Istoria Romei

Eugen Cizek


_

considerare faptul că romanii pragmatici, dar şi ritualişti, preferau să vadă cu ochii lor desfăşurarea ficţiunii, şi nu să şi-o imagineze în urma lecturii unor opere literare. Din vremea războiului purtat împotriva lui Hannibal până la mijlocul secolului al II-lea î.C, comedia latină cultă înregistrează apogeul său, „veacul său de aur". Autori ca Plaut, Caecilius Statius şi alţii au scris şi pus în scenă comedii palliate. Termenul palliata trimite direct la mantaua grecească, pal-lium, în opoziţie cu toga latină. Libretele textelor erau împrumutate unor comediografi greci din epoca elenistică, însă subiectele comportau de fapt un univers mixt, greco-roman, care cir-cumscria o autentică ţară a comediei. Autorii romani de comedie au făurit un teatru complex, muzical-coregrafic în mare măsură, care implica şi un contact direct cu spectatorii, invitaţi să participe la desfăşurarea intrigii pieselor. Se profilează astfel un veritabil metateatru de cea mai bună calitate. Brusc literatura latină, abia născută, a generat adevărate capodopere, precum Pseudolus, celebra comedie a lui Plaut. Incontestabil, există diferenţe între comicul total, îmbibat de farsesc dezlănţuit, al lui Plaut şi comicul ponderat, tributar umanismului scipionic, al lui Terenţiu. Nu există teatre permanente. Se improvizează teatre temporare, unde se desfăşoară spectacolele. Desigur, s-au scris şi tragedii ori mai ales epopei, precum cele ale lui Naevius şi Ennius.

Proza romanilor a „demarat" mult mai greu. De altfel, primii istoriografi romani, ca Fabius Pictor, cel dintâi istoric al Romei, au scris în greceşte. Am scos în evidenţă, în alt capitol, pricinile acestei opţiuni iniţiale pentru limba greacă. Primii istorici au scris îndeosebi analistică. Or, „analele", annales, îşi aveau ca arhetip-model acele liste de evenimente petrecute în fiecare an, pe care le afişau marii pontifi romani. Dar Cato cel Bătrân nu numai că a creat monografia ca specie istoriografică, dar şi-a scris opera istorică în limba latină. Istoricii care i-au succedat au privilegiat de asemenea redactarea lucrărilor lor în latineşte. Pe de altă parte, Cato cel Bătrân a alcătuit şi un tratat consacrat gospodăririi proprietăţilor agricole, unde a pledat cu fervoare cauza rentabilităţii, a obţinerii unui profit maxim şi a modernizării mijloacelor de a practica agricultura. Desigur, romanii vremii gustau literatura. Am menţionat, într-un subcapitol anterior, cercul Scipionilor, deschis elenismului, noilor moravuri şi idei, receptiv faţă de cuceririle literaturii şi ale filosofiei greceşti. Criza vechilor mentalităţi romane, cu atâta străşnicie apărate de Cato, se apropie cu paşi repezi. Totuşi, chiar în secolul al II-lea î.C, romanii preferă întrecerile sportive, desfăşurate cu prilejul sărbătorilor. Preţ de o singură zi, iniţial, au loc întreceri, curse de care. în zilele următoare, spectatorii se mulţumesc cu reprezentaţii susţinute de muzicanţi, dansatori, acrobaţi, scamatori etc. în jurul anului 364 î.C, sărbătorile au fost prelungite. în locul unde se desfăşoară cursa de care se ridică o tribună de lemn. Cum remarca încă Theodor Mommsen, la Roma se născuse o scenă publică, în cele din urmă deschisă şi poeţilor dramatici. Influenţa greacă este indiscutabilă. Chiar vocabulul „scenă", scaena, provine din termenul grecesc skene ¹⁶.

Atotputernicia oligarhiei: nobilitas

Stingerea sau diminuarea considerabilă a conflictului dintre patricieni şi plebei nu au determinat anihilarea ori măcar estomparea caracterului oligarhic al instituţiilor Republicii. Dimpotrivă, ele au impus potenţarea structurilor oligarhice. Cetăţenii erau egali în multe privinţe, dar nu şi în domeniul politicii, al gestionării statului. Fără îndoială, aveau garanţia că li se aplică în mod riguros legile. însă acestea nu erau practic aceleaşi pentru toţi. Cetăţenii dispuneau de libertăţi, dar la Roma nu a existat niciodată o adevărată democraţie. Nici în sens grecesc, prin excelenţă atenian, nici în sens modern.

Republica Romană: Viaţa Internă

85
Censura era rezervată foştilor consuli, îndeosebi dacă aceştia nu dădeau de bănuit că ar putea milita pentru iniţiative destabilizatoare faţă de privilegiile „clasei politice". Acest fapt a survenit mai ales după censura celebră a lui Appius Claudius, supranumit ulterior „Orbul", Caecus, din 312 î.C. Acest censor a controlat cu stricteţe cheltuielile publice, a iniţiat lucrări de notabilă amploare, ca ridicarea primului apeduct roman şi, probabil, deschiderea unei vestite şosele spre Seapolis, aşa-numita uia Appia. A cumpărat de la particulari cultul lui Hercule şi îndeosebi a înscris pe lista senatorilor, album, fii de liberţi. A autorizat liberţii să se înregistreze în oricare trib. în acest mod s-au extins, sensibil, clientelele ginţii patriciene, dar de origine etruscă, a Claudiilor. Censura subsecventă a revenit însă la principiul cantonării noilor cetăţeni, de obârşie modestă, în cele patru triburi urbane. înscrierea într-un trib rural ilustra apartenenţa la o familie de oameni născuţi liberi.

Până la urmă personalul politic al Romei, cel al gestionarilor ei, s-a recrutat aproape exclusiv printre patricieni şi printre plebeii bogaţi şi influenţi. S-a ajuns astfel la constituirea de fado a unei categorii privilegiate, aşa-numita „nobilime"', nobilitas. Un „nobil", nobilis, este un cetăţean cunoscut datorită meritelor sale, ca şi originii familiale. Teoretic, sorgintea puterii nobililor consistă în exercitarea magistraturilor, ca efect al scrutinului desfăşurat în adunările populare. Acestea sunt îndeosebi censitare. încât, începând din secolul al III-lea î.C, competenţele politice sunt monopolizate de către nobilitas. Un „om nou", hotno nouus, este cel ce dobândeşte primul din familia sa o magistratură, în special un consulat. Precum Cato cel Bătrân. Dar nobiles au grijă ca foarte puţini oameni noi să se infiltreze în rândurile lor. Ia fiinţă un grup de adevăraţi „dinaşti", moştenitori a numeroase consulate. Desigur, nobiles luptă între ei pentru a obţine magistraturi, dar acestea sunt practic confiscate de un fel de castă. Dacă oameni noi puteau eventual accede la magistraturile inferioare, dotate cu mai multe posturi, consulii nu au fost decât doi la număr, cel puţin până în vremea lui Iulius Caesar. Prin urmare, îndeosebi consulatul devine o afacere de familie. Sau de câteva familii. Puţini „oameni noi" au asumat consulatul. Dar şi aceştia au tras profit din situaţii de criză, cum a fost cea creată de victoriile lui Hannibal în cel de al doilea război punic. Dacă, între 284 şi 224 î.C, au ajuns la consulat cincisprezece „oameni noi", nu au mai avut acces la magistratura supremă decât patru între 200 şi 146 î.C. Din 233 până în 133 î.C, 58 de familii au asumat 200 de consulate, dintre care 113 au fost deţinute de 13 ginţi. In frunte se situează Cornelii, cu 28 de consulate, dintre care 12 ocupate de ramura Scipionilor, urmaţi de Aemilii, cu 12 consulate, de Fulvii, cu 11, de Postumii şi Claudii Marcellii, cu 9 consulate. în total 63 de consulate au revenit la 5 familii. Claudii au dat Romei 22 de consuli, 5 dictatori şi 7 censori. Mulţi asemenea consuli provin din rândurile plebei. Dacă anumiţi patricieni nici nu au acces la magistraturile superioare, ginţi plebeiene le acaparează. Cum am mai semnalat, aceste familii plebeiene sunt adesea mai opulente şi mai conservatoare decât cele patriciene. Este cazul puternicei ginte a Metellilor, dar şi al Semproniilor. Tiberius Sempronius Gracchus (214-l54 î.C), nepot şi fiu de consuli, s-a distins pe câmpurile de bătălie ale Republicii. Ca tribun al plebei, a apărat cauza lui Scipio Africanul, a cărui fiică o va lua mai târziu în căsătorie. Orgolios, generos, integru, în calitate de censor, în 169 î.C, a blocat liberţii săraci într-un singur trib.

Anumite semne exterioare îi caracterizează pe nobiles. După ce devin senatori, ei poartă pe togă ori pe tunică o bandă lată de purpură, laticlavul, laticlauus, şi încălţări

86