Istoria Romei

Problema plebei

Cârmuirea Romei, îndeosebi în perioada de tranziţie dintre regalitate şi o republică autentică, a fost exercitată de către ginţile patriciene. într-adevăr, Roma „primordiilor", în perioada tranziţiei, sub Republică şi chiar înainte, adică în vremea regalităţii, a încorporat două categorii de „romani", ulterior deveniţi cetăţeni. Ne referim la patricieni şi la plebei. Ni se pare limpede că patricienii erau descendenţi ai fondatorilor federaţiei de sate din 754-753 î.C, ai nucleului demografic primitiv al Romei regale. Un „patrician", patricius, nu constituia atât „fiul de tată", pater, deci al şefului de gintă, devenit senator, cât un „coborâtor dintr-un tată de viţă nobilă". Izvoarele literare antice ne evocă pe patricieni ca apartenenţi la o aristocraţie tot atât de veche ca însăşi Roma (Cic, Rep., 2, 14; 23; Liv., 1, 8, 7; DH, 2, 8, l-3 etc). Se pare că patricienii s-ar fi învederat a fi mai ales descendenţii celor care vizau să deţină un loc în senat, din tată în fiu, să confişte sacerdoţiile, să formeze cea dintâi cavalerie romană şi să posede cât mai numeroşi clienţi. Opinăm că ginţile patriciene ajunseseră să configureze o aristocraţie ereditară încă din timpul regilor latino-sabini. Când diferenţierile sociale s-au amplificat, s-au adăugat alţi factori, politici şi etnici, generatorii unui patriciat alcătuit ca o castă închisă. Iar Titus Livius şi, parţial, chiar Dionis din Halicarnas au definit plebea ca un conglomerat al cetăţenilor, care nu erau patricieni. Această definiţie „negativă" este reluată, dezvoltată de către Jean-Claude Richard, într-o amplă carte de sinteză, remarcabilă în multe privinţe. Cu toate acestea, o asemenea definiţie pur negativă nu ne poate satisface. Date fiind anumite bariere riguroase, inclusiv cele care statuau interdicţia căsătoriei dintre plebei şi patricieni, suntem de părere că trebuie luată în considerare şi o componentă etnică specifică în procesul de constituire a plebei. în orice caz, plebea nu a alcătuit niciodată o adevărată clasă socială, eventual a celor săraci, măcar defavorizaţi din punctul de vedere al averii. Au existat totdeauna plebei săraci şi plebei bogaţi, uneori mai opulenţi decât patricienii. Plebea a reprezentat o altă categorie de cetăţeni romani, multă vreme de un nivel inferior. Deci a celor care făceau parte din curii şi, cu atât mai mult, din centurii, dar nu aveau acces la magistraturi, la sacerdoţii, la cunoaşterea şi practicarea dreptului. Potrivit unor surse literare antice, plebeii ar fi format, sub Romulus, o categorie de „cetăţeni" normali, care ar fi votat în curii: nu s-ar fi transformat într-o forţă autonomă decât cu prilejul secesiunilor din secolul al V-lea î.C. (Cic, Rep., 2, 26; 30; Şest., 137 etc). în epoca regală a putut să se contureze un corp politic relativ unitar, dar patricienii şi-au impus destul de iute prevalenta şi au stabilit monopol pe pârghiile de comandă, politică, juridică, militară şi sacerdotală. Regii-lucu-moni etrusci s-au străduit, cum am reliefat mai sus, să reacţioneze şi să diminueze preeminenţa patriciatului prin inserarea unor tipare instituţionale străine, eventual ostile acestuia. Răsturnarea lor a prilejuit schimbarea raporturilor de forţe între patricieni şi plebei.

48

Eugen Cizek

Dar care este, în definitiv, originea plebei? Obârşia termenilor latini consacraţi plebei, plebs, plebes, a suscitat aprige controverse între lingvişti, dintre care unii s-au gândit la o origine neindoeuro-peanâ. Alţii au apropiat plebs de „mai mult", plus, de „a umple", im-plere, de „plin", pletus, sau de cuvântul grec care înseamnă „mulţime" ori „gloată", plethos. Pe când Jean-Claude Richard a propus arhetipuri ca *pledhu sau *pletu. La începutul secolului al XlX-lea, B.G. Niebuhr şi adepţii săi au considerat că plebea ar fi provenit din rândurile seminţiilor înfrânte şi anexate de Roma. Theodor Mommsen estima că plebea ar fi rezultat din vechii clienţi ai ginţilor patriciene, rămaşi fără patroni. Alţi cercetători, precum Boni şi Oberziner etc, au apreciat că plebea ar fi izvorât din rândurile populaţiilor preindoeuropene supuse de latini şi de sabini. S-ar afla în cauză seminţii diferite, etnic şi rasial, de patricienii de sorginte indoeuropeană. Ele ar fi reprezentat o populaţie mediteraneană, trăitoare în Laţiu încă din neolitic. Andre Piganiol a enunţat o ipoteză din care reieşea că plebeii proveneau din agricultori sabini care s-ar fi opus latinilor păstori. Ponderea sabinilor la Roma ar fi crescut simţitor cu prilejul unei infiltrări sabine, survenite în plin secol al V-lea î.C. Paul-Marius Martin afirma că, în parte, originea plebei ar trebui identificată în multitudinea de clienţi şi de oameni de casă ai regilor etrusci, râmaşi fără patroni şi stăpâni după abolirea regalităţii. Am observat însă că plebea data din secvenţe istorice simţitor anterioare evenimentelor atribuite anilor 510-509 î.C. La vremea sa, Gustave Bloch a formulat o ipoteză mai complexă cu privire la originea plebei. încât plebeii ar fi provenit îndeosebi din rândurile unor latini care ar fi fost învinşi de Roma şi, în parte, deportaţi în ceea ce va deveni Oraşul. In Laţiu nu s-ar fi aflat teritorii ulterior relativ pustii, ci numeroase mici aşezări, destul de abundent populate. S-ar fi adăugat acestora, în zămislirea plebei, clienţi ai unor ginţi dispărute, prin urmare rămaşi fără stăpân. Ca şi imigranţi nelatini ajunşi la Roma, în special pe căi comerciale sau politice, din Campania, Etruria, chiar de pe meleagurile locuite de greci.

Suntem de părere că toate aceste ipoteze nu se exclud, ci sunt complementare. în conglomeratul plebei au intrat atât reziduuri ale seminţiilor indigene din Italia, anterioare instalării în Laţiu a protolatinilor şi latinilor, dar şi sabini şi etrusci, aşadar o populaţie de agricultori, de comercianţi şi artizani, neintegrată total în structurile făurite de latini. Desigur, căpeteniile sabinilor au devenit patricieni, dar masa populaţiei lor, coborâtă în Laţiu, în diverse momente istorice, a fost înglobată plebei. Prin urmare, repetăm, factorul etnic nu se cuvine a fi neglijat. Din plebe au făcut parte numeroşi imigranţi, sosiţi din diverse ţinuturi ale Italiei centrale, în calitate de locuitori ai Romei şi ai Laţiului. Clienţii rămaşi fără patroni s-au afiliat de asemenea plebei. Cei ce nu erau latini, cuceriţi de Roma şi aduşi doar pe malurile Tibrului, s-au latinizat şi romanizat repede. în orice caz, antiteza patricieniplebei este cu mult anterioară secolului al V-lea î.C. Dar este adevărat că particularismul politic plebeu s-a manifestat destul de pregnant în secolele al V-lea, al IV-lea şi al III-lea î.C.

S-a ajuns astfel la dualismulpatriciano-plebeu. Pe de o parte, plebea victorioasă în cadrul înfruntării cu patricienii a ţinut să se integreze sau reintegreze în „poporul roman", populus romanus, a cărui mentalitate a preluat-o, cu unele mici nuanţe, îndeosebi în condiţiile dispariţiei dominaţiei romane în Laţiu. Pe de altă parte, din punct de vedere exclusiv politic, plebea a ţinut să-şi afirme particularitatea, originalitatea, tradusă în formula consacrată preţ de mai multe secole: „poporul şi plebea", populus plebsque. Se contesta astfel vechiul statut de inferioritate în care fusese cantonată plebea

Republica Romană: Viaţa Internă

49

după 510-509 î.C. într-adevăr, după alungarea regilor etrusci, patriciatul s-a manifestat ca o castă închisă, limpede segregaţionistă. Se produsese fenomenul definit de Gaetano De Sanctis ca „la serrata del patriziato". Chiar după prima secesiune a plebei, din 494-493 î.C, patricienii tind să confişte puterea, magistratura supremă şi sacerdoţiile. De la care sunt excluşi plebeii şi cei de origine etruscă. Aventinul funcţiona de altminteri ca o colină sacră a plebei, unde „trona" triada divină Ceres, Libera şi Liber, opusă celei capitoline, de sorginte patriciană. Vom remarca faptul că, aici, plebea şi-a făurit o comunitate proprie.

Ca sâ-şi depăşească statutul de inferioritate, plebeii, care serveau şi în armată, deopotrivă cu patricienii, au ameninţat cu scindarea statului roman. Astfel ei au recurs la arma ameninţării cu secesiunea şi au obţinut, progresiv, anularea segregării la care erau supuşi. în realitate, au survenit mai multe secesiuni, începând din 494-493 î.C. Cu prilejul primei secesiuni, plebea, îndeosebi soldaţii plebei, şi-au amenajat pe Aventin propriul centru, aproape propria cetate. Plebeii, mai cu seamă meşteşugarii şi comercianţii lor, s-au unit şi au jurat să se ocrotească unii pe alţii, printr-o aşa-numită lex sacrala. Chiar după prima secesiune, plebeii şi-au menţinut un timp propria comunitate de pe Aventin. Patricienii au trebuit să cedeze treptat puterea asumată şi să abandoneze segregaţionismul. în urma primei secesiuni, plebea a obţinut recunoaşterea unor competenţe excepţionale pentru reprezentanţii săi, autentici contramagistraţi, „tribunii plebei", tribuni plebis, iniţial doi, ulterior mai mulţi. Aceşti tribuni erau sacrosancţi, încât nimeni nu putea să se atingă de ei. Ei posedau dreptul de intercesiune, ius inter-cessionis, datorită căruia puteau bloca prin veto hotărârea oricărui magistrat al „poporului" şi a senatului. Puteau chiar interzice formularea, propunerea unei măsuri legislative estimate de ei ca dăunătoare plebei. Locuinţele lor erau deschise, ziua şi noaptea, oricărui plebeu ameninţat de cineva: posedau „dreptul de ajutorare" (a plebeilor), ius auxilii. Pe de altă parte, la iniţiativa tribunului plebei, Canuleius, în 445 î.C. s-au admis căsătoriile mixte între patricieni şi plebei, deci „legea canuleiană cu privire la căsătoria patricienilor şi a plebei", lex Canuleia de conubio patrum et plebis. Anterior şi ulterior, plebea a dobândit şi alte drepturi.

Fără îndoială, patricienii au rezistat îndelung eforturilor plebei de a dobândi egalitatea cu ei. Patricienii reproşau plebeilor că nu posedă adevărate ginţi. în 439 î.C, Spurius Maelius, un patrician care distribuise grâu plebei într-un moment de penurie alimentară, a fost învinuit de „aspiraţie la regalitate", adfectatio regni - acuzaţie gravă în ochii romanilor - şi lapidat (Liv., 4, 12-l6; DH, 12, 1 şi urm.). în sfârşit, Marcus Manlius Capitolinus, care salvase Capitoliul de primejdia cuceririi lui de gallii senoni, pentru că sugerase măsuri favorabile plebei a fost executat (Liv., 5-6). Este adevărat că acuzaţia de adfectatio regni putea lovi şi pe adversarii plebei. Vestitul Camillus, cuceritorul cetăţii etrusce Veii şi iniţiatorul unui fel de „principat patrician", a fost exilat, după victoria repurtată împotriva etruscilor, tocmai din pricina acuzaţiei de a năzui la dobândirea regalităţii. Oricum, în 287-286 î.C, în plin conflict militar cu samniţii şi celţii, ca şi în mijlocul expansiunii accelerate a Romei în Italia, plebea a întreprins ultima sa secesiune. Din nou patricienii au fost obligaţi să cedeze. Plebea îşi avea propria adunare, care nu constituia „comiţii", ci „concilii", de fapt concilia plebis. Concilium alcătuia o „adunare" mare, spre deosebire de consiliun, care desemna o „adunare" redusă numeric, în realitate constituită din sfatul a câtorva persoane. Conciliul plebei