Istoria Romei

Dezvoltarea economică

Premisele unei recesiuni economice fuseseră puse la Roma încă din ultimii ani ai lui Tarquinius al Il-lea. Sub presiunea frământărilor politico-sociale interne, a închiderii Romei între limitele ei, asediate practic de vecinii ei, s-a produs o adevărată criză, tradusă în sărăcirea romanilor, accentuată după 475 î.C, cum demonstrează investigaţiile arheologice. Dar această criză nu a durat decât câteva decenii. Controlarea unor noi teritorii, asedierea cetăţii etrusce Veii şi rapida reconstrucţie a Romei, după pustiirea ei de către galii, atestă recuperarea şi potenţarea vitalităţii economice. Nu se înzestrează oare Roma, în 378 î.C, cu cea mai amplă incintă urbană?

Cum am remarcat în alt capitol, primii romani fuseseră prin excelenţă crescători de vite şi agricultori. Totuşi, încă din vremea regalităţii s-au dezvoltat comerţul şi artizanatul. Fiinţau la Roma nu numai măcelari şi producători-comercianţi de legume, ci şi fabricanţi, în mici ateliere, de ceramică şi chiar de bijuterii. Existau fierării, cărbunarii etc. Pentru a susţine un comerţ devenit activ, la începutul secolului al III-lea î.C, Roma începe să emită monede. Desigur, economia monetară era mult mai veche, dar se baza pe monede importate. Am constatat că, încă din secolul al IV-lea î.C, apar în For prăvălii ale agenţilor de schimb. Primele monede bătute la Roma sunt confecţionate din argint şi din bronz. Sunt înfiinţaţi demnitari specifici, „triumvirii monetari", triumuiri monetales, în 289 î.C. Cele dintâi monede de argint îngemănau capul unui Marte italic cu bustul calului cartaginez, în legătură cu anumite contacte cu punii. Moneda romană ilustrează expansiunea economică şi efortul militar reclamat de războiul întreprins împotriva lui Pyrrhus. Imaginile de pe monede dau seama de un anumit orgoliu roman, căci reproduc gemenii fondatori, bustul Romei divinizate, Victoria, de asemenea zeificată. Aceste emisii monetare exprimă transformarea Romei într-o mare putere mediteraneană, ca şi convertirea ei dintr-o aşezare preponderent agricolă, deşi devenită timocratică, într-un oraş capitalist, receptiv la iradierea curentelor economice elenistice.

Marile cuceriri mediteraneene impulsionează masiv expansiunea economică. Roma cuceritoare - şi situată practic în fruntea unui teritoriu imens, veritabil imperiu - dispune de un milion de oameni mobilizabili, dintre care trei sute de mii sunt cetăţeni, restul fiind alcătuit din „latini" şi italici, socii. Am constatat de altfel mai sus că unul dintre secretele miracolului roman a rezidat în expansiunea demografică, în marele număr de oameni şi de luptători aflaţi la dispoziţia Cetăţii. Cuceririle aduc Romei un profit economic incalculabil. Roma nu se simte stingherită să prade nemilos teritoriile cucerite. Ea îşi elimină competitorii economici. Nu a fost aproape ruinat Rhodosul prin crearea unui Delos foarte prosper, ca şi Cartagina şi Corintul, prin distrugerea lor? Noi tehnici administrative şi bugetare se impun. Lichidităţile monetare şi o mână de lucru gratuită sau ieftină, aurul şi produsele agricole şi industriale asigură o prosperitate rapidă a Romei în secolul al Il-lea î.C. 150.000 de sclavi sunt aduşi în Italia, după înfrângerea macedonenilor şi a grecilor. în timp ce 50.000 sunt transportaţi în peninsulă după distrugerea Cartaginei. Vămile interioare ale „imperiului", în special cele ale Italiei, de la Puteoli, Ostia, Capua etc, şi minele de aur şi de argint, mai ales din Hispania, oferă Romei surse exorbitante de profit. în Hispania, „noua Cartagina", Carthago noua, datorită celor 40.000 de lucrători ai ei asigură un imens profit în fiecare zi. De altminteri, teritoriile anexate plătesc Romei considerabile impozite directe.

74

Eugen Cizek

Statul roman dispune astfel de o masă monetară substanţială, care îi depăşeşte simţitor cheltuielile. Trezoreria Romei emite puţine monede de aur, aurei. Acest aur, calculat ca reprezentând de douăsprezece ori valoarea argintului, este fie stocat ca rezervă de stat, fie vândut în schimbul argintului. începând din 214 î.C, când a fost introdus denarul de argint, paritatea argint-bronz a fost fixată la 10 aşi pentru un denar. Baza circulaţiei monetare anterioare fusese piesa de bronz, asul (de fapt, cuvântul aes însemna monedă), în timpul celui de al doilea război punic, asul a trebuit să fie întrucâtva devalorizat, pe când denarul şi-a menţinut valoarea. în 145 î.C, denarul valora 16 aşi. In Orient apare un multiplu, cistoforul, emis de un aliat al Romei, regele Pergamului.

Câtăva vreme preţul cerealelor a rămas constant; dar afluxul masiv de monedă şi de cereale a determinat ulterior devalorizarea argintului şi un proces inflaţionist evident. Costul mărfurilor, cu excepţia cerealelor, s-a dublat, afectând îndeosebi produsele de lux. însă moneda romană, stimulată de o enormă mişcare a capitalului, tinde să se erijeze, în secolul al II-lea î.C, în monedă universală.

Cresc nu numai preţurile mărfurilor, ci şi salariile. în primele decenii ale secolului al II-lea î.C, salariul mediu al unui lucrător nespecializat echivala cu jumătate de denar pe zi. In deceniile următoare această retribuţie medie atingea un denar pe zi. Ceea ce echivala cu un salariu mediu anual situat între 220 şi 250 denari. însă spre a satisface exigenţele indispensabile ale existenţei, care însumau ceea ce trebuie plătit pentru îmbrăcăminte şi hrană (grâu, ulei, fructe, legume, brânză, sare, puţină carne şi vin), o familie compusă din trei persoane trebuia să cheltuiască un maximum de 180-200 denari pe an. Rămânea deci puţin pentru a acoperi închirierea unei locuinţe la Roma, unde concentrarea masivă a ruralilor, stabiliţi în Cetate, genera dificultăţi în procurarea unui mic apartament. în pofida afluenţei de sclavi, oamenii liberi trebuiau să muncească intens. Nivelul de viaţă al cetăţenilor şi italicilor săraci era numai cu puţin superior celui ăl sclavilor. Concomitent, şomajul îşi face apariţia. Augmentarea simţitoare a costului existenţei dădea naştere la precaritatea vieţii duse de romanii de condiţie modestă, pe când abundenţa mărfurilor de lux prilejuia modificarea stilului de viaţă al celor opulenţi.

Economia romană continuă să fie dominată de agricultură. Până în secolul al Hl-lea î.C, agricultura italică furnizase o producţie foarte diferită de la un an la altul. Fapt care, în condiţiile creşterii demografice constante, generase penurii alimentare foarte primejdioase. Războaiele, care agitaseră aproape necontenit peninsula, ruinaseră ţinuturi întinse. Zonele rurale duseseră greul campaniilor militare romane. Nesiguranţa astfel pricinuită, serviciul militar prelungit, emigraţia prilejuită de descoperirea unor soluri mai bogate, precum cele din câmpia Padului şi cea hispanică, au favorizat emigrarea în afara Italiei, în timp ce meleaguri mai bogate au tendinţa să-şi exporte surplusurile alimentare la Roma.

Mai cu seamă al doilea război punic reclamase de la cetăţeni şi de la aliaţii italici rămaşi fideli eforturi fără precedent. în fiecare an se recrutau, în condiţii normale, patru legiuni. Or, o legiune număra un efectiv care varia între 4.500 şi 5.000 de soldaţi. în vremea celui de al doilea război punic şi a campaniei lansate în Italia de către Hannibal au trebuit să fie recrutate douăzeci şi cinci de legiuni, din care au făcut parte peste 100.000 de militari. Bătăliile au fost deosebit de sângeroase: dacă putem să-l credem pe Titus Livius (22, 49), 47.000 de soldaţi, cetăţeni şi aliaţi, au pierit în lupta de la Cannae. Trebuie oare să uitam că acest al doilea război punic a durat

Republica Romană: Viaţa Internă

75

şaptesprezece ani, între 218 şi 201 î.C? Dar şi campaniile militare romane întreprinse în exteriorul Italiei au „costat" mult comunităţile rurale, cu toate că au fost mai puţin sângeroase. Cum am mai reliefat, când războaiele se desfăşuraseră în Italia, după sosirea toamnei, legionarii, adică oştenii legiunilor, se întorceau acasă, unde puteau să se ocupe de proprietăţile lor. Dar, când teatrul de operaţii militare s-a mutat pe meleaguri îndepărtate de Italia, soldaţii au rămas mobilizaţi multă vreme. încât proprietăţile se ruinau şi posesorii lor contractau datorii, pe care nu puteau să le onoreze. Pe deasupra, s-au multiplicat dezertările. în 171 î.C, când Roma a trebuit să ridice o armată împotriva regelui Macedoniei, a fost nevoie să fie încorporaţi centurioni care aveau mai mult de cincizeci de ani (Liv., 42, 33-36). Pe de altă parte, armata care lupta departe de Italia avea nevoie de cereale, de ulei şi de vin. După război, armata livra ceea ce nu consumase, pricinuind notabile variaţii ale preţurilor. Pâinea şi-a făcut apariţia la Roma, unde importante brutării au emers în 171 î.C. (Plin., 18, 107-l08). De mai multă vreme Roma importa cereale din Sicilia şi din Sardinia, în timp ce ulterior s-a adus grâu din Hispania şi din Africa. De aceea producţia italică de cereale nu mai era rentabilă. Veteranul, înglodat în datorii, prefera uneori să-şi vândă ogorul. Astfel a survenit o proletarizare a populaţiei romane care se instala la Roma, unde nu găsea de lucru. De multe ori agricultorii erau constrânşi să abandoneze culturile cerealiere şi să se orienteze spre costisitoarele cultivări ale viţei de vie şi ale măslinilor sau - în vecinătatea marilor oraşe - ale zarzavaturilor. Criza satelor italice a afectat în special Laţiul şi Etruria. Aici au fost neglijate sistemele de drenare ale mlaştinilor, înlesnind astfel recrudescenţa malariei.

A fost necesar ca agricultura Italiei (constrânsă a-şi valoriza producţia şi a scădea preţurile) să se orienteze spre soluţii latifundiare şi speculative, mai cu seamă acolo unde îi îngăduiau circuitele comerciale, prin excelenţă pe ţărmurile mărilor şi fluviilor. Statutul proprietăţilor mari şi mijlocii impune acapararea a noi soluri, aport de capitaluri, o mână de lucru performantă (sclavi, muncitori liberi sezonieri) şi o formare eficace a gestionarilor, în legătură cu dezvoltarea comerţului. De altfel, domeniul opulent nu se mărgineşte la o singură suprafaţă de teren, ci rezidă într-o iuxtapunere de suprafeţe agrare, sortite arboriculturii, cerealiculturii, păşunilor şi viţei de vie. Cato cel Bătrân pledează pentru proprietăţi care să comporte 60 de hectare de măslini, 25 de hectare de viţă de vie, o sută de oi şi patru perechi de boi. Constituirea unor asemenea proprietăţi a fost generată de confiscările pământurilor deţinute de populaţiile italice învinse şi în special de cele ale aliaţilor ce trădaseră Roma în timpul celui de al doilea război punic. Dar şi de loturile agricole vândute de micii proprietari romani ruinaţi. Desigur, subsistă totuşi numeroase proprietăţi mici sau oricum mai reduse decât cele preconizate de Cato. Toate proprietăţile sunt orientate spre profit, spre o rentabilitate de inspiraţie precapi-talistă ori chiar capitalistă. Ele urmăreau să exporte vinul şi uleiul. Cum am mai arătat, prosperă comerţul şi o producţie preindustrială. Se extind instalaţiile portuare de la Roma şi Ostia, unde emerg porticuri, prăvălii şi docuri. Se dezvoltă infrastructura rutieră, destinată circulaţiei mărfurilor, dar şi a turmelor de vite. Se promovează măsuri de poliţie economică: în 189 î.C, edilii iau aspre măsuri împotriva celor care stocau grâne, în scopul speculării lor. Numeroşi comercianţi, în special greci, negotiatores, însoţesc armatele romane. Unii dintre ei se instalează la Delos. Navigatorii greci şi cartaginezi - înainte de 146 î.C. - aprovizionează Roma. Monarhiile elenistice furnizează modelul unei gestiuni economice a statelor centralizate. în Sicilia, romanii

76