Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
4U Eugen Cizek Dar nici Traian şi nici Decebal nu aveau intenţia de a respecta tratatul de pace. Romanii pregătesc un nou război: între 103 şi 105 d.C, Apollodor construieşte la Drobeta un pod de piatră lung de 1.135 metri, iar garnizoane romane sunt instalate pretutindeni, inclusiv în Moesia Inferioară. La rândul său, Decebal reface fortificaţiile demantelate, întreg sistemul dacic de apărare, fabrică arme, duce tratative în vederea înjghebării unei noi mari coaliţii antiromane. El respinge ultimatumul roman, probabil în primele luni ale anului 105 d.C. Decebal atacă forţele romane, ia prizonier pe Gnaeus Pompeius Longinus, care însă se sinucide, şi obţine unele succese efemere. Din statul major pregătit de Traian făceau parte din nou Lucius Licinius Sura, Tiberius Claudius Livianus, Hadrian, care comanda o legiune, Decimus Terentius Scaurianus şi alţii. în vara anului 105 d.C, Traian soseşte la Dunăre. El trece fluviul pe podul de la Drobeta, evită un atentat împotriva vieţii sale şi lansează operaţii militare prudente. Este probabil ca ofensiva masivă să nu fi fost întreprinsă decât în primăvara anului 106 d.C. Cu o forţă militară considerabilă, ale cărei efective înglobau, poate, două sute de mii de oameni, Traian şi-a desfăşurat ofensiva sub forma unui evantai alcătuit din cinci ori şase coloane. O primă coloană a înaintat pe valea Cernei, a pătruns în depresiunea Haţegului, a urcat apoi spre valea Mureşului şi a coborât spre Sarmizegetusa. O a doua coloană a avansat pe valea Jiului şi prin pasul Vâlcan. Un al treilea eşalon, comandat, poate, de Traian însuşi, a pătruns în Transilvania prin valea Oltului. O a patra secţiune militară a intrat în Ardeal prin trecătoarea Bran, pentru ca al cincilea corp de luptă să atace prin pasul Bratocea. Nu este imposibil ca o a şasea coloană să fi înaintat prin valea Şiretului, ca să se infiltreze în Transilvania, folosind unul dintre păsurile Carpaţilor Orientali, după ce în 105 distrusese citadela dacică de la Bâtca Doamnei, din Moldova. Romanii au înaintat rapid, însă sistematic, recurgând la defrişări de pământ şi la lucrări de geniu. Au fost purtate lupte sângeroase în centrul dacic din Munţii Orăştiei. Succesiv au fost ocupate citadelele de la Costeşti - din nou - Blidaru şi Piatra Roşie. Un segment important de daci a trecut de partea romanilor. Până la urmă, în vara anului 106 d.C, prinsă în cleşte de forţele romane, a fost asediată capitala Iui Decebal de la Sarmizegethusategfl, aflată la 1.200 metri înălţime. Romanii au sfârşit prin a pătrunde în cetate, care a fost complet distrusă. Decebal, scăpat din încercuire, se retrage spre nord-est, unde este din nou biruit. Tezaurul dacilor este capturat (scena a CXXXVIII-a de pe Columnă; DC, 68, 14, 4). Decebal încearcă să se refugieze în Carpaţii Orientali. Ajuns din urmă de un detaşament roman, comandant de Tiberius Claudius Maximus, Decebal se sinucide, ca să nu cadă viu în mâinile romanilor (scena a CXLV-a de pe Columnă; DC, 68, 14, 3). Au urmat numai operaţii de curăţire (scenele CXLVIII-CLII de pe Columnă). Dacii au trebuit să înceteze orice rezistenţă. S-a considerat multă vreme, datorită unei diplome militare descoperite la Porolissum, că, la 11 august 106, Dacia devenise provincie romană (C.I.L., 16, 106 = E.M. Smallwood, p. 117, nr. 344). în realitate se pare că tranziţia de la regimul de ocupaţie militară la crearea provinciei romane Dacia a survenit între 106 şi 109 d.C. între 107 şi 110 d.C, la iniţiativa lui Terentius Scaurianus, a fost instalată, în depresiunea Haţegului, Colonia Dacica drept capitală a noii provincii, care, sub Hadrian, se va numi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (C.I.L., 3, 1322; 1572; 1100; mai ales 1443, pentru prima denumire a coloniei romane, populate iniţial de veterani romani). Desigur, acest oraş nu coincidea deloc cu vechea capitală a dacilor. Decimus Terentius Scaurianus, roman din Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 471 Gallia narboneză, a fost înlocuit ca guvernator-legat de rang consular de către Gaius Avidius Nigrinus, între 111 şi 113 d.C Provincia şi ulterior provinciile dacice au cunoscut o dezvoltare economică şi culturală rapidă, mărturisită de caracterizarea ca „Dacia fericită", DACIA FELIX (CIL., 3, 1209; 7483). Am schiţat, într-un subcapitol anterior, războiul pârtie în cursul anului 113 d.C, Traian a concentrat zece ori chiar unsprezece legiuni, sprijinite de substanţiale forţe auxiliare, de pretorieni şi de unităţi din alte legiuni. între 109 şi 111 d.C, murise regele Pacorus II. în Armenia domnea fiul său Axidares, acceptat de romani. I-a urmat, ca suveran arsacid, Chosroes, fratele lui Pacorus. Acesta, ca să calmeze frământările interne, în 113, a instalat ca rege al Armeniei pe Parthamasiris, fiul lui Pacorus şi fratele lui Axidares. Astfel s-a oferit lui Traian pretextul unui război anterior minuţios preparat. Traian a ajuns la Antiochia la 7 ianuarie 114 (DC, 68, 17-l8). în primăvara anului 114, romanii recuceresc Samosata, ocupată vremelnic de părţi. Traian era însoţit de Plotina, de Hadrian şi de Attianus, prefectul pretorienilor. în acelaşi an 114, Traian a ocupat Armenia, până în vară. A anexat Armenia, transformată în provincie romană, guvernată de Lucius Catilius Severus (C.I.L., 10, 8291). Este posibil ca un mic regat armean clientelar, atribuit lui Axidares, să fi fost menţinut la poalele Caucazului. în continuare Traian pătrunde în Mesopotamia, unde ocupă Nisibis, pentru ca, în iarna 114-l15, Lusius Quietus să întreprindă o ofensivă, care deschidea drumul spre centrul regatului arsacid prins în cleşte (DC, 68, 22-23). între martie 114 şi ianuarie 115 fuseseră cucerite teritorii imense. începând din primăvara anului 115, a fost desăvârşită cucerirea Mesopotamiei, convertită în provincie romană. (DC, 68, 33; Ruf., 14; P. Strack, Untersuchungen zur Romische Reichsprăgung des zweiten Jahrhunderts, Stuttgart, 1931,1, p. 21). Opinăm că înfiinţarea unei a treia noi provincii romane, Assyria, (Ruf., 20; Eutr., 8, 2 etc.) să fi avut loc abia în anul următor. De fapt, în 116 d.C, Traian a declanşat un nou „război fulger". Traian a utilizat din nou ofensiva pe două coloane. Una a înaintat de-a lungul Eufratului, pe calea „Celor zece mii" a lui Xenophon. Cealaltă a urmat drumul lui Alexandru, prin Adiabene şi Apameea, relativ aproape de Tigru. împăratul a luat comanda eşalonului Tigrului şi a trecut prin Gaugamela şi Arbela, unde Alexandru repurtase victorii decisive (DC, 68, 26, l-2). A fost ocupată şi Ninive, vechea capitală a asirienilor. După părerea noastră, la un moment dat, la nivelul actualului Kirkuk, în fruntea unui eşalon de elită, Traian, trecând prin Hâtra (DC, 68, 27), a străbătut în diagonală Mesopotamia, ca să întâlnească forţele romane care coborau Eufratul. Această îndrăzneaţă manevră a avut loc în aprilie ori mai 116. A urmat ocuparea Babilonului, înainte de joncţiunea celor două coloane romane, care au prins în cleşte una dintre capitalele părţilor, Ctesiphonul (DC, 68, 26-28). După un asediu care a durat o lună, în iulie 116, capitala părţilor a fost ocupată: romanii au capturat tronul de aur şi pe fiica lui Chosroes (Hist. Aug,, Hadr., 13, 8; DC, 68-28, 2). în continuare, pe Tigru, în fruntea unei flote formate din cincizeci,de corăbii, Traian a avansat până la Golful Persic. Aici, Traian şi-a exprimat regretul că nu mai avea vârsta lui Alexandru, ca să purceadă spre India (DC, 68, 29, l-2). Anumiţi aurei, bătuţi în această vreme, proclamă „Parthia cucerită" PARTHIA CAPTA (P. Strack, p. 224; E.M. Smallwood, p. 39, nr. 49). Entuziasmul la Roma era delirant, dar, când s-a 472
Eugen Cizek Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 473 întors la Babilon, în octombrie 116 d.C, Traian a fost confruntat cu dubla răscoală a iudeilor şi a mesopotamienilor. De altfel el n-a avut răgazul să făurească o nouă provincie în Babilonia, deocamdată teritoriu ocupat numai din punct de vedere militar. Seleucia, cetate greacă de pe Tigru, devenise centrul rebeliunii, iute propagată. Localnicii alungau garnizoanele romane (DC, 68, 29, 4). Părţii, retraşi în Iran, au trecut la contraofensivă şi au atacat din flanc Mesopotamia, sub comanda lui Meerdotes, fratele Marelui Rege Chosroes. Romanii au suferit pierderi grele, însă forţele lor, comandate de Lusius Quietus, au sfârşit prin a respinge contraofensiva partă. Totuşi Traian a fost obligat să pună diadema Arsacizilor pe creştetul lui Parthamaspates, fiul lui Chosroes. Parthamaspates trecuse de partea romanilor. Monedele îl celebrează ca „rege dat părţilor", REX PARTHIS DATVS, în primăvara anului 117 d.C. (P. Strack, pp. 218-220; E.M. Smallwood, p. 39, nr. 31). Se accepta soluţia unui regat part clientelar. în drum spre Italia, unde spera să recruteze noi forţe, Traian a fost „omorât" de o congestie cerebrală, cum am semnalat mai sus. Devenit împărat, Hadrian a lăsat Armenia lui Vologeses, un arsacid; l-a retras pe Parthamaspates din Ctesiphon, a abandonat cuceririle lui Traian, a încheiat un acord de pace cu Chosroes. Problema Armeniei, ca stat tampon între Imperiu şi părţi, a continuat să afecteze relaţiile Iui Hadrian şi lui Antoninus Pius cu Arsacizii. în 129 d.C, Hadrian a reunit în Cappadocia mai mulţi monarhi caucazieni, dornici să se pună sub protecţia romanilor, în 117-l18 d.C, sub ordinele lui Marcius Turbo, romanii au zdrobit o coaliţie a sarmaţilor roxolani şi iazygi, a dacilor liberi din Carpaţi şi a quazilor. Iar în Britannia au fost învinşi, între 119 şi 122 d.C, briganţii. Pe de altă parte, Hadrian a respins incursiunile alanilor din stepele ruseşti, care au atacat regatul Bosforului cimmerian, micile state caucaziene şi au ajuns până în Cappadocia. Sub Hadrian şi Antoninus Pius a fost perfecţionat sistemul defensiv al armatei romane, întemeiat pe limes, care separa Imperiul de Barbaricum. în Germania un limes, alcătuit din forturi de piatră, care înlocuiau pe cele de lemn, dintr-un şanţ adânc şi o palisadă, apăra Câmpurile Decumate. în Britannia, un alt limes, menţionat într-un subcapitol anterior, se baza pe un zid din piatră de mari dimensiuni, pe un şanţ foarte adânc şi foarte lat şi pe numeroase forturi. în Asia, un limes, întemeiat pe o solidă linie defensivă, tăia în diagonală căile de transhumantă ale nomazilor şi se sprijinea pe masivurile muntoase. în Africa, limes-u acoperea o suprafaţă vastă şi se axa pe forturi de apărare. S-a creat şi aici un „şanf, fos-saturn, care materializa frontiera. Acest limes se prezintă ca o zonă de civilizaţie originală, la porţile deşertului. De la Vespasian la Traian numărul italicilor din armată scade la 25% dintre militari. în secolele al II-lea şi al III-lea, el diminuează la 5%. Concomitent numărul unităţilor militare recrutate într-o provincie romanizată intens, precum Gallia narboneză, scade de la 34 de unităţi la 14. Iar cel al unităţilor militare înrolate într-o provincie mai slab romanizată, precum Tracia, creşte de la 2 Ia 99. Totodată Antoninus Pius a continuat strategia defensivă a Imperiului, dar cu mijloace energice. A consolidat sistemul raporturilor clientelare cu regii caucazieni, a respins cererea regelui part Vologeses III de a i se restitui tronul de aur al Arsacizilor şi a descurajat, prin expedierea de forţe militare puternice în Siria, planurile Arsacizilor de a începe un nou război cu romanii. Printr-o diplomaţie abilă, s-au stabilit legături cu Bactriana şi India şi s-a extins influenţa romană în Orient, unde Armenia, înconjurată de vasalii Romei, a redevenit regat aproape clientelar Romei. Politica externă sub Marcus Aurelius, Severi şi împăraţii militari Reacţia Iui Vologeses III, care constata că înrâurirea romană îi învăluia regatul, s-a produs imediat după moartea lui Antoninus Pius, începând din 161 d.C. Cum am reliefat anterior, Principatul Iui Marcus Aurelius a trebuit să înfrunte atacuri externe violente, care au zguduit Imperiul. Vologeses voia să profite de schimbarea de împărat la Roma. In cele din urmă războiul întreprins de părţi va sfârşi printr-un eşec moderat. Se adăuga faptul că legiunile romane din Orient erau indisciplinate şi deprinse cu o viaţă prea confortabilă, printre divertismentele Estului rafinat. La început, părţii au repurtat victorii strălucite. Guvernatorul Cappadociei, Marcus Sedatius Severianus, a pătruns în Armenia, unde Vologeses instalase cu forţa ca rege pe Pacorus, fidel lui. Dar armata romană a fost înfrântă şi integral masacrată lângă oraşul Elegeia. Severianus s-a sinucis (DC, 71, 2). Curând guvernatorul Siriei, Attidius Comelianus, a suferit de asemenea o grea înfrângere. în primăvara lui 162 d.C, a purces spre frontul oriental însuşi Lucius Verus. Tânărul co-împărat nu avea nici o experienţă militară, însă dispunea de un stat major alcătuit din generali competenţi. Din acest stat major făceau parte unul dintre prefecţii pretorienilor, adică Titus Furius Victorianus, militar eficace, şi alţi generali de valoare, ca Statius Priscus, Avidius Cassius şi Pertinax, viitorul principe efemer. Au fost totodată aduse trupe romane de pe Dunăre şi din Germania, solid antrenate din punct de vedere militar. în 163 d.C, Statius Priscus, guver-nator-legat al Cappadociei, a cucerit şi distrus Artaxata, capitala Armeniei. O nouă capitală Kainepolis a primit o garnizoană romană. A fost instalat ca rege al Armeniei un arsacid, totuşi loial Imperiulului, adică Sohaemus, care era cetăţean roman, senator şi chiar fost consul. Pentru armeni el era regele lor, însă pentru romani el reprezenta un fel de legat imperial. La sfârşitul lui 163, Marcus Claudius Fronto a ocupat micul stat autonom Osrhoene şi a înaintat în Mesopotamia. O contraofensivă partă i-a obligat pe romani să se retragă, dar, în 165, sub comanda lui Avidius Cassius, romanii atacă din nou. Sunt cucerite Nisibis şi chiar Seleucia şi Ctesiphonul. Colonii romane au fost instalate la Doura-Europos şi la Carrhae. Totuşi victoria romană nu a fost decisivă. în 166 d.C, romanii au pătruns adânc în Media, adică în regiunea situată între Armenia şi Marea Caspică. Părţii cer pace şi cedează Imperiului un segment din Mesopotamia. Desigur, Doura-Europos şi Carrhae reveneau Imperiului. S-a recunoscut suzeranitatea romană asupra Armeniei, iar la Edessa, în Osrhoene, au fost instalaţi dinaşti proromani. Trebuie precizat că meritele militare ale lui Lucius Verus, în această campanie, au fost total nerelevante. Pe de altă parte, trupele romane au adus din Media o molimă. S-a declanşat cea mai devastatoare epidemie din antichitate, care a ucis un milion de locuitori ai Imperiului sau 2% din populaţia lui. în unele sate din Egipt a pierit o treime dintre locuitori. însuşi Lucius Verus s-a îmbolnăvit în 169 d.C. şi a murit în trei zile. Foarte grav a fost însă asaltul seminţiilor din Barbaricum, Două valuri de Barbari au atacat Imperiul. De fapt, cum am mai remarcat, acest masiv asalt era consecinţa unor mari mişcări de populaţie, survenite pe tărâmurile barbare. Un val de invadatori era format de sarmaţii iranieni, împinşi spre frontiera romană de seminţiile nomade mongolice, aflate în spatele lor. Mult mai puternic a fost însă valul germanic. In Germania liberă se 474 Eugen Cizek produseseră masive mişcări de populaţii printre cele câteva milioane (probabil 3-5) de locuitori ai acesteia. Goţii originari din Gotlandul suedez coboară, ajung la gurile Vistulei, de unde dislocă spre sud-est pe gepizi. Deplasările lor au împins spre vest şi spre limes populaţii de care romanii nici nu auziseră, ca semnonii, burgunzii, vandalii. La rândul lor aceştia au înghesuit în teritoriile lor Barbari temeinic cunoscuţi romanilor, ca marcomanii şi quazii din Cehia actuală şi sarmaţii iazygi. Marcomanii şi aliaţii lor constituie o uniune, o confederaţie, condusă de Ballomar, căpetenie marco-manică. în 167 d.C, este respinsă o incursiune a longobarzilor, alungaţi de invadatorii din nord. La începutul lui 167 d.C, marcomanii atacă Noricum şi răspândesc panică până în Aquileia, poarta de intrare a Italiei. Primul război marcomanic, cum îl defineau romanii, a durat între 169 şi 174 d.C. Marcomanii şi quazii au atacat linia Dunării şi de la Carnuntum au înaintat până la Aquileia, pe care au asediat-o zadarnic. Au ajuns până pe meleagurile Veronei actuale, de unde au fost alungaţi de Tiberius Claudius Pompeianus. Riposta lui Marcus Aurelius, întârziată de combaterea carpilor, costo-bocilor, bastarnilor şi a unor sarmaţi, în 170 d.C, a început în 171 d.C. S-au angajat lupte dure, în care a pierit chiar prefectul pretorienilor Macrinius Vindex, în 172 (DC, 71, 8-l0). Războiul s-a încheiat în 175 d.C, după ce, în 174-l75 d.C, au fost biruiţi sarmaţii iazygi şi quazii. Trupele romane au pătruns adânc pe teritoriile marcomanilor, care, prin convenţia de pace, au făgăduit să se comporte ca vasali credincioşi Romei. Anumiţii marcomani au fost instalaţi în interiorul Imperiului, în Dacii, Pannonii, Germanii, chiar în Italia. Dar marcomanii de la Ravenna s-au răsculat foarte repede. Concomitent, maurii au întreprins raiduri în Baetica, iar chatii, de pe Rin, au lansat incursiuni în Gallii. Pe Dunăre au fost instalate posturi militare puternice la Vindobona, Carnuntum şi Brigetio. Unul dintre aceste posturi se afla la 120 km nord de Dunăre. Douăzeci de mii de soldaţi romani erau amplasaţi pe această linie defensivă. Ulterior, ca memorial al războaielor dunărene, desfăşurate între 167 şi 175, s-a înălţat la Roma un pandant al Columnei traiane, aşa-numita Columnă aureliană, între 180 şi 193 d.C, înaltă de 30 de m. Pacea cu marcomanii a fost însă precară. în 177 d.C, Marcus Aurelius reia ostilităţile. Romanii atacă pe marcomani şi pe quazi în adâncul teritoriilor acestora. Marcus Valerius Maximinus pătrunde pe teritoriul actualei Cehia. Iar, în 179 d.C, quazii şi marcomanii, într-o mare bătălie, au fost zdrobiţi de prefectul pretorienilor Tarrutenius Paternus (DC, 71, 20). încât este foarte probabil ca Marcus Aurelius să fi dorit să anexeze ariile geografice ale acestor seminţii, unde ar fi putut crea provincii romane ca Marcomannia şi Sarmatia. Am menţionat această intenţia a sa mai sus. Commodus, cum am arătat, s-a grăbit să încheie pace cu Barbarii. Totuşi, dacă au fost părăsite capetele de pod romane de la nord de Dunăre, fortificaţiile graniţelor au fost consolidate. Chattii şi chaucii au atacat teritorii romane, dar au fost respinşi. în Britannia, din pricina incursiunilor briganţilor, în 183 d.C. a fost abandonat zidul lui Antoninus Pius. Ca cel dintâi dintre „împăraţii soldaţi", „Kaisersoldaten", cum spun germanii, Septimius Severus a încercat să promoveze o politică externă energică. Deşi nici el n-a revenit la expansionismul lui Traian. Totuşi Septimius Severus a întreprins două expediţii împotriva regatului part al Arsacizilor, tot mai slăbit de disensiuni interne, de lupte dinastice, de disoluţia autorităţii puterii centrale. Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 475
El s-a angajat în ciclul campaniilor energice în Orient, obsedat de gloria lui Alexandru, de seducţia exercitată de tărâmurile răsăritene, de mistica vestitului cuceritor macedonean, de cultele lui Hercule şi lui Dionysos, de tentativa de a imita pe genialul războinic, fiu al lui Filip, având ca ţintă recuperarea prestigiului Antoninilor. A întreprins două expediţii împotriva părţilor în 194-l95 şi în 197-l99, în urma cărora a cucerit Mesopotamia septentrională (DC, 75, 3, 3), unde a încartiruit două dintre cele trei legiuni partice înfiinţate de el. Septimius Severus obligase pe regele part Vologeses V să evacueze Babilonul, Seleucia şi chiar Ctesiphonul, jefuit de trupele romane, în decembrie 197 d.C. Având ca ţel întărirea frontierei orientale, a efectuat în această zonă geografică o şedere de trei ani, între 199 şi 202. Forţele romane din regiunea în cauză, şase legiuni sub August, au ajuns la unsprezece sub Septimius Severus. îndeobşte a încercat să modernizeze armata romană. Solda militarilor a fost majorată, s-au facilitat promovările în grade ale militarilor şi a fost autorizată căsătoria legală a soldaţilor. Până atunci erau permise doar coabitările, legăturile neoficiale ale militarilor. De acum înainte familiile militare puteau vieţui legitim în canabae, aşezări civile dezvoltate în apropierea castrelor şi în strânsă dependenţă de acestea. Aici se stabiliseră îndeobşte veterani, negustori şi artizani, care acopereau nevoile de consum ale militarilor. Au fost favorizaţi soldaţii de elită, care ajungeau pretorieni. Numărul militarilor a sporit simţitor şi comandamente importante au fost încredinţate unor cavaleri, de fapt oşteni de carieră. La sfârşitul vieţii, Septimius Severus s-a deplasat în Britannia, ca să restabilească frontiera, frecvent străpunsă de caledonieni, britanni liberi. Caracalla, bântuit şi el de nostalgia lui Alexandru (DC, 78, l-2), a călătorit adesea în ţinuturile de frontieră. în 213 d.C, în Rhaetia şi în Germania Superior consolidează limes-ul. în Pannonii şi în Dacii monitorizează operaţii defensive. Concentrează forţe militare relevante împotriva părţilor, însă se limitează la incursiuni succesive, menite să protejeze Mesopotamia romană, care nu dau rezultate pozitive semnificative. Deşi traversase Tigrul şi devastase Media, Macrinus se grăbeşte să încheie pace cu regele part Artaban, dar încearcă să augmenteze capacitatea defensivă a limes-unlov. Cum am mai semnalat, în alt subcapitol, Severus Alexander va fi învins de perşi, dar, pe când prepara revanşa, a trebuit să alerge pentru a combate o incursiune a alamanilor. Problema cardinală a Orientului pentru Severus Alexander şi Imperiu în general a constituit-o mutaţia fundamentală survenită în statul iranian, veşnicul rival al Romei. Perşii profitaseră de pe urma descompunerii monarhiei arsacide. Papak, vasal al Arsacizilor, descendent al lui Sassan, înalt demnitar al templului de la Anahita, situat lângă Persepolis, făurise în Persia, adică în regiunea Fahs, o dinastie locală, cea a Sassanizilor. Fiul lui Papak, Ardaschir, care îşi spunea Artaxerxes, s-a răsculat împotriva Arsacizilor şi, începând din 208 d.C, devenise stăpânul Persiei propriu-zise. în 226-227 d.C, el l-a înfrânt pe arsacidul Artaban V, ultimul rege part, şi l-a omorât cu mâna sa. în cincisprezece ani, el a unificat, reconstituit şi centralizat întregul Iran. El s-a proclamat saşinşah, rege al regilor. A înlocuit statul elenistic şi laxist al Arsacizilor cu unul naţional, care îşi propunea să refacă imperiul Ahemenizilor. Deşi unele instituţii ale Arsacizilor au fost prezervate. Sub Arsacizi, proliferaseră, în statul part, diverse secte şi culte religioase, mai ales budismul, în estul regatului, iudaismul şi un creştinism dinamic. Cu toate că au continuat politica de tolerare a creştinismului, Sassanizii, care au domnit între 227 şi 651 d.C, au impus coeziune statală, întemeiată pe un zoroastrism reformat, pe un mazdeism devenit religie oficială. 476
Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|