Istoria Romei

partida" sa era Republica. Aspira la restaurarea republicii scipionice, desigur ameliorate şi adaptate la noile împrejurări

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

167

politice. Favorabil totdeauna cavalerilor şi publicanilor, din mijlocul cărora provenea, om al „centrului", îl sprijinise pe Pompei, în care întrevăzuse un campion al Republicii. I s-au reproşat lui Cicero ezitările, pendulările între diversele clanuri şi interese politice, care au determinat pe anumiţi cercetători moderni sâ-i atribuie oscilaţii, şovăieli şi schimbări de comportament politic - parcă într-o Românie a antichităţii - în funcţie de circumstanţe. în realitate se aflau în cauză îndeosebi oscilaţii tactice, frecvent determinate de evoluţia rapidă, instabilă, a circumstanţelor politice. Deoarece, în fond, Cicero a rămas toată viaţa fidel năzuinţelor sale: prezervarea şi potenţarea Republicii. încât nobilitas a trebuit de asemenea să se supună împrejurărilor. Cicero a fost ales consul pentru anul 63 Î.C. De la Marius, aproape nici un homo nouus nu mai fusese ales consul. Era un semn al timpurilor, care se schimbau! Cicero spera că, la consulat, va putea coaliza „liga" moderaţilor.

Cicero consul a început prin a determina, graţie elocinţei sale magice, respingerea unui proiect de reformă agrară, prielnică plebei agrare nevoiaşe, propuse de tribunul plebei, Rullus, care avea suportul maşinaţiilor urzite de Crassus şi de Caesar, dornici să fie cooptaţi în comisia decemvirilor, însărcinaţi cu distribuţiile pământurilor italice. Proiectul lui Rullus prevedea cumpărarea de pământuri în Italia pentru plebei. Fondurile ar fi trebuit să provină de la vânzarea solurilor acaparate de Roma, după 88 î.C, şi din prada de război, acumulată recent de generali. Cicero a câştigat astfel sprijinul senatorilor şi cavalerilor. Pe de altă parte, în mai ori iunie 63, el a făcut să eşueze tentativa de a-l condamna şi de a-l executa pe bătrânul cavaler Titus Labienus, care, în 100 î.C, participase la omorârea tribunului plebei, Lucius Appuleius Satuminus. în acest fel Cicero se delimita clar de veleităţile popularilor radicali şi chiar de Caesar şi de Crassus. Curând, Cicero, apropiat, în pofida convingerilor sale, de tabăra optimaţilor, a trebuit să înfrunte o puternică mişcare „revoluţionară", dirijată de patricianul Lucius Sergius Catilina, care, după ce ocupase o poziţie generatoare de violenţe, printre adepţii lui Sulla, trecuse de partea popularilor radicali. Imoral, chiar amoral, după ce fusese pretor în 68 î.C, Catilina guvernase Africa în 67-66, unde atestase un comportament abuziv şi o devorantă sete de înavuţire. Revenit la Roma, în 66 î.C. încercase să candideze la consulat, dar, fiind acuzat de gestionare coruptă, fusese împiedicat să candideze de consulul Volcatius Tullus. Se asociase cu cei doi consuli desemnaţi pentru 65 î.C, Publius Autronius Paetus şi Publius Comelius Sulla, nepotul de frate al dictatorului, de asemenea „casaţi" din viitoarea demnitate pentru acuzaţii similare. îi înlocuiseră cei doi acuzatori ai lor, Lucius Aurelius Cotta şi Lucius Manlius Torquatus. Paetus, Comelius Sulla şi Catilina concepuseră proiectul unei lovituri de stat, în urma căreia Crassus trebuia să devină dictator şi Caesar magister equitum. S-a renunţat la această conspiraţie, iar Catilina, susţinut de optimaţi, care sperau, poate, să-l recupereze politic, şi de Hortensius, avocat strălucit, a fost achitat de tribunalul de luptă împotriva corupţiei. Zadarnic Catilina a candidat din nou în 64 î.C, sub oblăduirea lui Crassus şi a lui Caesar, şi în 63 î.C, pentru anul 62. înfrânt din nou şi aparent abandonat de capii popularilor, Catilina a iniţiat o mişcare politică de amploare, bazată pe numeroşi dezmoşteniţi ai soartei, îndeosebi pe veterani ai lui Sulla, care îşi pierduseră proprietăţile agricole din pricina gestionării lor deficitare. La această mişcare, cunoscută sub numele de conjuraţia lui Catilina, aderaseră şi magistraţi în funcţiune.

Adepţii mişcării lui Catilina plănuiau o lovitură de stat, care ar fi trebuit să înceapă cu asasinarea lui Cicero. în definitiv, ce caracter avea această aşa-zisă conjuraţie? Era ea

168