Istoria Romei

Eugen Cizek

mondial au fost descoperite la Ostia locuinţe private splendide. Constatăm că dispar prăvăliile de la parter şi că încăperile de locuit cresc în suprafaţă. Decoraţia parietală şi pavimentele, alcătuite din fragmente de marmora, sunt impresionante. Nu au aproape nimic comun cu modestele locuinţe ale burgheziei comerciale din Ostia veacurilor anterioare. Consulul Iunius Bassus ridică la Roma o basilică civilă, remarcabilă prin decoraţia parietală, unde apar motive mitologice, scene de vânătoare sau de la întrecerile de circ. în Sicilia a fost identificată o imensă vilă, atribuită lui Maximian, dar care probabil a aparţinut unui Nicomach sau altui aristocrat. într-o impozantă serie de săli, dispuse axial, s-a descoperit, în anii 50 ai secolului XX, cel mai mare ansamblu de mozaicuri (3500 mp) cunoscut în Occident. Alcătuirea acestei vile diferă fundamental de cea a „palatului" lui Hadrian de la Tibur. Pretutindeni însă întâlnim terme şi băi publice şi private, hainea, în pofida repulsiei creştine faţă de corpul omenesc. Artizanatul de lux prosperă în secolul al IV-lea d.C. Se fabrică camee, bijuterii rafinate. Vesela de lux este remarcabilă. Un funcţionar imperial, oşjiHui Constanţiu II, a îngropat o adevărată comoară, descoperită în anii 196l-l962. Pe lângă monede şi lingouri de argint, abundă, în această comoară, vase de un lux exorbitant. Astfel, o cupă de argint, în formă octogonală, cu un diametru de 52,5 centimetri, este bogat decorată cu scene din viaţa lui Ahile şi cântăreşte 17 libre. Este semnată de un meşteşugar din Thessalonica. Fără îndoială, mai ales în provincii, în secolul al V-lea, sub influenţa Bisericii, tind să dispară decoraţiile considerate indecente. Astfel, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, Sidonius Apollinaris poseda băi modeste. El se bucură că pereţii sunt albi şi că nu apar pe ei scene histrionice sau indecente (Sidon., £?., 2, 2, 5-7).

Iconografia imperială se exprimă pregnant în sculptură. în această iconografie constatăm îngemănarea clasicismului, care figurează armonios, idealizant, chipul împăraţilor, cu vechile mărci ale portretului „realist", roman, adesea de fapt expresionist. Dominus este figurat cu ochii ridicaţi spre cer, dar uneori şi cu trăsături aspre. Portretele sculpturale ale lui Constantin ni-l reprezintă într-o colosală, masivă imobilitate, corectată de ochi larg deschişi, pentru a exprima puterea magică a privirii, conţinutul spiritual conferit suveranului. Sub Theodosius I „clasicismul" se accentuează, dar concomitent chipul figurat al personajelor sculptate se alungeşte, devine mai fin. Coeziunea geometrică, simetria prevalează şi în celebrul grup sculptural, descoperit la Veneţia, dar probabil lucrat în Orient, care figurează tetrarhii reuniţi şi solidari (Diocleţian, Maximian, Galerius, Constantius Chlorus). Stilizarea comportă, în acest portret de grup, vigoare, însă şi un fel de cubism, de hieratism impersonal, care anunţă iconografia bizantină. Pictura murală - deşi a prosperat şi cea „de şevalet" - denotă varietate, fantasie bogată, exuberantă, care totuşi îndeobşte se subordonează preciziei raţionalizante. Emerg mai multe şcoli de pictură, traduse mai cu seamă de arta mozaicului. Şcoala orientală promovează gustul pentru decoraţia policroma, pe variate teme mitologice. Se manifestă însă de asemenea şcoli occidentale, care subordonează decoratorul arhitectului şi adaptează temele abordate de acesta din urmă locaşurilor împodobite. Adesea mozaicul continuă să fie decorat în alb-negru, cu motive geometrice. Anumite mozaicuri mai sofisticate adoptă un decor concentric, în jurul unui tablou central, emblema. Odată cu propagarea înhumării în dauna incinerării, prosperă arta sarcofagelor decorate. Pe lângă momentele biografice, de mult timp utilizate, şi figurarea scenelor de vânătoare, emerg reprezentări pedagogice: profesorul predă, elevii citesc şi meditează. Creştinii asumă teme păgâne, cum ar fi simbolul profesorului, şi îşi făuresc propria iconografie pe aceste sarcofage.

într-adevăr se dezvoltă o bogată artă creştină. Iar împrumuturile din repertoriul păgân iconografic sunt puse în serviciul mentalului şi ideilor creştine. S-a presupus

multă vreme că au servit ca locaş de închinăciune iniţială catacombele. Se ştie acum că aici nu se organiza decât cultul martirilor, într-o epocă tardivă. Ca aşezăminte sfinte funcţionaseră casele private ale unor creştini înstăriţi, care puneau la dispoziţia credincioşilor o parte din locuinţa lor, eventual o sală. După toleranţa discretă acordată de Gallienus, anumite localuri private au slujit exclusiv ca loc de cult. Chiar după 313 d.C, au funcţionat felurite localuri creştine religioase. Astfel au emers baptisteriile şi „marti-riile", martyria, mărturii, sanctuare legate de existenţa osemintelor sacre sau de relicvele martirilor. Sanctuarele erau de asemenea legate de locurile sfinte. Ele asumă fie planul basilical, fie planul central în formă de treflă sau de cruce. Primele biserici oficiale sunt, de fapt, cum am mai arătat, basilici religioase. în orice caz ele sunt clădite în funcţie de un plan basilical mai sus menţionat. Acest plan comportă o vastă sală dreptunghiulară (cu un acoperiş în şarpantă de lemn). Se adăuga-'o încăpere destinată preoţilor. Basilică se termina printr-o absidă, îndeobşte semicirculară. Până la urmă o cupolă pune în valoare un obiect situat în centrul geometric al locaşului creştin: sarcofag, mormânt, relicvă, altar. Spre deosebire de templele păgâne, deschise spre exterior şi împrejmuite de colonade, biserica creştină este închisă, asamblând efectele creştine în interiorul său, unde creştinii se adună ca să se roage şi să celebreze misterele Dreptei Credinţe. încât basilică creştină constituie concomitent un efect si o cauză a conturării spaţiului specific, relativ închis, al Bisericii, spaţiu mai sus consemnat. Desigur, anumite elemente ale bisericilor sunt tributare arhitecturii romane funerare, termale sau palaţiale. încă din jurul anului 200 d.C, creştinii şi iudeii începuseră să decoreze pereţii locaşurilor religioase, sălilor unde se rugau.

Cel dintâi, Constantin a construit numeroase edificii creştine religioase. Cea mai veche biserică-basilică a lui Constantin este cea de la Latran, numită „basilică constantinianâ", basilică Constantiniana, calificată de asemenea ca „basilică latrană" şi construită pe ruinele unei vechi reşedinţe aristocratice din vremea lui Nero, unde fusese încorporată şi o tabără militară. Această biserică a fost terminată în 327-328 d.C, deşi a fost ulterior recondiţionată. Această primă catedrală creştină conţinea un nef central de 20 m în lărgime, mărginit de două nefuri laterale. Această biserică a fost atât de bogat decorată, încât era definită ca „basilică de aur", basilică aurea. La Roma, Constantin cel Mare a edificat de asemenea Biserica Sfântului Pavel din afara zidurilor. Se adaugă numeroase alte aşezăminte edificii martirologice, unde altarul este strâns asociat unuia sau mai multor morminte sacre. Mai ales însă trebuie sâ menţionăm imensa cate-drală-basilică-biserică a Sfântului Petru, începută de Constantin în 333 sau puţin înainte şi isprăvită după 354. S-a utilizat spaţiul capelelor funerare păgâne şi chiar al mormântului Sfântului Petru. Iată pentru ce trofeul Sfântului Petru se găseşte în altar, în miezul lui apostolic. Vestigiile începuturilor catedralei se află în subsolul actualei basilici-catedrale. încă de la început, catedrala avea dimensiuni impozante. în total, catedrala conţinea 164 m lungime, faţă de 66 m lăţime. în afara Romei, în periferie şi în complexele cimitirelor, se aflau basilică Sfintei Agnes, mausoleele Sfintei Constanţa şi Sfintei Elena, o altă basilicâ a Sfântului Petru. în special pe pământul sacru al Palestinei (în primul rând creştine şi apoi iudee şi musulmane), s-au clădit numeroase edificii creştine, mai cu seamă după pelerinajele Sfintei Elena (326-329 d.C). în Aelia Capitolina, fostul Ierusalim, Macarios a obţinut de la conciliul de Niceea întreprinderea unor săpături, care ar fi identificat locul Golgothei şi al Crucificării. Aici a fost edificată o basilicâ şi clădirea Sfântului Mormânt, denumită biserica învierii, basilică Anastasis. In erora

630