Istoria Romei

lui Commodus pe unul dintre ginerii săi, mult mai destoinici, ca să evite un război civil, pe care l-ar fi putut provoca impetuosul Commodus şi partizanii acestuia, de multă vreme deprinşi cu ereditatea puterii imperiale. Efectiv principiul adoptării celui mai bun senator nu mai avea decât o valoare doctrinar-ideologico-propagandistică. De fapt, Principatul se convertise în monarhie autoritară consolidată. în legătură cu dificile campanii în Orient, se situează rebeliunea şi tentativa de uzurpare a puterii imperiale romane, întreprinsă de către Avidius Cassius. Gaius Avidius Cassius, mai sus menţionat, era fiu al lui Avidius Heliodorus, probabil descendent al regelui Antiochos IV al Commagenei. Avidius Heliodorus fusese cavaler, între altele prefect al Egiptului între 137 şi 142 d.C. Născut spre 120 d.C, Avidius Cassius intrase în ordinul senatorial, fusese quaestor în 154 d.C, pretor ulterior, consul după 161 şi comandant valoros de trupe romane în timpul lungului război pârtie. Ajunsese guvernator al Siriei, în 166, ca apoi, în 168, să primească comandamentul forţelor romane din întreg Orientul şi deci un imperium maius, pe aceste meleaguri. Repurtase victorii strălucite asupra Arsacizilor. Cum remarcă Yves Roman, regionalizarea armatei purta şi asupra cadrelor ei de comandă cele mai importante. în aprilie 175 d.C, Avidius Cassius se revoltă împotriva lui Marcus Aurelius şi determină trupele sale să-l proclame împărat. Se pare că totul a pornit de la Faustina, aflată împreună cu soţul său la Sirmium.

412

Eugen Cizek

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

413
Se temea că acesta, bolnav, va muri şi voia să asigure viitorul său şi al lui Commodus, încă adolescent.

în mesaje expediate lui Avidius Cassius, ea l-a anunţat iniţial că Marcus Aurelius era bolnav şi ulterior că decedase (DC, 71,16). I-a propus să-l ia ca soţ şi să-l adopte pe Commodus. A crezut oare cu adevărat Avidius Cassius că împăratul murise? în orice caz uzurparea a continuat şi după ce ştirea morţii principelui fusese infirmată. Avidius Cassius a dobândit sprijinul întregului Orient, inclusiv al prefectului Egiptului,' Gaius Calvisius Statianus. Numai trupele din Cappadocia, comandate de către Publius Martius Verus, au rămas fidele lui Marcus Aurelius. Acesta din urmă şi-a îmbărbătat, printr-o cuvântare înflăcărată, soldaţii (DC, 71, 26). Panica se răspândise la Roma, unde aprovizionarea cu grâne din Egipt era blocată. Marcus Aurelius l-a chemat pe Commodus la Sirmium, unde adolescentul, la 7 iulie, a îmbrăcat toga virilă. împăratul s-a pregătit să pornească spre Orient şi să lupte. Dar subofiţerii lui Avidius Cassius l-au ucis pe uzurpator în august 175 şi au adus capul rebelului lui Marcus Aurelius, care a refuzat să-l privească. Aventura lui Avidius Cassius a durat numai trei-patru luni.

Totuşi această uzurpare eşuată a constituit un fenomen grav. De aproape un secol, legiunile din provincii nu se mai revoltaseră împotriva puterii centrale. Din 69 d.C, nimeni nu mai cutezase să se proclame împărat împotriva principelui legitim. Se anunţau grave asemenea insurecţii militare şi uzurpări, care vor surveni la mai puţin de două decenii ulterior şi îndeosebi în secolul următor. Legendele monedelor emise în acest timp oglindesc sporirea ponderii politice a armatei. Ele exaltă „virtutea", „vitejia" împăratului, VIRTVS, „concordia armatei", CONCORDIA EXERCITVS, „lealitatea" acesteia, FIDES. O legendă ca RELIGIO AVGVSTI ilustrează pasiunile religioase ale lui Marcus Aurelius. împăratul-filosof conferea cinstiri notabile zeilor tradiţionali, naţionali, ca Iupiter, Marte şi Minerva, mai cu seamă după ce pesta adusă din Orient a făcut pretutindeni ravagii. Totodată Marcus Aurelius s-a învederat receptiv la diverse superstiţii şi la culte religioase exotice. Probabil în vara anului 173 d.C, armata imperială a fost salvată de la sete datorită miracolului ploii, atribuit taumaturgului egiptean Harnouphis, care implorase ajutorul zeului egiptean Thot-Shou, invocat de romani ca Hermes Aerios. Marcus Aurelius nu a fost ostil decât creştinismului în plină ascensiune. El a a tolerat şi chiar încurajat persecutări localizate ale creştinilor, la care ne vom referi în alt subcapitol.

Apărarea dificilă a Imperiului, necontenit pusă sub semnul incertitudinii, nu a afectat numai sectorul partico-oriental. Ea s-a manifestat ca mult mai anevoioasă în nord, în zăgăzuirea îndelungată, aproape permanentă, a atacurilor masive întreprinse de seminţiile din Barbaricum. O mare confederaţie barbară străpunge un limes considerat inexpugnabil şi năvăleşte până în valea Padului. Limes-ul nu s-a vădit mai eficient ca sistem defensiv decât linia Maginot, în 1940! De trei sute de ani nu se mai întâmplase o asemenea invadare a zonelor de la sudul Alpilor. Nici sistemul defensiv creat la est de Aquileia şi definit ca un „cordon militar al Italiei şi al Alpilor", praetentura Italiae et Alpium, nu s-a vădit eficace. Vom vedea în alt subcapitol detaliile. încât paşnicul împărat-fîlosof a fost nevoit, preţ de mai bine de zece ani, să se afle pe picior de război, să comande personal contraofensivele romane. Raidurile barbare au zguduit din temelii apărarea şi mai ales climatul mental de siguranţă, de calm, estimat anterior ca veşnic, al locuitorilor Imperiului. In cele din urmă, poate convins de statul său major, Marcus

Aurelius a hotărât să revină la strategia militară expansionistă, ofensivă, a lui Traian. El a plănuit deplasarea frontierei spre nord, anexarea unor noi segmente din Germania liberă şi în special a Boemiei şi Moraviei, alcătuirea unui nou meterez al Imperiului, întemeiat pe avanposturi înaintate simţitor spre nord. în acest scop, au fost înfiinţate două noi legiuni în Rhaetia şi în Noricum. însă ciuma a sfârşit prin a-l contagia şi pe împărat. A murit la Vindobona (actualmente Wien sau Viena austriacă), la 17 martie 180, după ce recomandase lui Commodus să continue războiul, să rezolve, prin victorie, problema germană, să anihileze pentru totdeauna primejdia invaziei din nord a Barbarilor, care periclitau soarta Italiei. Dacă nu cumva Marcus Aurelius, care ostenise excesiv pe diverse câmpuri de luptă şi care, astfel cum am reliefat, avea o sănătate şubredă, a murit de epuizare. Leucemie? Anemie pernicioasă? în pofida ezitărilor sale, pendulărilor între soluţii diverse, tribulaţiilor înfruntate, neşansei care urmărise Principatul său, a lăsat succesorului său moştenire o doctrină universalizantă a suveranului, o monarhie ce se voia unificatoare şi centralizată⁵.

Commodus (180-l92 d.C.)

Prin urmare, Marcus Aurelius a încredinţat Principatul fiului său sau celui pe care îl considera ca atare şi îl crescuse pentru preluarea Imperiului. Emerge aşadar o slăbiciune condamnabilă, poate totuşi determinată de presiunea tiparelor eredităţii antonine. Pentru Antonini, desemnarea succesorului constituia o alegere divină, căci, în ultimă instanţă, zeii indicau viitorul suveran. Se legitima astfel orice desemnare la puterea imperială. Se ajunsese la o teologie a victoriei, care ar fi dat seama de bunăvoinţa divinităţilor. Totuşi Commodus, în pofida excelentei educaţii pe care o primise, în pofida unor veleităţi doctrinare, pe care le va asuma, în pofida exemplului oferit de tatăl său, a fost un debil mental şi un maniac primejdios, cum îl caracteriza Paul Petit. Commodus a fost cel mai incapabil şi mai psihopat împărat pe care l-a avut Roma, cel puţin până în 235 d.C. Pentru că nu toţi psihopaţii sunt inteligenţi. în ultimă analiză, Commodus nu a reprezentat decât o caricatură jalnică a lui New. Gaius-Caligula, Nero, Domiţian fuseseră de asemenea psihopaţi şi animaţi de năzuinţa transformării Principatului în monarhie de factură greco-orientală, dar ei fuseseră intelectuali. Domiţian se învederase chiar a fi un destul de competent gestionar al statului. Dimpotrivă, Commodus s-a relevat incapabil, slab la minte, pasionat de cele mai brutale „sporturi" şi bolnav psihic. El a împins cezarita până la limite anterior necunoscute. Era schizoid, dar a alunecat foarte aproape de schizofrenia „clasică", totală. în plus, se născuse puţin după ce tatăl său devenise principe. Ca adevărat „porphyrogenet", fusese excesiv răsfăţat în copilărie, deprins cu trândăvia, desfrâul, cruzimea şi obsedat de o iluzorie substanţă divină a propriei persoane. Logosul său era slab dezvoltat faţă de un eros agitat de pulsiuni cumplite. Se dovedise incapabil să se autocenzureze, cum ar spune psihiatrii. De altfel, a devenit principe unic, repede confirmat de senat, la numai nouăsprezece ani. Doar Nero accedase la Principat mai tânăr decât Commodus. Orice tentativă de reabilitare a lui Commodus ni se pare cel puţin absurdă. Nu a atestat decât o singură calitate. Şi anume cea de a nu se fi amestecat serios în gestionarea provinciilor şi armatei, lăsată pe seama unor funcţionari, adesea competenţi. Ceea ce a evitat, pentru moment, o criză pregnantă, globală, a Imperiului. în schimb, a decimat fără cruţare propria familie,

414

Eugen Cizek

senatul, anturajul său, „clasa politică". Pe scurt, s-a comportat ca un despot, un tiran parcă „fotocopiat", cum se procedează acum, după portretul-robot al acelui tyrannus def mult timp alcătuit. Exaltarea mistică delirantă se însera în această fizionomie spirituală a lui Commodus. '*■

în formula imperială a fost numit Imperator Caesar Lucius Aelius Aurelius Commodus Augustus, fiu al împăratului Antoninus Augustus, părinte al patriei etc. (C.I.L., 6, 1023). Pe parcursul „domniei", Commodus, megaloman, sub impactul cezaritei schizoide şi al ideilor despotice, favorabile eliminării totale a ambiguităţilor prudente lăsate moştenite de August, a inserat în titulatura sa o cascadă de epitete exorbitante: „fericit", felix, „pios", pius, „neînvins", inuictus, „amazonic", „heracleiaii", heracleus, „biruitor total", exsuperatorius. La aceste epitete; parţial fanteziste şi menite a-i echivala „domnia" cu o nouă „vârstă de aur", aurea aetas, se adăugau altele, ilustrative pentru victorii reale ori imaginare. Epitetul de pius a fost asumat în 183, iar cel de felix în 185. Commodus a început prin a ignora exortaţia finală a lui Marcus Aurelius de a continua operaţiile militare şi expansiunea în Barbaricum. în ciuda faptului că acest sfat era susţinut de o parte din statul său major. încât s-a grăbit să încheie o pace de compromis cu mar-comanii şi coaliţia barbară. Condiţiile pactului, foedus, prevedeau restituirea prizonierilor şi a prăzii de război, relaţii comerciale reglementate, obligaţia pentru Barbari de a livra grâne Imperiului, poate şi o zonă tampon între Imperiu şi ei. De asemenea Barbarii urmau să furnizeze Romei contingente de auxiliari. Spre sfârşitul Principatului său, Commodus a renunţat la livrările de grâne şi a acordat căpeteniilor marcomane subsidii în aur. Au fost totodată definitiv părăsite capetele de pod fortificate de la nordul Dunării, dar au fost consolidate cele din Pannonia. Este adevărat că operaţiile militare romane epuizaseră forţele militare imperiale şi că „domnia" lui Commodus a comportat o pace relativă la frontierele Imperiului; bine venită după gravele perturbări şi invazii barbare din vremea Principatului lui Marcus Aurelius.

Puţin preocupat, încă de la început, de administrarea Imperiului, Commodus, întors la Roma, şi-a celebrat „virtutea", Virtus, în întrecerile din amfiteatre şi a început să-şi manifeste pasiunea pentru cultul lui Hercule. Gestiunea Imperiului a revenit iniţial consilierilor lui Marcus Aurelius, prin excelenţă cumnaţilor săi, care susţinuseră necondiţionat accesul său la Principat. Adică lui Tiberius Claudius Pompeianus, general performant, căsătorit cu Lucilla Augusta, văduva lui Lucius Verus, însă şi lui Marcus Petronius Sura, Marcus Antistius Burrus, consuli în 182 şi 181, ca şi prefectului pretoriului, Tarruntenius Patemus. Cu toate acestea excesele mistico-sportivo-teocratice ale lui Commodus au prilejuit o primă conspiraţie, în 182 d.C, pusă la cale chiar de sora împăratului, Lucilla, printre altele şocată de pretenţiile monarhice ale, noii augusta, Bruttia Crispina, soţia lui Commodus. Reprimarea conspiraţiei s-a manifestat ca deosebit de brutală. Lucilla a fost lichidată de propriul frate, în timp ce prefectul Paternus a avut aceeaşi soartă. A urmat o dezlănţuire exacerbată a veleităţilor despotice ale lui Commodus, care a continuat să încredinţeze frânele gestiunii altor acoliţi. Fostul coleg al lui Paternus, prefectul Tigidius Perennis, a asumat puteri excepţionale. în condiţiile în care survenise nu numai o ruptură adâncă între Commodus şi propria familie, ci şi o falie în relaţiile principelui cu diverse clanuri senatoriale. Commodus se decide să se sprijine pe ordinul ecvestru, sortit să acapareze funcţia publică, împotriva celui senatorial.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

415

Tigidius Perennis era un om politic şi un militar energic, privilegiat de forţele militare de la Dunăre şi de pretorieni. A întreprins operaţii militare încununate de succes în Dacia, Mauretania şi în Britannia. Era însă lacom şi intrigant. Obţine pentru prefectura pretoriului competenţe excepţionale, care îl convertesc în adevărat viceîmpărat. Comanda unor legiuni este luată senatorilor pentru a fi încredinţată anumitor cavaleri. Suprimarea arendării perceperii taxelor vamale prilejuieşte noi procuratele, pe când piramida posturilor de procuratori este riguros ierarhizată. Sunt minuţios structurate funcţiile administrative şi juridice ale prefecţilor. Consiliul principelui este dominat de cavaleri, iar consiliarii, proveniţi din ordinul ecvestru, sunt minuţios împărţiţi în categorii strict determinate, în funcţie de retribuţiile băneşti care le revin. însă, în 185 d.C, este eliminat şi Perennis, victimă a manevrelor sordide ale unui nou favorit, şambelanul Marcus Aurelius Cleander, omul forte al regimului, până în 189, şi nemulţumirii reliefate de armata din Britannia. Cleander era un fost sclav frigian, pătruns foarte tânăr în palatul imperial, unde îl eliberase Marcus Aurelius. Dobândise înlăturarea predecesorului său Saoteros ca şambelan, cubi-cularius, calitatea de cavaler şi o influenţă politică extravagantă. Se dezvoltă la curte preponderenţa liberţilor, ca pe vremea lui Claudiu şi a lui Nero. Chiar soţia împăratului, Bruttia Crispina, a fost exilată şi ulterior executată. Personaje de marcă ale „clasei politice" au fost ucise ori constrânse să se sinucidă. Cleander vindea posturi oficiale, demnitatea de senator şi magistraturile: încât în 189 au fiinţat douăzeci şi cinci de consuli. Se succed în cascadă amantele împăratului, însă şi prefecţii pretoriului. în 189, prefectura pretoriului a fost acaparată de Cleander însuşi. Nu se mai întâmplase niciodată ca un libert să preia prefectura pretoriului. Doar sub Claudiu, în timpul reprimării Messalinei şi a lui Silius, libertul Narcissus o asumase pentru o singură zi, în condiţii excepţionale şi mai degrabă delegat la conducerea pretorienilor decât adevărat prefect. Scandalul a fost teribil şi a întors ordinul ecvestru împotriva Principatului lui Commodus. Prefectul annonei, Papirius Dionysus, aranjează o penurie alimentară, care provoacă răzvrătiri sângeroase, încât Cleander a fost obligat să le reprime brutal. Commodus, înspăimântat de reacţia mulţimii, s-a văzut constrâns sâ-l sacrifice şi să-l execute. în ultimii trei ani de Principat, influenţa politică a fost împărţită între amanta favorită a suveranului, Marcia, soţul ei, şambelanul Eclectus, şi noul prefect al pretorienilor, Aemilius Laetus. Ei au plasat în posturi-cheie fideli ai lor, proveniţi mai cu seamă din clanul african, ca Septimius Severus, legat al Pannoniei Superioare, şi fratele acestuia, Septimius Geta, guvernator în Dacii. în senat încep să prevaleze greco-orientalii şi africano-romani, care împreună însumează 60% din totalul membrilor curiei.

Pe de altă parte, Commodus începe să manifeste tendinţa de a interveni mai frecvent în gestionarea Imperiului. în special în virtutea unei exaltări mistice, extravagante şi prilej uitoare de o teroare sistematică în Roma. Ororile petrecute în Capitală nu afectau totuşi simţitor viaţa provinciilor. Fapt care explică de ce ele nu s-au ridicat împotriva lui Commodus şi pentru ce acest împărat a rezistat preţ de mai mult de treisprezece ani la cârma Imperiului. Birocraţia imperială funcţiona aproape normal. Posturi importante revin unor oameni ca Septimius Severus, Clodius Albinus, Pescennius Niger şi Helvidius Pertinax, viitori competitori la „purpura" imperială, în 193 d.C. şi în anii următori. Continuă chiar la Roma politica urbanistică a Antoninilor. De menţionat templul dedicat lui Marcus Aurelius, încheierea foarte lentă a înălţării Columnei Aureliane, terme. în provincii este întreţinută infrastructura rutieră. în Africa, unde Commodus era relativ popular, se iau măsuri de protejare a colonilor împotriva abuzurilor gestionarilor domeniilor imperiale. Commodus era pasionat de practicarea şi

416

Eugen Cizek

promovarea religiilor orientale. Este cruţat doar creştinismul, persecutat sub Marcus Aurelius. De altfel este posibil ca Marcia să fi fost creştină. Nu sunt neglijate cultele oficiale, al lui Iupiter, al lui Apollo, şi se vehiculează referinţele la Victoria, „fericirea", Felicitas, la „reînnoirea vremurilor", Renouatio temporum. Dar şi cultele tradiţionale sunt integrate concepţiilor mistico-mitologice şi orientalizante ale lui Commodus. Iupiter, „supremul biruitor total", Summus exsuperantissimus, este imaginat ca un Baal ori o divinitate astrală orientală, drept centrul unui sistem cosmic abundent în zeităţi orientale. Commodus a fost primul împărat roman iniţiat cu certitudine în misterele lui Mithra. De aceea şi adoptă epitetul de „neînvins", inuictus, atribut al lui Mithra. In special Commodus se identifică, astfel cum am arătat, cu Hercule, care, în vremea respectivă, asuma o factură orientalizantă, ca magul ce suferise pentru mântuirea omenirii, ca justiţiar prin excelenţă. Commodus cere să fie recunoscut ca un Hercules romanus. Commodus pretinde a fi concomitent sacerdot al lui Hercule, zeu şi suveran despotic, apostol al unei regalităţi magice. îşi creează, pentru propriul său cult, un flamen Herculaneus Commodianus. Totul devine commodian chiar la Roma, concepută ca o colonie, ca o nouă cetate întemeiată de împărat: Colonia Lucia Aurelia Noua Commodiana. Vârsta de aur este commodiană, saeculum aureum Commodianum. Flota care transporta grâne la Roma este „botezată" classis Commodiana Herculea, armatele sunt commodiene. Chiar lunile anului sunt commodiene (DC, 72, 15 şi urm.).

Atlet desăvârşit (fusese, poate, conceput de Faustina cu un gladiator), Commodus, care se lăuda că a biruit de douăsprezece ori o mie de gladiatori, organiza fastuoase, costisitoare lupte în arenă, unde combătea luptători şi ucidea, cu braţul său, fiare sălbatice. El credea că retrăieşte muncile lui Hercule şi se considera Amazonius, deoarece zeul său favorit învinsese amazoanele. Investea cu o conotaţie religioasă „vânătorile", exaltate încă de Hadrian. Senatorii şi cavalerii erau constrânşi să asiste la performanţele sportive ale împăratului şi să-l aclame în cor (DC, 72, 20). Asemenea excese funambuleşti deveniseră insuportabile. Se adăugau dificultăţi financiare, poate nu atât de grave cum au crezut anumiţi cercetători. Proscripţiile şi confiscările de bunuri alimentaseră extravaganţele costisitoare ale principelui. în sfârşit, se pare că împăratul dement proiecta să sacrifice pe cei doi consuli desemnaţi, efectiv ucişi, după omorârea sa, la 1 ianuarie 193 d.C, când el ar fi trebuit să străbată Roma, în fruntea gladiatorilor săi, ca într-o procesiune rituală. De aceea Marcia, prefectul pretoriului şi Eclectus, au decis pe antrenorul lui Commodus, sclavul Narcissus, să-l sugrume în baie, în 31 decembrie. Cu mare greutate, Narcissus a putut să lichideze un bărbat încă tânăr şi foarte vânjos⁷.

împăraţii crizei (193-l97 d.C.)

Principalii complotişti, prefectul Laetus şi şambelanul greco-egiptean Eclectus, se gândiseră la succesiunea tiranului. Ei înlăturaseră orice considerente de ordin dinastic şi au hotărât pretorienii, în schimbul unui donatiuum de 300 de denari, să-l aclame ca imperator pe prefectul Romei, Publius Heluius Pertinax, repede confirmat de senat, pe care îl impresionau declaraţiile tradiţionaliste ale noului suveran. Desigur, s-a votat şi „condamnarea memoriei", damnatio memoriae, a tiranului Commodus. Dat fiind originea modestă a lui Pertinax, accesul lui la Principat constituia un semn al vremurilor. Pertinax avea şaizeci şi şase de ani.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

417

Ligur de obârşie, Publius Helvius Pertinax, era fiul unui libert, îmbogăţit prin comerţ, ca un Trimalchio al secolului al II-lea d.C. Iar Pertinax însuşi parcă aminteşte de acei copii de liberţi inculţi, cărora aceştia, în Satyricon, declară că le-au asigurat educaţie aleasă şi condiţie socială mulţumitoare. Principele Pertinax începuse ca profesor, grammaticus, dar ulterior parcursese o strălucită carieră militară şi ecvestră, începută prin exercitarea funcţiei de prefect de cohortă în Siria. Asumase toate „miliţiile ecvestre" şi mai multe procuratele corelate domeniului militar. Marcus Aurelius, care îl aprecia în mod deosebit, l-a introdus în senat, prin adlecţie, în rândurile foştilor pretori. Pertinax a fost consul prima oară în 175 d.C, ca, în continuare, să devină succesiv guvernator al Moesiei Superioare, delegat al împăratului în Orient, guvernator al Moesiei Inferioare, al celor trei Dacii şi al Siriei. Fără îndoială, relaţiile lui Pertinax cu Marcus Aurelius au contat în momentul desemnării lui ca împărat în 192 d.C. După o anumită dizgraţiere, la începutul Principatului lui Commodus, Pertinax a primit misiuni importante în Britannia şi în Africa, unde a fost proconsul. A asumat apoi prefectura Romei şi un consulat ordinarius, în calitate de coleg al lui Commodus, la 1 ianuarie 192. Se bucura de o popularitate remarcabilă în rândurile armatei şi populaţiei Romei, Pertinax era considerat un ales al zeilor. Yves Roman şi Jean-Pierre Martin constată însă mutaţiile mentalităţilor: sub Republică şi la începutul Imperiului, un senator nici nu ar fi acceptat să ia masa cu un libert ori cu un fiu de libert, exceptând împrejurări excepţionale! Econom, Pertinax a încercat să redreseze finanţele şi să revigoreze măsuri ale lui Hadrian de protejare a agriculturii. A rechemat de asemenea la Roma exilaţii. A provocat însă nemulţumiri, mai ales printre pretorieni, ostili măsurilor de austeritate economică, şi intrigi, urzite de prefectul Laetus.

încât la 28 martie 193, după un Principat care nu a durat decât 87 de zile, Pertinax a fost masacrat de anumiţi pretorieni, în pofida unei cuvântări elevate, pe care i-o atribuie Herodian (2, 5, 6-8). Temându-se de reacţia populaţiei, pretorienii s-au închis în tabăra lor. Nu numai că nu s-a produs nici o reacţie, dar lângă zidul castrului preto-rian s-au prezentat postulanţi la Principat, care cerşeau „purpura imperială", fireşte contra cost. S-a desfăşurat o adevărată licitaţie a Principatului, la care au participat Sulpicianus, socrul lui Pertinax, şi bogatul senator Didius Iulianus, care a câştigat, întrucât a oferit un donatiuum de 6.250 de denari pe cap de pretorian. Un asemenea eveniment ruşinos, sordid, nu se mai petrecuse niciodată în istoria Romei. Au fost indignate Roma, provinciile, de altfel obosite de succesiunea loviturilor de stat. Soldaţii din legiuni se saturaseră de imixtiunea pretorienilor în desemnarea principiilor, care reîncepuse după o pauză de un secol. îi dezgustau în special venalitatea şi insolenţa acestora. Senatul a trebuit totuşi să accepte proclamarea ca principe a lui Marcus Seuerus Didius Iulianus, în vârstă de şaizeci de ani, rudă a juristului Salvius Iulianus şi fost guvemator-legat imperial, sub Marcus Aurelius, şi proconsul al Africii, sub Commodus.