Istoria Romei

50

Eugen Cizek

Republica Romană: Viaţa Internă

51

alegea magistraţii ei şi vota măsuri legislative, cunoscute ca „plebiscite", plebiscita (adică „ceea ce ştia plebea"). O lege Valeria Horatia, din 449 î.C, supusese orice operaţie întreprinsă de conciliul plebei ratificării subsecvente a senatului. O altă lege, din 339 î.C, transformase ratificarea în aprobare prealabilă. Nu este mai puţin adevărat că un plebiscit era valid nu numai pentru plebe, ci şi pentru întreg corpul cetăţenesc, inclusiv pentru patricieni, iar, ca o consecinţă a secesiunii din 286-287, obligaţia acestei aprobări prealabile a fost suprimată printr-una din legile „hortensiene", Hortensienses sau lex Hortensia. Practic, de acum înainte orice plebiscit echivala cu o „lege", lex. Pe de altă parte, după legile hortensiene, s-au înmulţit considerabil „legile", leges, votate de adunarea tribută, în dauna celor adoptate de adunarea centuriată. Anumite plebiscite au mai fost în prealabil discutate şi aprobate de senat. în orice caz, după ultima secesiune, plebea a obţinut practic drepturi echivalente celor deţinute de patricieni. Acestora din urmă nu le-au mai rămas în exclusivitate decât dreptul de a ocupa locuri în unele colegii sacerdotale şi de a-şi duce vitele gratuit la păscut pe pământurile publice. Litigii de importanţă scăzută au mai izbucnit între patricieni şi plebei, în timpul celui de al doilea război punic. Totuşi, mult anterior, la mijlocul secolului al V-lea î.C, plebea impusese adoptarea faimoase Legi a celor Douăsprezece Tabule².

Legea celor Douăsprezece Tabule si consecinţele sale

într-adevăr, patricienii monopolizau nu numai religia şi auspiciile, ci şi practicarea justiţiei, a dreptului şi legile, de altfel corelate religiei. Ele erau secrete şi alcătuiau domeniul strict al magistraţilor şi pontifilor patricieni. Se manifestă aici o reminiscenţă a cuceririi indoeuropene a Europei şi a unei părţi din Asia. în India veche, ca şi la galii, o castă sacerdotală, în principiu formată din descendenţii cuceritorilor indoeuropeni, deţinea monopolul religiei şi al dreptului, pe care trebuia să le ignore mulţimea, provenită, la origine, din coborâtorii seminţiilor preindoeuropene. Cel puţin parţial, acelaşi fenomen s-a petrecut în Roma „primordiilor". în condiţiile dezvoltării, fie şi lente, a Cetăţii, această situaţie a ajuns de nesuportat pentru plebei şi pentru anumiţi patricieni.

în acest fel, în 451 î.C, a fost creată o comisie de zece senatori, patricieni, în vederea făuririi unui cod scris de lege. Ei se numeau decemviri sau, mai precis, decemuiri legibus scribundis. Această comisie a fost prezidată de către Appius Claudius. La sfârşitul anului, pentru cel următor, adică 450 î.C, a fost aleasă o nouă comisie de decemviri, din care ar fi făcut parte şi trei plebei (DH, 10, 58, 4). A doua comisie a definitivat un cod de prescripţii juridice şi l-a gravat pe douăsprezece table de bronz, calificate ulterior ca „Legea celor Douăsprezece Tabule", lex Duodecim Tabularum. Decemvirii asumaseră diriguirea Cetăţii, în locul magistraţilor obişnuiţi şi tribunilor plebei. După gravarea tablelor, mandatul lor a încetat să opereze. De altfel, decemvirii au fost învinuiţi de „trufie regală", regia superbia (Liv. 4, 15, 4) şi supranumiţi, „cei zece Tarquini". Am consemnat mai sus cât de sensibili erau romanii la aşa-numita adfectatio regni. în legătură cu abdicarea lor s-a făurit o legendă similară celei a Lucreţiei. Unul dintre decemviri ar fi vrut să transforme în sclavă o fecioară liberă, Virginia, ca s-o violeze. Tatăl fecioarei a preferat însă s-o ucidă cu mâna lui. Ceea ce a generat o nouă secesiune a soldaţilor plebei, pe Aventin. Decemvirii au trebuit să abdice. După opinia cercetătorilor moderni, episodul Virginiei traduce tensiunile

prilejuite de aservirea unor cetăţeni din pricina datoriilor, contractate de ei şi nerambursate, şi de aspiraţia plebeilor în vederea ocrotirii cetăţenilor. Pe de altă parte, acordul încheiat între plebe şi patriciat în 449 î.C. ilustrează zămislirea dualismului patriciano-plebeian şi prepararea integrării sau reintegrării plebei în „poporul roman", populus Romanus.

în orice caz codul decemviral înregistra dreptul cutumiar şi ilustra situaţia eco-nomico-socială a Romei de atunci, când societatea gentilicâ se afla în plină criză şi procesul configurării Oraşului timocratic reîncepuse, progresând vizibil. Acest cod decemviral va forma temeliile dreptului roman public şi privat din secvenţele istorice următoare. S-au conservat pasaje din acest cod în citatele juriştilor, istoricilor şi gramaticilor veacurilor subsecvente, cu toate că relativ adaptate din punct de vedere lingvistic.

S-a susţinut că, în ultimă instanţă, codul decemviral ar fi exprimat o nouă închidere a patriciatului. Incontestabil el ilustra încă o forma mentis, de sorginte patriciană şi comporta vestigii ale societăţii gentilice. Astfel, codul decemviral statua legea talionului, dreptul tatălui de a-şi vinde copiii ca sclavi, severitatea în general. De asemenea, se omologa diferenţa între patricieni şi plebei, prin interzicerea căsătoriilor mixte (Cic, Rep., 2, 63). Dar am constatat că, la puţină vreme după adoptarea acestui cod legislativ, această interdicţie a fost anulată. Pe de altă parte, Legea celor Douăsprezece Tabule lovea din plin structurile gentilice. Se enunţa, cu toate că nu se punea în practică, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, cel puţin în materie de drept privat. Familia era favorizată în detrimentul ginţii. Esenţială era chiar înregistrarea în scris a legislaţiei. De altminteri, promovarea codului decemviral a avut consecinţe importante, din care au rezultat lichidarea structurilor gentilice, triumful definitiv al unei Cetăţi timocratice, întemeiate pe ban şi pe rentabilitate, pe întreprinderea liberei iniţiative, aşa-numita economie de piaţă, şi reducerea diferenţierilor dintre patricieni şi plebei, mai sus menţionată.

Fără îndoială, am reliefat că rezistenţa patriciatului a fost aprigă. Am constatat cum au fost cumplit penalizaţi nu numai Spurius Maelius şi Marcus Manlius Capitolinus, ca suporteri ai plebei, ci însuşi Marcus Furius Camillus, de cinci ori dictator şi de patru ori consul. El introdusese la Roma ceremonia triumfului sau, în orice caz, cvadriga trasă de cai albi, pe care defila învingătorul. Incriminat de adfectatio regni, a fost exilat, dar a fost rechemat din surghiun, ca să-şi convingă cetăţenii să nu părăsească Roma, devastată de galii, pentru a se muta la Veii, cum propunea plebea (Liv., 5, 25-29; Plut., Cam., 7, 11). în continuare, el va învinge pe galii, pe volsci şi va combate aspiraţiile plebei, care reclama accesul la consulat. In imaginarul roman, Camillus va rămâne o „căpetenie predestinată", fatalis dux (Liv., 5,19, 2), un alt fondator al Romei, un nou Romulus (Liv., 5,49, 7; 7, 1,10; Plut., Cam., 1, 1 etc). într-adevăr, bătălia plebei în vederea accesului la consulat a fost îndelungată şi foarte dură. Asaltul plebei asupra consularului s-a intensificat îndeosebi după 376 î.C. Preţ de mai mulţi ani, nu au mai fost aleşi la Roma consuli, substituiţi de tribuni militari cu putere consulară (Liv., 6, 35,4-l0). Patricienii refuzau să acorde consulatul unui plebeu, deoarece magistratura supremă comporta imperium şi deci luarea auspiciilor. Or un plebeu nu a putut mult timp să ia auspiciile. Problema era pusă în termenii unor parametri religioşi.

în cele din urmă plebea a obţinut ceea ce a dorit. în 367 sau în 366 î.C, tribunii plebei, Gaius Licinius şi LuciugQStrST'SSeterminat adoptarea unui plebiscit, imediat

52