Istoria Romei

Tensiuni social-politice violente §i Gracchii

Nemulţumiţii nu se numărau doar în rândurile plebei sărace. Deşi s-au exagerat simţitor proporţiile procesului de pauperizare a plebei nevoiaşe, totuşi real. Numeroase segmente ale societăţii romane contestau gestionarea prea oligarhică a Republicii, confiscarea magistraturilor de câteva clanuri de nobiles, absenţa controlului sever al guvernării provinciilor. Cum am mai reliefat, dîstorsionarea raporturilor între îndatoriri şi privilegii, de care profita nobilitas, generase multe frustrări. Aceste frustrări afectau îndeosebi ordinul ecvestru, în plină ascensiune, dar încă lipsit de o pondere politică semnificativă.

Am observat de asemenea că dispariţia, în practică, a obligaţiei de a achita impozitul direct iritase italicii necetăţeni. Anterior ei nu revendicaseră cetăţenia romană. Totuşi, după 133 î.C, italicii o reclamă cu insistenţă. Este adevărat că, în Italia, limba latină încă nu se generalizase. Etruscii şi grecii vorbesc limbile lor şi trăiesc în cadrul structurilor locale tradiţionale. Chiar oscii îşi manifestă originalitatea lor culturală. Fiecare cetate italică poseda propriul tip de gestionare a vieţii locuitorilor. Intre italici, se adânceau diferenţele dintre peregrini şi aliaţii beneficiari ai dreptului latin, generator de cvasi-egalitate cu cetăţenii romani, în materie de drept civil, însă nu şi în domeniul politic. Faţă de autonomismele locale, Roma nu utiliza încă o politică de asimilare. Dimpotrivă, limita acordarea cetăţeniei romane. în afara Italiei, necetăţenii italici sunt consideraţi romani şi sunt asociaţi gestionării teritoriilor cucerite. în Italia, ei sunt încă supuşi discriminării. Cu toate că furnizează Romei substanţiale contingente militare, participă plenar la dezvoltarea comerţului şi industriei, sunt legaţi, prin complexe relaţii de clientelă sau de afaceri, cu principalii nobiles. Raporturile între grupurile de nemulţumiţi sunt complicate. Alianţele dintre ele se dovedesc adesea conjuncturale, limitate în timp. Crizei Republicii i se adaugă prin urmare o profundă criză de identitate.

Din toate aceste frustrări s-a format mişcarea „revoluţionară'" a fraţilor Gracchi, dirijată în special împotriva imobilismului societăţii timpului. Se utilizează largile competenţe, căzute în desuetudine, ale tribunatului plebei. Gnaeus Laelius încercase de asemenea să schiţeze un proiect de reformă agrară, în timpul consulatului său ori chiar în vremea preturii sale, exercitate în 145 î.C. Renunţase la el, poate sub influenţa patronului şi prietenului său Scipio Aemilianus. Censura acestuia, din 142, fusese sterilă. Se limitase la eliminarea din senat a câtorva senatori taraţi şi la o „frumoasă" cuvântare, unde amintise cetăţenilor virtuţile de odinioară.

120

Eugen Cizek

Fraţii Gracchi aparţineau unei nobilitas plebeiene. Erau fiii consului Sempronius Gracchus, amintit de noi într-un capitol anterior, şi ai Corneliei. De fapt, fraţii Gracchi erau şi cumnaţi ai lui Scipio Aemilianus, vărul lor, care se căsătorise cu sora acestora, Sempronia. Dar Tiberius Gracchus fusese sever crescut de către Cornelia. Pulsiunile sale, aspru cenzurate de Cornelia, trebuiau să se deruleze, să se sublimeze în proiecte politice îndrăzneţe. De altfel Cornelia însăşi, în pofida austerităţii sale, credea în necesitatea unor reforme, sortite să scoată edificiul social-politic roman din imobilismul lui. Ea se străduise să ofere fiilor săi educatori pe măsură. Adică retorul Diophanes din Mytilene şi filosoful stoic Blossius din Cumae, Ca aproape orice stoic, Blossius considera indispensabilă participarea la viaţa politică. Stoic radical, el preconiza reforme sociale fundamentale. El a putut sugera lui Tiberius Gracchus idei reformiste. După moartea acestuia, fiindcă era implicat în reprimarea partizanilor lui Tiberius Gracchus, a trebuit să părăsească Roma, convins că trebuie recuperată utopia socială a lui Zenon, fondatorul stoicismului, teoretician al egalitarismului social. Astfel Blossius a ajuns un fel de militant al utopiei socialist-comu-niste ante litteram. In opţiunile asumate de Tiberius Gracchus, a cântărit şi experienţa anterioară tribunatului. în 137 Î.C., trimis în Hispania, în calitate de quaestor, a constatat, în drumul său, că în Etruria se dezvolta înlocuirea muncitorilor agricoli liberi cu sclavi. în Hispania, el a remarcat declinul armatei romane, cauzat de insuficienţa efectivelor. încă din această vreme, Tiberius Gracchus concepea planuri reformiste cutezătoare şi se bucura de simpatia plebei. A putut să-l impresioneze şi răscoala sclavilor din Sicilia. Ales tribun al plebei, pentru anul 133 î.C, el a rostit cuvântări incendiare. Fiarele Italiei, exclama el, au vizuina lor. Dar nu o posedă oamenii care luptă şi mor pentru Italia, ca să slujească luxul şi îmbogăţirea altora, ei, pretinşi stăpâni ai lumii (Plut, T. Ghracch., 9, 4).

Iată pentru ce Tiberius Gracchus a propus şi determinat adoptarea unor legi de reformă profundă, deşi ponderată. în afară de teritoriul roman, ager romanus, acoperit de cele 35 de triburi romane, exista aria solurilor confiscate de Roma de la italicii învinşi: aşa-numitul ager publicus, fie atribuit gratuit unor cetăţeni meritorii, fie conferit altora, în schimbul unei redevenţe. Deţinătorii acestui ager nu dispuneau de o adevărată proprietate, proprietas, ci doar de un uzufruct, o possessio. Cetăţeni bogaţi acaparaseră aceste pământuri, mai cu seamă pe cele necultivate, unde anterior fuseseră mlaştini, păduri şi păşuni. Ei sfârşiseră prin a le uzurpa şi converti în proprietăţi de fado (Plut., T. Gracch., 8; App., Cm., 1, 7-8). Puseseră de asemenea stăpânire pe loturi ocupate de unii cetăţeni sărăciţi. încât Tiberius Gracchus concepe o reformistă propunere de lege, rogatio, menită să pună capăt uzurpării proprietăţii publice agricole de către latifundiari acaparatori. Totodată se urmărea refacerea loturilor de pământ ale plebei cetăţeneşti rurale, a cărei scădere ameninţa recrutările militare şi deci siguranţa statului (App., Ciu., 1, 40). De altfel, propunerea legislativă moderată a lui Tiberius Gracchus relua prevederi ale unei legi mai vechi, niciodată abrogate, dar neaplicate în practică. Se limita la 500 de iugera, adică la 125 de hectare, segmentul din ager publicus pe care putea să-l cultive unul dintre posesorii acestui sol. Se puteau adăuga 250 de iugera, adică 65 de hectare, de copil, al unui astfel de posesor. încât o familie solidă putea ajunge la limita de 1.000 de iugera sau 250 de hectare. Ţinta era încurajarea păturii sociale a ţăranilor liberi cetăţeni. în plus, aceste domenii agrare limitate deveneau proprietate de facto a celor care le deţineau; aşadar se converteau în ager priuatus. Un colegiu format din trei membri, aleşi de popor şi definiţi ca „triumviri ai atribuirii pământurilor",

Criza Republicii Romane

121