Istoria Romei

Al treilea război punic

într-adevăr, câteva luni anterior, adică în aprilie 146 î.C, fusese distrusă Cartagina. Faimoasa cetate punică, în pofida anumitor tulburări politice interne, reuşise o redresare impresionantă după înfrângerea de la Zama. Ea dezvoltase intensiv o agricultură bazată pe irigaţii. îşi refâcuse flota, care brăzda din nou mările. Fără îndoială, Cartagina era atent supravegheată de vechiul aliat al romanilor, regele Masinissa (203-l48 î.C). Acesta dezvoltase, la rândul său, agricultura pe un sol anterior steril (Pol., 36, 16). Trecuse şi la sedentarizarea nomazilor. Numidia se transformase astfel într-un stat elenistic prosper - Masinissa năzuia chiar să anexeze Cartagina. In 151, numiziî au învins armata cartagineză. Totuşi romanii nu aveau de gând să-l lase pe Masinissa să făurească un foarte puternic stat numido-punic. Pe de altă parte, în 151 î.C, Cartagina efectuase ultima livrare din indemnizaţia de război impusă în 201 î.C. încât s-a trecut rapid la o reînarmare substanţială a statului punic sub conducerea unei facţiuni antiromane şi antinumide, care preluase puterea în cetate. Un contraatac cartaginez, lansat, în 150, împotriva numizilor, a slujit romanilor ca pretext să declare război Cartaginei. S-a invocat încălcarea păcii din 201 î.C. încă din 153 î.C, mulţi senatori se pronunţau în favoarea unui nou război punic, destinat să lichideze statul cartaginez. Cato, care vizitase Cartagina, în cadrul unei ambasade, şi constatase redresarea spectaculoasă a acestui oraş, îşi termina orice cuvântare, indiferent de tema abordată, prin renumitul enunţ: „şi, în cele din urmă, socotesc că trebuie distrusă Cartagina", et ceterum censeo Carthaginem delendam esse. Operaţiile militare, amorsate în 149 î.C, au fost dirijate, începând din 147 î.C, de către însuşi Scipio Aemilianus. Când începe asediul cetăţii punice, conducerea acesteia se hotărăşte să capituleze. Dar condiţiile impuse de Scipio Aemilianus erau cumplite: oraşul trebuia distrus, iar locuitorii ar fi urmat să fie mutaţi într-o nouă aşezare, situată la zece mile distanţă de mare. Cartaginezii se răscoală, nu acceptă ultimatumul roman şi încearcă să reziste unui asediu care a durat multe luni. în cele din urmă Cartagina este luată cu asalt. Cartaginezii s-au apărat însă cu dârzenie surprinzătoare. Luptele de stradă, adesea angajate pentru o singură casă, au durat aproape opt zile. în funcţie de dispoziţiile primite de la senat, 50.000 de locuitori au fost vânduţi ca sclavi. Oraşul a fost brutal incendiat, pe când solul său a devenit blestemat, sacer, de fapt tabu, închinat zeilor romani. Totuşi săpăturile arheologice atestă vestigii de locuinţe ce nu au căzut pradă demolării. Pe teritoriul punic, echivalând cu nord-estul Tunisiei actuale, a fost implantată provincia romană Africa, având drept capitală vechiul oraş punico-fenician Utica.

Frontiera cu Numidia a fost clar delimitată printr-un şanţ. De altfel, regatul numid este slăbit şi împărţit între succesorii lui Masinissa. Abia în 129 î.C, Micipsa a reunificat regatul. Căderea Cartaginei a format obiect de numeroase opere de ficţiune, inclusiv al unei lamentabile supraproducţii cinematografice, intitulată „Cartagina în flăcări". Dispariţia oraşului punic nu a determinat şi pe cea a civilizaţiei lui. După debarcarea romanilor în Africa, numeroase oraşe şi aşezări punice au trecut de partea Republicii. Aceste vestigii au menţinut o civilizaţie punică (manifestată inclusiv pe plan lingvistic), capabilă să marcheze pe libieni, pe numizi şi pe diverse populaţii preberbere.

114

Eugen Cizek

Făurirea Imperiului Republicii Romane

115

încă din vremea lui Polibiu s-a încercat să se explice pricinile intransigenţei romane. Voiau oare romanii să-i impresioneze pe grecii prea turbulenţi? Se străduiau ei să-i favorizeze pe oamenii lor de afaceri, negotiatores, concuraţi de comerţul şi industria Cartaginei? Răspunsul trebuie căutat în altă parte. Senatul ştia că niciodată Cartagina, redresată din multe puncte de vedere, nu va accepta dominaţia mediteraneană a Romei, statutul de unică supraputere a acesteia. Pe de altă parte, distrugerea Cartaginei a fost totdeauna estimată la Roma ca simbolul triumfului complet al hegemoniei romane. Odată nimicită Cartagina, Republica nu mai avea nici un concurent cu adevărat primejdios. De altfel, Salustiu şi alţi scriitori romani vor diviza istoria internă, ca şi pe cea externă, a Romei în două mari secvenţe: perioada anterioară distrugerii Cartaginei şi cea care i-a succedat lichidării cetăţii punice (Sall., ., 41, 2).