Istoria Romei

Cucerirea Galliei libere

într-adevăr, în timpul promagistraturii sale, Iulius Caesar înfăptuieşte a patra mare operaţie militară, efectuată de Roma, începând din 133 î.C. Adică cucerirea şi anexarea Galliei libere sau comata. Epitet care însemna „pletoasă", „cu plete lungi", de fapt „pâduroasă", întrucât reţeaua de păduri, ce acoperea Gallia, era asimilată părului bogat. Celelalte trei mari evenimente survenite în politica externă romană fuseseră, cu siguranţă, războiul împotriva numizilor lui lugurtha (mai cu seamă datorită efectelor asupra vieţii interne a Republicii), lichidarea invaziei cimbrilor şi teutonilor şi zdrobirea lui Mitridate.

Cauzalitatea şi semnificaţia cuceririi Galliei comate sunt complexe. Caesar şi-a propus mai multe obiective. în primul rând el avea nevoie de victorii militare răsună-

172

Eugen Cizek

toare, generatoare de o glorie care s-o contrabalanseze, s-o compenseze, s-o contracareze pe cea dobândită de Pompei. în Orient se operaseră cuceriri lesnicioase. Caesar se gândea la unele mai îndepărtate şi mai dificile, însă deocamdată trebuia să întreprindă altele, la îndemână. Gallia cisalpină îi oferea o bază solidă, abundentă în grâne şi în oameni, care permitea celui ce o controla să domine întreaga peninsulă italică. Pe de altă parte lui Caesar îi era necesară o armată disciplinată, bine antrenată şi rodată în campanii militare importante, performantă şi ataşată comandantului ei. O asemenea armată ar fi putut deveni unealta, instrumentul indispensabil punerii în operă a obiectivelor esenţiale ale lui Caesar: stăpânirea imperiului teritorial al Republicii, impunerea puterii lui personale. Efectiv, în cursul luptelor din Gallia, Caesar şi-a făurit o armată fidelă lui, gata să înfrunte orice primejdie, căci generalul comandant o recompensa cu generozitate. Caesar a operat modificări tactice la nivelul unităţii de bază a acestei armate, legiunea, mai eficient comandată, înzestrată cu un fel de parc de „artilerie" (la nivelul tehnologiei vremii), cu un embrion de serviciu medical şi cu o cavalerie auxiliară permanentă.

Desigur, şi în peninsula balcanică se profila o ameninţare, o provocare operată de Burebista. Fapt care explică pentru ce la Aquileia se concentrează cele trei legiuni, acordate lui Caesar de plebiscitul vatinian (Caes., G., 1, 10, 3). Burebista coagulase o confederaţie a triburilor dacice, condusă de el cu o mână de fier. El aspira să făurească în Dacia şi în Balcani un stat elenistic. Care însă va fi înfăptuit mult mai târziu de către Decebal. în orice caz forţele lui Burebista, în 61 î.C, trecuseră Tisa, pulverizaseră regatul celtic din jurul actualului lac Balaton şi se răspândiseră în peninsula Balcanică. în câteva săptămâni, Burebista ar fi putut ajunge la porţile Aquileiei şi ar fi putut ameninţa Italia. Această ameninţare a contribuit la votarea plebiscitului vatinian. Caesar urma, între altele, să apere Italia şi Dalmaţia de invazia dacilor. însă, prudent, Burebista s-a retras în Dacia, de unde a întreprins operaţii spre est. A ocupat şi distrus Olbia (azi Odessa), veche colonie grecească de pe ţărmul nordic al Mării Negre. Lui Caesar îi repugna să iniţieze o expediţie pe tărâmuri sărace şi slab cunoscute de romani şi să atace dacii în centrul confederaţiei lor.

Mai urgent era să fie protejată bogata şi intens romanizata Gallie narboneză, adevărată prelungire a Italiei, de triburile gallilor liberi şi de infiltrarea germanică. Recent, în 61 î.C, fusese complet reprimată de către guvernatorul Gaius Pomptinus insurecţia allobrogilor, trib situat la extremitatea nordică a provinciei. Sediţiunea mocnea din timpul „conjuraţiei" lui Catilina. Pe de altă parte, Gallia comată, unde Roma avea aliaţi, ca haeduii, era bogată. în Gallia comată locuia o populaţie evaluată între cinci şi douăsprezece milioane de locuitori. Gallia comată putea oferi o pradă bogată şi soluri mănoase, de populat de către nevoiaşii Italiei şi de veterani. Fapt care ar fi relaxat tensiunea socială din Italia. Se oferea de asemenea un teren prielnic operaţiilor financiare şi comerciale ale oamenilor de afaceri italici. în sfârşit, Gallia comată era sfâşiată de frământări sociale şi politice necontenite. Se desfăşurau conflicte violente între facţiuni, în interiorul aceluiaşi trib şi mai ales între triburi. Fiecare trib se temea de o hegemonie a altor seminţii învecinate. Aristocraţia tribală, sacerdoţii, druizii, druides, şi cei pe care Caesar îi numeşte „cavaleri", equites, se îngrozeau la perspectiva restabilirii regimului

:

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

173

politic monarhic, sprijinit pe mulţimea de rând. încât Gallia comată oferea romanilor oportunităţi promiţătoare, care îi tentaseră şi pe germani. înaintarea acestora spre sud trebuia stopată.

După opinia noastră, pricinile cardinale ale cuceririi Galliei comate trebuie căutate îndeosebi în altă parte. Caesar a acţionat aici nu numai în funcţie de interesele personale, ci şi de cele ale Romei. Ca un autentic om de stat, Caesar voia să scoată imperiul teritorial al Cetăţii din zona prin excelenţă mediteraneană. Se gândea el oare la statornicirea graniţelor imperiului Romei pe frontierele naturale, asumate ulterior de fiul său adoptiv? In orice caz, năzuia să împingă stăpânirea romană spre nord şi să încerce o deschidere spre Ocean. Deschidere ce va fi pusă cu adevărat în operă mai târziu de către împăratul Claudiu. în sfârşit, în pofida turbulenţelor lăuntrice din Gallia comată, Caesar constatase eforturi de a unifica triburile gallice sub egida unui stat civilizat, de tip elenistic, destinat să se încorporeze în „ lumea locuită", oikoumene. Asemenea strădanii fuseseră opera arvernului Celtillus, vergobret sau căpetenie, tatăl lui Vercingetorix. Suspectat de aspiraţie la ceea ce Iulius Caesar definea ca regnum, Celtillus fusese omorât (Caes., G., 7, 4, 1). Ulterior Vercingetorix va relua eforturile părintelui său. Deocamdată Caesar observa că triburile gallice erau mai cu seamă preocupate de seminţia care, printre ele, ar fi dobândit preeminenţa asupra celorlalte. Totuşi el a remarcat că vergobretul, căpetenia helveţilor, Orgetorix, încheiase o alianţă cu haeduanul Dumnorix şi cu sequanul Casticus, pecetluită prin jurământ, de a prelua împreună conducerea Galliei comate şi de a constitui un stat gallie unificat: „îşi jură credinţă între ei şi nădăjduiesc ca, prin acapararea regalităţii, să pună stăpânire pe întreaga Gallie, datorită celor trei seminţii cele mai puternice şi mai influente de acolo", inter sefidem et ius iurandum dant regno occupato per tres potentissimos ac firmissimos populos totius Galliae şese potiriposse speram (Caes., G., 1, 3, 8). Orgetorix fusese dat în judecată de propriul său trib. Se baza pe numeroşi partizani, însă adversarii săi erau mai numeroşi. A trebuit, în 59 î.C, să se sinucidă (Caes., G., 1, 4). Din umbră Roma manevrase împotriva lui Orgetorix. Proiectul lui Orgetorix fusese conceput sub dubla presiune a ameninţărilor, romană şi germanică. Pentru că germanul Ariovistus relua şi el planul unificării Galliei, în profit propriu şi în interesul germanicilor suebi³.

începând din 72 î.C, Ariovistus dezvoltase cu energie însuşirile militare ale suebilor. îi condusese din actualul Brandenburg, unde locuiseră, până pe malurile Rinului. Din 61 î.C, căuta prilejul să treacă Rinul şi să se infiltreze în Gallia. Până la urmă Ariovistus se instalase în Alsacia actuală. Dar ameninţarea romană, operată de consulul Quintus Metellus Celer, îl determinase să se oprească acolo. Iulius Caesar, cu abilitatea sa caracteristică, i-a manipulat pe galii, fluturându-le, în faţa ochilor, „primejdia germanică", ca şi pe suebi, cărora le sugera ideea „pericolului gallie". Nu a început prin a-l combate pe Ariovistus, inamic redutabil, ci, dimpotrivă, l-a calmat, chiar sedus, la debutul consulatului său, cu titlul de rege prieten al poporului roman, confirmat de senat (Caes., G., 1, 35, 4). Concomitent, după ce Republica păruse a abandona facţiunea filoromană din rândurile haeduilor, Caesar se înfăţişa, în ochii acesteia şi, în general, ai gallilor, ca salvatorul onoarei romane şi protectorul celţilor.

174