Istoria Romei

ţ
j

alcătuit din şase legiuni. Concepuse o invadare progresivă a Africii republicane. Primul eşalon s-a îmbarcat în 25 decembrie 47.

După ce a încercat zadarnic să-şi creeze un cap de pod la Hadrumetum (Soussa, azi), Caesar a debarcat în peninsula Ruspina (Henşir-Tenir, azi) la l-2 ianuarie 46 î.C, în sudul provinciei. Iuba, atacat de Bocchus II, regele Mauretaniei, nu a putut să-l ajute pe Scipio. După un război de poziţie, desfăşurat în lunile februarie şi martie 46 î.C, Caesar a primit întăririle legiunilor sosite din Italia. Apoi a înaintat spre nord şi s-a închis în istmul de lângă localitatea Thapsus. Aici a fost atacat de Iuba I, de Afranius şi de Scipio. La 6 aprilie 46, Caesar a nimicit forţele lui Metellus Scipio, care ar fi pierdut 10.000 de soldaţi, pe când cezarienii nu au deplâns decât 50 de morţi. Iuba şi Afranius au fugit fără să lupte. Cu cinci legiuni, Caesar a purces spre Utica, guvernată de Cato cel Tânăr. Pus în incapacitate de a apăra oraşul, în seara zilei de 12 aprilie 46, Cato s-a sinucis, după ce recitase texte din Platon (Plut., Cato mi., 58-42). Nu au urmat decât operaţii de curăţire. Iuba şi Petreius au fost obligaţi să se omoare între ei. Afranius a fost ucis, iar Scipio s-a înecat în mare. Numai Sextus Pompeius, Labienus şi Attius Varus au putut fugi în Hispania, unde se afla şi Gnaeus Pompeius. Africa era cucerită. Regatul Numidiei a fost anexat de romani, iar bunurile lui Iuba au fost scoase la licitaţie.

Sinuciderea lui Cato, acest ultrarepublican înveterat, şi jugularea opoziţiei întâmpinate în Africa echivalau cu sfârşitul Republicii. Totuşi lichidarea focarelor de rezistenţă republicană din prima parte a anului 46 î.C. nu a încheiat războiul civil;. Caesar îşi făcuse iluzii în această privinţă. Deşi luase măsuri aspre în trecut, el arbora acum indulgenţă, blândeţe, mansuetudo. Suetoniu va afirma că Iulius Caesar dădea dovadă de o moderaţie şi de o clemenţă admirabile în conducerea războiului şi în fructificarea victoriei. Proclama că număra printre prietenii săi pe indiferenţi şi pe neutri {Caes., 75). într-adevăr, după sinuciderea lui Cato cel Tânăr şi moartea lui Metellus Scipio, în provincii nu mai existau forţe politice cu adevărat republicane. Dar, în Hispania, pom-peienii îşi regrupau trupele şi resursele.

în Hispania, atât de ataşată lui Pompei, după războiul purtat împotriva lui Sertorius, Caesar organizase o substanţială ocupaţie a teritoriilor. Lăsase Hispania Ulterior guvernării unui fost ofiţer al său, Quintus Cassius Longinus, care fusese instalat ca propraetor. Acesta avusese la dispoziţie cele două legiuni, anterior comandate de Varro, dintre care una fusese recrutată exclusiv în Hispania. Era „locală", uernacula. A primit şi alte două legiuni, înrolate numai în Italia. Cassius Longinus exploatase fără îndurare populaţia civilă, atrăgându-şi antipatia violentă a acesteia. în primăvara anului 48 î.C, el se pregătea să întreprindă o campanie în Africa de nord, unde, prin Mauretania, adică de la vest, trebuia să atace Numidia şi Africa republicană. Nu a putut fi asasinat, dar cele două legiuni ale lui Varro au făcut secesiune. S-a ajuns la situaţia în care legiunile se luptau între ele. în 47 î.C, Caesar l-a expediat pe Trebonius, cu rangul de proconsul. Cassius a fugit pe mare, însă s-a înecat în cursul unei furtuni. în secret, legiunile negociau cu republicanii din Africa. La sfârşitul lui 47 î.C, Scipio şi Cato cel Tânăr l-au convins pe Gnaeus Pompeius să treacă în Hispania, în fruntea unui contingent militar, în mare parte alcătuit din veterani ai armatei lui Afranius. Legiunile secesioniste i s-au alăturat, încât Gnaeus Pompeius a asediat şi cucerit Carthago Noua. Numai Ulia (azi Monte Mayor) rezista, apărată de trei legiuni cezariene. în jurul lui Gnaeus Pompeius se reuniseră învinşii de la Thapsus, toţi pompeienii: Attius Varus, Sextus Pompeius etc. Caesar a reacţionat iniţial slab. întors la Roma la 25 iulie 46 î.C, el a sărbătorit cu
192

Eugen Cizek

fast un cvadruplu triumf asupra gallilor, egiptenilor, asiaticilor şi africanilor numizi. Ulterior a lansat o campanie fulger în Hispania. Plecat de la Roma în decembrie 46, a ajuns într-un galop de 27 de zile din Capitală la Obulco, în Hispania, în mijlocul trupelor sale. Celeritatea a caracterizat campania lui Caesar. L-a asediat pe Sextus Pompeius la Corduba. Apoi l-a înşelat pe Gnaeus Pompeius prin mişcări abile de trupe. La 19 februarie 45 Î.C., soldaţii săi l-au salutat pe Caesar ca irnperator pentru a treia oară. în sfârşit, la 17 martie 45, a avut loc încleştarea hotărâtoare de la Munda. Aici pompeienii au atacat în forţă. Bătălia a fost atroce. Caesar a descălecat şi a luptat pe jos, alături de infanteriştii săi, cărora le-a insuflat astfel curaj. Pompeienii fuseseră cruzi. Riposta cezarienilor a fost pe măsură. Cezarienii au pierdut 1.000 de soldaţi, însă pompeienii au lăsat pe câmpul de luptă 33.000 de morţi. S-au adus lui Caesar capetele tăiate ale lui Attius Varus şi ale altora. Urmărit pretutindeni, Gnaeus Pompeius a fost omorât într-o peşteră (B.-Hisp., 27-40; Plut., Caes., 56; Fior., Tabel., 2, 13; App., Ciu., 2, 104-l05; DC, 43, 36-40). într-un răstimp relativ scurt, au fost lichidate ultimele focare de rezistenţă pompeiană. Dintr-o Cordubă cuprinsă de flăcări, Sextus Pompeius a scăpat prin fugă. După ce a restructurat gestionarea Hispaniilor, Iulius Caesar s-a întors la Roma în a doua jumătate a lunii iulie 45 î.C, spre a-şi celebra al cincilea triumf, care a avut loc în octombrie. Celelalte patru triumfuri fuseseră sărbătorite în principiu în legătură cu victoriile repurtate împotriva altor popoare: galii, numizi, egipteni, pontici. Nu era nici normal, nici decent ca un roman să sărbătorească victoria asupra altor romani. Şi de data aceasta rebelii pompeieni au fost asimilaţi hispanilor. Dar au fost menţionate numele lui Pompei şi Cato cel Tânăr.

, Eliminarea ultimei rezistenţe pompeiene dădea seama de faptul că Caesar era singurul şi incontestabilul stăpân al imperiului teritorial al Romei, condus de el cu un pumn de fier. Vestea victoriei de la Munda ajunsese la Roma în seara zilei de 20 aprilie, deci în ajunul sărbătorii legendarei întemeieri a Romei. S-a impus asocierea celor două evenimente, calculată de Caesar şi de „locotenenţii" săi (Cic, Au., 12, 37, 4; 44, 4). S-au hotărât rugăciuni, prelungite preţ de cincizeci de zile, pe când jocurile tradiţionale desfăşurate în 21 aprilie au asociat pe Caesar cu fondarea Romei. Se sugera că el era al doilea întemeietor al Cetăţii eterne (DC, 43, 42, 3). Se postula o celebrare mistică a victoriei, o teologie în serviciul lui Caesar. Triumful legitima puterea absolută, exercitată de Caesar, şi „condamna fără drept de apel Republica romană", cum reliefa Jerome Carcopino. Conotaţiile monarhice deveneau tot mai evidente. Tocmai aceste veleităţi monarhice au semănat panica la Roma în rândurile republicanilor remanenţi. Li s-au adăugat şi cezarieni, iniţial leali suporteri ai dictatorului, dar convinşi că el va restaura regimul republican, între parametrii preconizaţi depopulares. Caesar însă nu ştia nimic de conjuraţia care începea să se formeze împotriva sa¹¹. El îşi continua şi desăvârşea reforme menite nu numai să modifice peisajul politic roman, ci şi să remodeleze numeroase domenii ale vieţii romanilor. Se restructura întreaga societate romană.