proclamat împărat pe meleagurile natale. îl propulsau aristocraţia gallo-romană şi vizigoţii. Totuşi, în octombrie 456, Avitus este biruit la Placentia, în nord-vestul Italiei,

de forţele comandate de Flavius Ricimer, fiu al unei căpetenii suebe şi al unei femei vizigote. Ofiţer roman, Ricimer devine în 456 comandant suprem al forjelor militare imperiale din Occident şi în definitiv stăpânul Apusului roman. Nu avea talentul de strateg al lui Aetius. îl preocupa mai cu seamă să facă şi să desfacă împâraţi-marionetâ. Fiind Barbar şi arian, nu putea asuma direct purpura imperială. A procedat astfel până în 472 d.C, când a decedat. Ricimer începe prin a-l impune ca împărat al Apusului pe Flauius lulius Maiorianus, coborâtor al unei prestigioase familii aristocratice. Maiorianus a domnit între 457 şi 461. Nu a fost recunoscut la Constantinopol şi însuşi Ricimer l-a răsturnat şi a determinat executarea sa în 461, pentru că Maiorianus, nemulţumit de condiţia de marionetă, încerca să reformeze, în sens salutar, statul imperial. Generalul barbar îl impune ca august pe Libius Seuerus, împărat între 461 şi 465. Ricimer i-a dirijat puterea imperială, pentru ca, în cele din urmă, să-I înlăture şi să-l lichideze. Ricimer cere Constantinopolului să propună un împărat, după un interregn de douăzeci şi şase de luni. Imperiul oriprtSl îl desemnează ca împărat pe Procopius Anthemius, senator la Constantinopol. Reapar disensiunile cu Ricimer. în ultimă instanţă, în plin război civil, Anthemius este ucis de Barbarul Gundobad, după ce domnise între 467 şi 472 d.C. între 472 şi 475 proliferează conflictele pentru purpura imperială şi interregnurile. Ricimer asediază Roma. O ocupă şi jefuieşte, cum am remarcat mai sus. Se succed, în cascadă, împăraţi lipsiţi de orice autoritate reală. Ricimer îl impune ca împărat, în aprilie 472, pe Aniciu's Olybrius, care însă moare la 18 august 472, puţin după decesul lui Ricimer, între 473 şi 474 „domneşte" Glycerius, proclamat ca împărat dt, Gundobad, succesorul lui Ricimer. Leon I, împăratul de la Constantinopol, nu îl recunoaşte pe Glycerius, care este înlăturat de flota Imperiului oriental, comandată de lulius Nepos. Glycerius abdică fără luptă şi se retrage la Salona ca episcop al oraşului, lulius Nepos, fost general al Imperiului oriental, se proclamă împărat la 20 iunie 474. Totuşi curtenii şi aristocraţia de la Ravenna nu puteau admite un exponent nemijlocit al Imperiului oriental, a cărui prevalentă devenise mai mult ca evidentă. Patriciul Orestes, fost secretar al lui Attila, prin 448, şi comandant al armatei occidentale - sau a ceea ce mai rămăsese din ea - în vremea lui Nepos, îl detronează şi alungă pe acesta de la Ravenna, unde proclamă ca împărat pe fiul său, un copil, în august 475. Orestes profita de luptele pentru putere de la curtea din Constantinopol.

Fiul lui Orestes avea un nume emblematic. Se numea Romulus Augustulus. Ceea ce trimitea nu doar Ia întemeietorul Imperiului, ci şi la cel al Romei străvechi, menită astfel să fie redresată, fără sprijinul Constantinopolului, care nu îl recunoaşte ca împărat pe acest copil, adică micul Augustus. Constantinopolul îl mai susţinea pe lulius Nepos, refugiat în Dalmaţia, încă aflată sub controlul Imperiului occidental. Romulus Augustulus stăpâneşte Italia şi sudul Galliilor, iar lulius Nepos Dalmaţia. Dar trezoreria imperială era goală, în vreme ce mercenarii germanici din garda imperială îşi multiplicau exigenţele. Până la urmă aceştia se răscoală, sub conducerea scirului Odoacer sau Odoacru, fiul unui fost militar germanic din armata lui Attila. Odoacru însuşi servea Imperiul din 470 şi sprijinise mişcarea lui Orestes împotriva Iui lulius Nepos. La 28 august 476, Orestes este ucis de mercenarii germanici la Placentia, iar, la 4 septembrie, Romulus Augustulus este detronat şi trimis la Misenus, în vila lui Lucullus, unde moare aproximativ în 480. Dacă nu cumva a fost asasinat, ca să nu fie periclitată puterea lui Odoacru. Tot în 480, adică în primăvara acestui an fatal pentru Apus, este asasinat în Dalmaţia şi lulius Nepos, care se obstina să salveze Imperiul occidental.

570