Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə51/314
tarix03.01.2022
ölçüsü3,8 Mb.
#46166
1   ...   47   48   49   50   51   52   53   54   ...   314
Primul război punic

într-adevăr, în pofida primejdiilor mortale, înfruntate de Roma cu prilejul invaziei gallilor, războaielor samnitice şi aventurii funambuleşti a lui Pyrrhus, principalul episod al politicii externe a Republicii a fost conflictul cu punii. De data aceasta, nu se mai afla în joc destinul Italiei, ci soarta întregului bazin al Mediteranei şi, implicit, a Romei însăşi. Suntem în momentul în care nu numai Roma şi Cartagină, ci şi Seleucizii elenistici aspirau la o supremaţie absolută. întreaga zonă „avea nevoie"' de un factor unificator şi preponderent. Roma ori Cartagină sau altcineva? Rezultatul acestei coliziuni gigantice, măcar pentru antichitate, a rezidat în expansiunea puterii Romei în afara Italiei, mai ales în vestul Mediteranei şi ulterior şi în estul ei. S-a pus în operă o asemenea extindere imperială după cele trei războaie punice, care s-au prelungit mai mult de o sută de ani: 264-l46 î.C.

Am constatat că Roma şi Cartagină fuseseră aliate fidele între ele. Vulgata referitoare la „primordii" consemnează tratate de alianţă încă din 509 î.C. Dar ulterior, mai cu seamă în 348 şi în 278 î.C, ele au fost efectiv parafate. Desigur conflictul a purces de la unul sau mai multe incidente minore. Oare primul război mondial nu a pornit de la un absurd atentat mortal al unui sârb fanatic (nu se ştie de cine şi de ce manipulat) împotriva unui arhiduce dornic să reformeze un imperiu sclerozat şi poate întreaga Europă? La care s-a adăugat panslavismul unor ruşi, pregătiţi pentru orice, în afară de susţinerea unui război modern. în timp ce al doilea război mondial nu a purces de la un fals atac al unor germani, îmbrăcaţi în uniforme poloneze, în contra câtorva poziţii militare, lipsite de importanţă, ale Reich-ului? Roma, în 264 î.C, avea un tratat de alianţă cu grecii din Rhodos, dar nu concepuse încă o strategie orientală. Acordurile statuate cu punii, Poenii cartaginezi, îi interziceau comerţul cu Sardinia şi Africa, dar îi îngăduiau accesul în Sicilia. Tocmai aici a survenit „mărul discordiei", care a pus capăt vechii coluziuni romano-cartagineze.

Regatul grec al Syracuzei fusese salvat de ameninţările cartagineze de către Pyrrhus şi în special de basileul său, abilul Hieron II. Dar mamertinii, mercenari campanieni-osci, iniţial în slujba Syracuzei, au pus stăpânire pe Messana (azi Messina) şi au jefuit Sicilia orientală. Cartagină, deţinătoare a unor baze politico-militare în Sicilia, le-a impus protectoratul său tocmai când Hieron era pe punctul să-i calmeze. Adică în 269 î.C, moment când Roma „avea de furcă" cu alţi mercenari campanieni la Rhegium şi în Calabria actuală. Până la urmă, mamertinii s-au pus sub protecţia unei Rome preocupate tocmai de lichidarea ultimelor rezistenţe etrusce. Comiţiile centuriate, împotriva ezitărilor senatului, acceptă colaborarea cu mamertinii şi apărarea Messanei împotriva agresiunii Cartaginei.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

97

Romanii aveau de altfel o anumită slăbiciune pentru osci. Trupele romane alungă din Messana garnizoana cartagineză, abia instalată, şi, în 263 î.C, încheie pace cu Svracuza, care plăteşte 100 de talanţi ca despăgubiri de război şi se aliază ferm cu Roma împotriva Cartaginei. Forţele militare angajate ;n conflict erau practic egale, dar confruntate, ambele, cu greutăţi financiare, în propriile lor cetăţi. Sprijiniţi de syracuzani, în 262 î.C, romanii cuceresc Akragas sau Agrigentum şi vând locuitorii acestei cetăţi ca sclavi. Dar războiul a durat foarte mult. în 260 î.C, romanii au trebuit să fabrice o flotă militară, sortită ocrotirii bazelor proprii şi blocării celor ale punilor. Cu această flotă, consulul Duilius smulge cartaginezilor o importantă victorie navală la Mylae, în nordul Siciliei. Această biruinţă este fastuos sărbătorită la Roma. De aceea, în 256 î.C, consulul Marcus Attilius Regulus, „dopat" (sit uenia uerbo) de o nouă victorie navală, lansează o ofensivă chiar în Africa punică. Această operaţie eşuează însă lamentabil, încât corpul expediţionar este silit să capituleze. După câteva victorii iniţiale, Regulus fusese învins de Xantippos, general spartan, mercenar aflat în serviciul Cartaginei. Xantippos reorganizase performant forţele militare de care dispunea Cartagină, Xantippos l-a zdrobit pe Regulus în bătălia desfăşurată la Tunes (actualmente Tunis). Consulul, luat prizonier, este trimis la Roma pentru a negocia o pace pe care el, acolo, o disuadează. Reîntors în prizonierat, pe baza cuvântului de onoare, dat în clipa eliberării provizorii, este lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barcas repurtează victorii în Sicilia. în 249 î.C, flota romană, comandată de consulul Publius Claudius Pulcher, care dispreţuise presagiile defavorabile, este înfrântă la Drepanum (azi Trapani), în nord-vestul Siciliei. Romanii, tenaci, cum le era firea, fac un mare efort financiar şi pun pe picioare o nouă flotă performantă. în 241, flota romană, comandată de Gaius Lutatius Catulus, zdrobeşte într-o bătălie hotărâtoare desfăşurată la insulele Aegates principala forţă navală cartagineză. Pe de altă parte, Hamilcar Barcas, supranumit „Fulgerul", nu este suficient susţinut în Cartagină însăşi. încât în toamna anului 241 î.C. Cartagină cere pace. Romanii pierduseră totuşi 300.000 de oameni, adică o cincime din efectivul militar cetăţenesc.



Punii plătesc o substanţială despăgubire de război (3.200 de talanţi de argint), eşalonată pe zece ani. Ei abandonează Sicilia. Cu excepţia regatului siracuzan al lui Hieron II, Sicilia devine romană. Cum însă promagistraţii provinciilor nu existau, guvernarea insulei revine unui quaestor naval, classicus, dublat de un pretor, în 227 î.C, care îi este superior. Sicilia este astfel convertită într-un grânar al unei Rome erijate în principala putere mediteraneană occidentală, la egalitate cu marile regate elenistice.

înfrânta Cartagină a trebuit să înfrunte noi dificultăţi, profitabile pentru romani. Mercenarii cartaginezilor, care nu fuseseră retribuiţi — datorită greutăţilor financiare ale punilor, ca şi avariţiei lor - se răscoală. Reîntorşi din Sicilia şi ajutaţi de triburile libiene şi chiar de oraşe punice, ca Utica, nemulţumite de supremaţia împovărătoare a Cartaginei, mercenarii se răscoală, sub conducerea lui Matho şi a grecului Spendios. Cu mare dificultate forţele militare nativ cartagineze, dirijate de Hanno şi de Hamilcar Barcas, îi zdrobesc în 238 î.C. Ceea ce va oferi lui Flaubert tema frumosului său roman, intitulat Salambo. Dar romanii ocupă Sardinia, unde mercenarii le oferiseră insula. Sardinia a fost anexată în 236 î.C. Mai mult decât atât, Cartagină, aflată în plină derută, a trebuit să achite Romei o nouă compensaţie de război. Trupele romane


au ocupat şi Corsica. Cartaginezii, frustraţi, chiar traumatizaţi, nu au putut decât să urască Roma şi să se pregătească de revanşă.

Oricum, Roma şi-a continuat avansarea spre nord. Practic, între 238 şi 218 î.C., romanii au cucerit Gallia cisalpină. Marea Tyrrhenianâ devenise un lac roman, căci ligurii erau atent supravegheaţi de flota romană. Pe de altă parte romanii, aflaţi sub contestarea internă, destul de răspândită, a structurilor oligarhice, aveau nevoie de o expansiune septentrională. Animatorul acestor „pusee" spre nord a fost Gaius Flaminius, tribun al plebei în 232, consul în 223 şi 217, censor în 220 î.C. Pe lângă propunerile de legi agrare, prielnice unei plebe care avea nevoie de pământ, inclusiv de solul gallilor cisalpini, el a construit uia Flaminia, care deschidea expansiunea spre nord. în plus, j Flaminius s-a aflat la originea plebiscitului care, în 218 î.C, a interzis senatorilor romani să posede corăbii comerciale. Ceea ce nu a plăcut excesiv oligarhiei romane. Piraţii illyrieni au fost eficient combătuţi. Romanii au iniţiat un război illyr, împotriva aşa-zisei regine Tenta, care ameninţa coasta Italiei în 229 şi 228. Până la urmă s-a statornicit un protectorat roman asupra aşezărilor de pe ţărmul Adriaticei. In 219 î.C, coasta Adriaticei a fost anexată: s-a realizat astfel deschiderea Romei spre Grecia propriu-zisă. Anterior, cum am mai arătat, romanii interveniseră dincolo de Pad. Fără îndoială, reacţia gallilor nu se lăsase aşteptată. Coalizaţi, gallii invadaseră Etruria, până la Vulci; teroarea gallică, deloc uitată, precumpănea la Roma (226-225 Î.C). Totuşi coalizarea a două oştiri consulare a determinat pulverizarea acestei hoarde celtice, la capul Telamon, şi o masivă campanie împotriva Galliei cisalpine, vinovate nu doar că pusese la cale, în trecut, ocuparea Romei, ci şi pentru susţinerea rezistenţelor samnite şi etrusce. Forţele romane au nimicit cetele gallilor senoni şi „boi" sau boieni la Clastidium. Roma a anexat Gallia cisalpinâ, unde a implantat colonii romane (219 î.C).

Din nefericire, al doilea război „mondial" al antichităţii se configura limpede (fiindcă primul asemenea război „mondial"' fusese întreprins de Alexandru în Asia; în orice caz, revanşa cartagineză, ca, în secolul XX, faimoasa revanşă hitleriano-fascistâ, se profila clar). Chiar la Roma, confruntarea finală era dorită: o promovau Gaius Flaminius, împins de mediile de afaceri ale Romei, dar şi de vechi familii, cum era cea a Fabiilor. Nu se putea accepta un „imperiu" cartaginez în Hispania, unde economiştii romani nutreau propriile ambiţii.

Pentru că familia Barcas, combătută şi suspectată, în Cartagina însăşi, de veleităţi monarhico-per-sonalizante de tip elenistic, pusese în mişcare zămislirea unui imperiu cartaginez în Hispania. Hamilcar Barcas avea de luptat cu Hanno, căpetenia marilor latifundiari, decişi să limiteze ambiţiile punice la Africa. Hamilcar şi-a căsătorit fiica cu Hasdrubal, omul revanşei „populare", aspirant la cucerirea Hispaniei, unde mercenarii şi toţi frustraţii primului război punic căutau o bază, prielnică revanşei, de înfăptuit pe o cale terestră, care ar fi trebuit să conducă spre Italia. Hispania oferea consistente facilităţi din multe puncte de vedere. Ea era apreciată, în unele medii politice punice, ca un fel de Eldorado, menit să înlesnească redresarea finanţelor cartagineze şi să întreţină o forţă militară permanentă. în pofida împotrivirii oligarhiei cartagineze, Hamilcar Barcas întreprinde opera de cucerire a Hispaniei. Ocupă întâi actuala Andaluzie şi întreprinde operaţii militare pe ţărmul mediteranean, până când este ucis în 229 î.C. îşi adusese fiul, adică pe Hannibal, în Hispania, unde, după ce îl pusese să jure ură de moarte împotriva romanilor, îl crescuse printre militari, fără însă a-i neglija o anumită formaţie culturală elenică. Operaţiile mi-litar-politice ale cartaginezilor din Hispania sunt continuate de Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

99

El învinge triburile locale, pe care totuşi sfârşeşte prin a le atrage de partea sa, şi întemeiază Carthago Noua (azi Cartagena). In 226 î.C, Hasdrubal încheie cu Roma o înţelegere ce limita expansiunea cartagineză la albia actualului Ebru (dincolo de care începea zona de influenţă romană). Dar, în 221 î.C, Hasdrubal este înlocuit la comanda forţelor cartagineze de către Hannibal, pe care îl obseda posibilitatea revanşei asupra Romei. în 219 î.C, Hannibal cucereşte Saguntul, aliat al Romei. Nu putea urma decât redeschiderea ostilităţilor dintre romani şi cartaginezi. Aşa-zisul senat al Cartaginei, consiliul ei oligarhic, nu a putut decât să aprobe declanşarea conflagraţiei militare la care aspirau Barcizii. Iar renaşterea Cartaginei neliniştea considerabil pe romani.




Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   47   48   49   50   51   52   53   54   ...   314




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin