Istoria Romei

V.

AURIREA IMPERIULUI REPUBLICII ROMAWE (20l-l33 î.C.)

„Imperialismul" roman

S-a reliefat că expansiunea Romei fusese considerată de istoricii greci ca o „aventură fabuloasă". într-adevăr, cucerirea romană a fost intens accelerată după cel de al doilea război punic, care a deschis căile extinderii puterii Cetăţii nu numai în Occident, ci şi în Orient. Efectiv, romanii înşişi au apreciat victoria asupra punilor ca o încercare decisivă, transgresată datorită virtuţii lor.

De fapt, numeroşi cercetători moderni consideră că, după cel de al doilea război punic, a fost fie lansat, fie relansat imperialismul roman. Un termen ca „imperialism", încărcat în epoca noastră cu unele conotaţii evocatoare de triste amintiri, nu ni se pare pertinent ca să definească masiva şi rapida expansiune romană. Cu toate acestea este incontestabil faptul că Republica romană şi-a creat un imens imperiu mediteranean. Am constatat, în alt capitol, cum termenul „imperiu", imperium, a dobândit un sens geografic, spre a ilustra un spaţiu amplu, pe care se exercita o putere politică constrângătoare. Pe de altă parte, acest imperiu teritorial constituia un fenomen insolit. Cucerirea parturului Mediteranei nu a reprezentat opera unei monarhii, a unor basilei, de tip greco-elenistic, precum fuseseră prestaţiile lui Alexandru şi ale continuatorilor lui. Ea a fost pusă în operă de o Cetate-republică, situată în fruntea unor alianţe şi ligi complexe.

Istoricii, scriitorii romani, în cor, au afirmat totdeauna ritos că romanii ar fi purtat numai războaie defensive, de apărare a independenţei lor şi cel mult a unor interese, de altfel pendinte de prezervarea autonomiei Cetăţii. însă, din cele mai vechi timpuri, în caz de război, căpetenia feţialilor, acel pater patratus mai sus consemnat, înainta pe teritoriul inamic şi arunca o lance, confecţionată din lemn şi având culoarea roşie, cea a sângelui. Acest act marca, în chip evident, o revendicare teritorială. Prin ritul în cauză pater patratus convertea zona duşmană în teren oportun acţiunii militare romane. în momentul în care teritoriile vrăjmaşilor s-au aflat prea departe de Roma, pentru a permite deplasarea lui pater patratus, s-a declarat zonă inamică o bucată de pământ din apropierea templului zeiţei Bellona, cea a războiului. Acest sector terestru, devenit simbolic, fusese cumpărat pe un bănuţ de un prizonier de război. încât ritualul respectiv revela că, în straturile profunde ale utilajului mental roman, orice conflict militar era închipuit ca atât defensiv, cât şi ofensiv. Pater patratus reclama nu numai izbânda, ci şi anexarea teritoriului inamic. De altfel, acest rit trebuie pus în relaţie cu imaginea creşterii organice a Romei, atât de glorificată de istoricii latini. Chiar dacă romanii atacau ca să se apere, în ultimă instanţă, proiectul ofensiv se dezvolta cu vigoare în interiorul demersului războinic. în afară de aceasta, Roma a fost totdeauna mândră de „maiestatea" sa, maiestas populi Romani, mai sus amintită. Ea parcă impunea formarea unui „imperiu", pe scurt imperium populi Romani. Pe deasupra, scriitorii romani vor invoca credinţa în drepturile legitime ale poporului lor „învingător şi stăpân peste

Făurirea Imperiului Republicii Romane

107

toate seminţiile", uictor dominusque omniurn gentium (Cic, Phil., 6, 12), ocrotit de zei, întrucât era compus „din cei mai religioşi muritori", religiosissumi mortales (SalL, C, 12, 3). O asemenea naţiune nu putea să se reliefeze decât ca un „popor dominant", praeualenspopulus (Un., praef., 4). de fapt „poporul conducător", princeps populus. Sau „poporul împărat", cum îl caracterizează Tacit (An., 3,6,1: imperatoripopulo). Scriitorii greci se exprimau încă mai clar în această privinţă. Ca şi în altele de altminteri. Admirator fervent al Romei, Polibiu consemnează imperiul Romei ca al patrulea, după cel persan, cel spartan şi cel macedonean. Acest imperiu al Romei ar fi dobândit o dominaţie universală, care ar fi cuprins aproape toată lumea locuită, aproape întreg universul (Pol, 1, 2). El s-ar întemeia pe desăvârşitul echilibru instituţional, pe o armată superioară celorlalte şi pe concepţii religioase performante (Pol., 6, 18-42; 8, 56). Aceste idei vor fi ulterior îmbrăţişate de Posidonius, Diodor din Sicilia şi Strabon. Imperiul Romei ar fi rodul unei ofensive meşteşugite.

Cercetătorii moderni sunt foarte divizaţi între ei în privinţa acestui imperiu. Ar fi fost el efectul unei defensive care a obligat Roma să-şi amplifice teritoriile? Un asemenea punct de vedere a fost preconizat de Theodor Mommsen, M. Holleaux, E. Badian, Paul Veyne. Dimpotrivă, au opinat că „imperialismul" roman ar fi fost voluntar, premeditat, focalizat pe planuri expansioniste, Bossuet, Montesquieu, Gaetano De Sanctis, W. V. Harris. Alţii nu se pronunţă deloc ori ezită, ca Marcel Le Glay¹. Regretatul savant francez opina că, până în timpul celui de al doilea război punic, Roma a purtat numai războaie de apărare: nu ar fi existat o dorinţă de hegemonie. Ideea unei politici imperialiste ar fi emers atunci, în minţile anumitor senatori, sub impactul prezenţei şi acţiunii lui Hannibal chiar pe solul italic, unde ameninţa Roma însăşi. Primejdia coalizării Macedoniei şi Cartaginei ar fi determinat pe unii să militeze pentru ţinte transmarine. Dar, până în 169, „imperialismul" roman ar fi subsistat ca eminamente defensiv. în realitate, romanii nu ar fi anexat decât târziu state şi teritorii de multă vreme înfrânte de ei.

în realitate, Cetatea nu totdeauna a anexat imediat teritoriile învinşilor, pentru că nu considera oportună cucerirea directă, în absenţa unor mijloace care s-o asigure ca solidă, inatacabilă. Am reliefat că romanii erau pragmatici. Fără îndoială, în secolul al V-lea î.C, când, asediată, a trebuit prin excelenţă să respingă atacurile exterioare, Roma a practicat mai ales defensiva. Veleităţile de cucerire fuseseră dictate de necesitatea salvgardării teritoriului propriu. Strategia defensivă a rămas precumpănitoare şi în veacul subsecvent. Totuşi, expansiunea în sudul Italiei şi lichidarea independenţei unor cetăţi etrusce a tradus, în secolul al III-lea î.C, o aspiraţie, destul de clară, de a dobândi hegemonia în Italia. Iar războaiele punice au purces din voinţa de a impune Roma ca unica supraputere în vestul Mediteranei. Neîndoielnic, au contat şi anumite considerente defensive. Dar, chiar dacă unor senatori le repugna o cucerire intensivă, alţii, inclusiv generalii, soldaţii romani, negustorii, marii latifundiari năzuiau să chezăşuiască gloria Republicii, să-i sporească prestigiul, să-i asigure câştiguri substanţiale de noi pământuri, ca şi de alte mijloace materiale, ai căror beneficiari erau în primul rând ei. Expansiunea în Orient răspundea şi mai limpede intenţiilor hegemoniste. Chiar dacă exista teama de consolidarea unor state elenistice, de asemenea expansioniste. S-a înaintat prudent, dar tenace, abil calculat, spre obţinerea controlului asupra lumii locuite sau civilizate, oikoumene, unde abundau cetăţi înfloritoare, se puteau percepe impozite, se acaparau bunuri materiale, ca şi spirituale. O forma mentis expansionistă s-a constituit ca una
108

Eugen Cizek

dintre cele mai relevante structuri ale conştiinţei colective romane. Această forma mentis nu excludea punerea în mişcare a pragmatismului şi a ritualismului. Pe de altă parte, echilibrul intern al Republicii putea subsista mai lesne în condiţiile unei ofensive externe majore. Se adaugă faptul, semnalat în capitolul anterior, că întreaga zonă mediteraneană resimţea nevoia unui unificator, care să-i accelereze dezvoltarea spirituală, să lichideze conflicte mărunte, numeroase, între seminţii şi cetăţi, generatoare de eroziune ineluctabilă, să propage economia liberei întreprinderi şi a pieţei. De ce n-ar fi fost Roma acest unificator? De altfel, anumite state şi oraşe elenistice au solicitat chiar ele intervenţia Romei împotriva duşmanilor locali.

Expansiunea în Grecia

Grecia propriu-zisă era mai divizată şi mai sfâşiată ca oricând de conflicte între cetăţi. Nu existau ca armate naţionale decât cele ale ligilor etoliană şi aheană. Corintul prospera, însă Atena funcţiona în special ca o capitală intelectuală, întreţinută de regii elenistici. In Sparta, Nabis se străduia să pună în operă reforme profunde, intenţional democratizante, care îi atrăseseră ura aheenilor.

De fapt, regele Macedoniei, Filip V, care, în principiu, domina Grecia, se aliase cândva cu Hannibal. El ameninţase astfel să deschidă un al doilea front împotriva romanilor. Ceea ce aceştia nu i-au putut ierta niciodată. Filip V pusese stăpânire pe o parte din Illyria şi ajunsese la Adriatica în momentul în care Hannibal ocupase Tarentul. Riposta militară romană a fost slabă, rezumându-se Ia supravegherea Mării Adriatice şi la îndepărtarea lui Filip de Italia. însă cea diplomatică se reliefase ca mai energică. O întâlnire între romanul Laevinus şi reprezentanţii ligii etoliene determinase alianţa Republicii cu această ligă. Precum şi cu bogatul regat microasiatic al Pergamului. Attalos, regele acestuia, intervenise în Grecia împotriva lui Filip V. Attalos era îngrijorat de primejdia pe care o reprezenta o Macedonie prea puternică. Senatul însă se grăbise să încheie cu macedonenii o pace separată, în 205 î.C, la Phoinike, lăsând astfel pe Hannibal fără un aliat preţios. Filip avea alte interese de urmărit în Balcani decât o riscantă expediţie în Italia. Totuşi Laevinus a condus o ambasadă în Pergam. Roma devenise implicată în viesparul greco-oriental. De altminteri, în 210-209 î.C. o flotă romană operase în Marea Egee. Filip menţinea câteva garnizoane macedonene în Grecia, dar îndeosebi acţiona în Creta, cu scopul de a-şi deschide o cale spre infiltrarea în bogata Cyrenaicâ, stăpânită de Lagizi. El a lansat de asemenea o puternică expediţie în regiunea Mării Negre, spre a bloca invaziile barbare şi a controla aici o importantă cale comercială. Grecii au reclamat intervenţia Romei împotriva lui Filip. Ne referim în special la Rhodos, dar şi la Atena, care a decis pe romani să intervină în Hellada.

Senatul a fost de acord, dar comiţiile centuriate au început prin a refuza să declare război lui Filip. Pe lângă demersul atenienilor, Roma a trebuit să reacţioneze faţă de avertismentul adresat de către rhodieni. Ei preveniseră, în 201 î.C, senatul că se încheiase un pact de alianţă între două puternice state elenistice: regatul macedonean şi cel, în plină expansiune, ai seleucidului Antiochos III. Pe de altă parte, senatul ştia că expediţia în Grecia nu îl va costa mult, întrucât primise un sprijin financiar substanţial din partea cetăţilor greceşti ostile lui Filip. încât, în 200 î.C, comiţiile centuriate au declarat război Macedoniei. Corpul expediţionar roman a acţionat

Făurirea Imperiului Republicii Romane

109

iniţial, adică în 199 î.C, în Albania actuală, cu sprijinul ligii etoliene. în anul următor, forţele consulului Titus Quinctius Flamininus au pătruns în Grecia, unde, pe lângă ajutorul acordat de Periam, rhodieni, etolieni etc, a obţinut şi aderarea ligii aheene la coaliţia romano-greacâ antimacedoneană. Se pare că Flamininus s-a întâlnit cu Filip V, căruia i-a propus un tratat de pace, în condiţiile retragerii garnizoanelor macedonene din Grecia şi ale renunţării la tutela exercitată de el asupra Helladei. Cum Filip a refuzat aceste condiţii, romanii au anunţat că întreprind războiul împotriva macedonenilor şi în favoarea grecilor (Plut, Flarn., 5, 8). O confruntare decisivă era inevitabilă.

Această coliziune s-a desfăşurat în iunie 197 î.C. la Kynoskephalai, adică, în greceşte, „Capetele câinelui". In istoria politică şi militară a antichităţii bătălia în cauză a asumat o importanţă cardinală. într-adevăr, ea a marcat victoria legiunii romane asupra falangei macedonene. Căci, la Kynoskephalai, trupele romane au înfruntat şi învins celebra formaţie de luptă a lui Alexandru şi a macedonenilor, care zdrobise cândva mulţimile medoperşilor. De data aceasta falanga fusese structurată după toate regulile tacticii militare macedonene. Dar, mai suplă, formaţia de luptă a legiunii a triumfat. De aceea s-a afirmat că înfruntarea de la Kynoskephalai atestă o „lena" (locul unde Napoleon va zdrobi armata prusiana, moştenită de la Frederic II) a falangei şi a macedonenilor. Kynoskephalai are relevanţă şi din alt motiv. Ilustrează intruziunea, pătrunderea în forţă a Romei, în lumea elenistică. Filip V cere pace şi se obligă să abandoneze posesiunile sale din Grecia şi din Asia, să achite o substanţială indemnizaţie de război, să renunţe la flota sa, estimată ca primejdioasă de către romani, ca şi la elefanţii de luptă, şi să nu mai iniţieze nici un război, dacă nu ar fi avut acordul romanilor. Practic, Macedonia devenea un stat vasal Romei. Puţin după Kynoskephalai, în primăvara anului 196 î.C, cu prilejul jocurilor istmice de la Corint, într-o atmosferă generală de entuziasm delirant, Flamininus va proclama solemn libertatea Greciei².

Lumea elenistică şi Hispania

Flamininus a orânduit temeinic problemele suscitate în Thessalia şi a obţinut de la un congres panelenic declanşarea unui război împotriva Spartei, în urma căruia Nabis, înfrânt, a abandonat orice activitate militară. în 194, trupele romane au evacuat complet Grecia. însă au trebuit să se întoarcă în curând aici. Echilibrul de forţe se modificase în chip pregnant în lumea elenică. Roma încuraja principalii săi aliaţi, adică republica rhodiană şi regatul Pergamului. Rhodienii perfor-rnau în materie de comerţ înfloritor şi de flotă, pe când Attalos I al Pergamului, învingător al galaţilor din Asia Mică, năzuia sâ-şi dezvolte statul plasat la capătul drumurilor caravaniere, ce porneau din Asia Centrală şi din Mesopotamia. Pe de altă parte, aceste două state aveau litigii cu puternicul regat al Seleucizilor, cândva aliatul lui Filip V, peste care domnea Antiochos III, supranumit „cel Mare", ho megas. Acesta restaura influenţa Seleucizilor. Deşi, de pe la aproximativ 250 î.C, Arsakes condusese o rebeliune a triburilor iraniene împotriva Seleucizilor şi făurise statul part. Antiochos III, datorită unor campanii militare victorioase, între 209 şi 205 î.C, restaurase în parte puterea seleucidă. Având ca ţintă eliminarea unui vid pricinuit de înfrângerea aliaţilor săi macedoneni, Antiochos instalase garnizoane seleucide pe ambele ţărmuri ale strâm-torilor (Dardanele, Bosfor). Ameninţa pe rhodieni şi pe Eumenes I, noul rege al Pergamului. Antiochos III debarcă în Grecia în toamna anului 192 şi proclamă intenţia de a-i susţine pe

110

Eugen Cizek

etolieni şi o independenţă elenică autentică. încât Republica intervine din nou, bizuindu-se nu numai pe rhodieni şi pe Pergam, ci şi pe liga aheană şi chiar pe Filip V al Macedoniei. în iunie 191 Î.C., corpul expediţionar roman şi aliaţii săi înfrâng pe Antiochos III la Termopile şi îl alungă din Grecia. în anul următor, rhodienii i-au zdrobit flota în Marea Egee. Iar forţele romane debarcă în Asia Mică. Concomitent, în Grecia, liga etoliană pierde controlul exercitat asupra oraşului sanctuar de la Delphi şi al insulelor din Marea Ioniană.

Trupele romane erau comandate de Lucius Comelius Scipio, care va fi supranumit „Asiaticul", Asiaticus, asistat de fratele lui, celebrul învingător al lui Hannibal. Cei 80.000 de soldaţi din armata celor doi fraţi au biruit cu strălucire cei 70.000 de militari ai Seleucizilor, în decembrie 190 î.C, la Magnesia, din Lydia. Antiochos III obţine o pace care stipula abandonarea teritoriilor sale din Asia Mică, a grosului flotei sale şi a elefanţilor de luptă, ca şi achitarea unei indemnizaţii de război. Astfel se deschidea calea hegemoniei romane în Asia si în Orient. în plus, eşua proiectul unei mari coaliţii elenistice antiromane, la care visau unii istorici greci³. Hannibal, care acţiona în Asia Mică împotriva intereselor Romei, s-a sinucis în 183 î.C. Din nou romanii şi-au rechemat forţele din lumea elenistică, executând o parţială repliere tactică. Numai consulul Gnaeus Manlius Vulso întreprinsese operaţii militare împotriva Galatiei, la cererea lui Eumenes I, regele Pergamului, fără a avea aprobarea senatului. Acesta l-a blamat sever. Când a luat cuvântul în senat, Manlius Vulso a rostit prima cuvântare, unde se profila un program limpede, ostentativ proclamat, în favoarea hegemonismului, a aşa-numitului „imperialism", în senat (în 188 î.C). Manlius Vulso a insistat asupra necesităţii de a garanta pacea pe pământ şi pe mare şi de a supraveghea riguros Orientul.

Trebuie precizat că expediţiile transadriatice ale Republicii nu solicitaseră decât efective moderate, reduse, alcătuite din puţine legiuni, dar ferm sprijinite, este adevărat, de aliaţii Romei. Interesele imediate ale soldaţilor şi generalilor romani fuseseră din plin satisfăcute de o copioasă pradă de război. Luaseră naştere numeroase legături personale de clientelă, menite a înlesni deplasările în lumea elenistică ale nobililor romani. Primul patronat al unei cetăţi elenice fusese exercitat încă din 212 î.C. asupra Syracuzei de către Marcus Claudius Marcellus.

Dar replierea temporară a romanilor din Grecia şi din Orientul elenistic era prescrisă şi de alte considerente. Romanii se mulţumeau cu impunerea deliberată, după opinia noastră, a unei sfere de influenţe, a unui fel de protectorat, şi deoarece ei nutreau un autentic respect pentru Grecia şi cultura elenistică, superioară celei latine. Ei datorau Helladei multe bunuri spirituale şi materiale. Acest respect a devenit tot mai pregnant, în ciuda împotrivirii lui Cato cel Bătrân. Tutela romană se realiza deci după un model anterior experimentat în Sicilia. Aici toate oraşele greceşti, cu excepţia Messinei, fuseseră proclamate „cetăţi libere", ciuitates liberae, adică degrevate de poveri militare şi fiscale, ca şi de întreţinerea unor garnizoane romane. Libertatea conferită grecilor obliga mai ales la fidelitate morală faţă de Roma. Statele clientelare totuşi constituiau aici un prim pas spre cucerirea romană. Deocamdată ele erau doar supuse unei tutele, aşa-zisa „patronare a lumii greceşti" (patrocinium orbis graeci), asumată de către Republică în 196, când Flamininus proclamase libertatea Greciei. Prin urmare, grecii nu plăteau impozite Romei, nu erau spravegheaţi de garnizoane romane şi îşi păstrau structurile instituţionale tradiţionale.

Făurirea Imperiului Republicii Romane

111

Au intervenit însă şi alte raţiuni, care să explice retragerea temporară a Romei din lumea elenistică in schimbul unui protectorat. Forţele militare şi resursele Republicii erau intens solicitate în Occident, unde întâmpinau adesea rezistenţa anumitor populaţii mai puţin civilizate. A trebuit să se desăvârşească anexarea insulelor, a Sardiniei şi Corsicii, să fie complet supuse seminţiile din nordul peninsulei italice şi din Gallia cisalpină, care îl susţinuseră pe Hannibal: insubrii, ceno-manii, boienii, ligurii şi veneţii. între 190 şi 180 a fost pacificată Gallia cisalpină: s-au implantat colonii romane în mai multe locuri. în deceniul următor au avut loc dure campanii militare în Liguria. între Alpi şi Adriatica a fost creat avanpostul roman de la Aquileia, rămasă încă izolată până spre finalul secolului I î.C. în orice caz, Roma a izbutit să despartă câmpia Padului de Barbarii din masivul alpin şi să lichideze pirateria maritimă. îndeosebi Hispania a solicitat cu pregnanţă eforturile Romei. Aici o exploatare directă a teritoriilor era necesară, într-o arie geografică bogată în pământuri fertile şi în mine, care atrăgeau coloni şi oameni de afaceri romani. Operaţiile militare au fost îndreptate împotriva unor triburi războinice, deosebit de obstinate în refuzul pierderii independenţei lor. Cato cel Bătrân a asigurat controlul total al bazinului Ebrului şi al Cataloniei. El a făcut joncţiunea între cele două provincii romane prin bogata regiune minieră de la Castulo, înainte de a opera o demonstraţie militară pe platoul central al Hispaniei. în sud, adică în bazinul actualului Gualdalquivir, s-a efectuat stoparea presiunii exercitate de lusitani, care ameninţau Baetica. Calmul a domnit în această regiune, între 180 şi 155 î.C; însă Roma a fost nevoită să menţină aici importante efective militare. Cu toate acestea prosperitatea crescândă a celor două provincii romane hispanice a stimulat pe lusitani să atace Baetica în 154 Î.C, iar pe celtiberi să agreseze Hispania Citerior. în sud, trupele romane au suferit eşecuri în 154-l51; reprimarea brutală a lusitanilor a provocat răscoala condusă de Viriathus, care a fost complet lichidată abia spre 139 î.C. în zona actualului Aragon, operaţiile militare s-au concentrat în jurul aşezării Numantia. Aici celtiberii au opus o dârză rezistenţă; în 151 î.C, Quintus Fulvius Nobilor evocă grelele pierderi suferite de romani (Pol., 35, 1, 4). Scipio Aemilianus a fost obligat să recruteze un fel de armată privată spre a pune capăt asediului Numantiei, pe care a ocupat-o. în pofida maselor de coloni instalate în Hispania, în special în sudul acesteia, romanizarea s-a realizat oarecum lent.

Anexarea Macedoniei şi a Greciei

După 170 î.C. strategia politico-militară a Romei faţă de Macedonia şi de Grecia s-a modificat. Romanii considerau că au aşteptat suficient o integrare progresivă şi paşnică a Helladei în imperiul lor. Până atunci, Republica se străduise să conserve echilibrul de forţe între statele elenistice. Ea favorizase întrucâtva monarhiile, Pergamul, Macedonia, Siria seleucidâ, Egiptul, căci se mefia de cele două ligi, aheană şi etoliană. In Macedonia, simţitor slăbită după Kynoskephalai, domnea încă din 179 fiul lui Filip V, adică Perseus, care îşi consolidase regatul devenit prosper. Perseus ţesuse cu migală relaţii politice şi familiale, sortite a-i potenţa demersul orientat spre înlăturarea tutelei romane. Devenise, prin căsătorie, ginerele lui Seleucos IV şi cumnat al lui Prusias II, regele Bithyniei. S-ar spune că îl obseda visul lui Antisthenes din Rhodos. Voia să evite pentru moment războiul cu Roma, însă încheiase un tratat de alianţă cu Beoţia. Or un asemenea tratat încălca grav o condiţie a păcii acceptate de către

112

Eugen Cizek
Filip V cu Republica, adică neamestecul în problemele Greciei. în afară de acestea, urzelile lui Perseus printre vecinii Pergamului l-au neliniştit pe Eumenes, care a cerut intervenţia Romei. Senatul a trimis în Grecia pe consulul Marcius Philippus. Războiul a durat patru ani (172-l68). La Pydna, în 168 Î.C., armata romană comandată de Lucius Paulus Aemilius, fiul consulului mort la Cannae, a biruit cu greu pe Perseus. A urmat dezmembrarea Macedoniei.

Dând curs sfatului dat de Cato, senatul nu a anexat Macedonia, ci a abolit regalitatea şi a divizat-o în patru republici. A fost dezmembrată şi Illyria. Liga aheană, care a trimis la Roma 1.000 de ostateci, şi Rhodosul au fost slăbite. „Clasa politică" grecească a fost epurată. Tutela părintească a Romei se transforma inexorabil într-o suzeranitate foarte constrângătoare. Astfel, un senatus-consult somează pe Antiochos IV, regele seleucid, în 168, să se retragă din Egipt. Injoncţiunile senatului îi sunt aduse regelui de către generalul Gaius Popilius Laenas. Acesta citeşte tăbliţele care reproduceau ordinul senatului, dar regele seleucid ezită să răspundă. Atunci Laenas schiţează pe sol un cerc în jurul lui Antiochos şi îl somează să nu plece înainte de a da un răspuns (Pol, 29, 27). Tactica romană era uneori foarte brutală. Regatul seleucid s-a limitat practic numai la Siria. Intervenţionismul roman în Orient a prilejuit o întreagă reţea de suzeranităţi ale Republicii, ostentativ zămislite ca atare. Totodată, în Grecia, oraşul insular Delos devine un port liber, un portofranco, concurând cu succes Rhodosul şi îmbogăţind pe comercianţii romani. Dispăruse euforia difuzată printre greci în 196 î.C, când Flamininus proclamase solemn libertatea Helladei. A urmat o nouă etapă a expansiunii romane în lumea elenistică, ilustrată de anexarea directă a numeroase teritorii. După ce înăbuşă rebeliunea macedonenilor, raliaţi lui Andriskos, un pretins fiu al lui Perseus, în 148 î.C, Macedonia este transformată în provincie romană. Liga aheană atacase Sparta în 147 î.C. Senatul sprijinea însă pe spartani. Concomitent, spiritul de revoltă antiromană se propagase pretutindeni în Grecia. în 147-l46 î.C, profitând de faptul că grosul armatei romane era blocat de operaţiile din Hispania şi din Africa, strategul ahean Critolaos agită întregul Peloponez, făgăduind săracilor iertarea datoriilor. El se aliază cu beoţienii şi înaintează până la Termopile. Mai multe solii romane sunt rău primite şi chiar insultate în Corint. Senatul trimite în Grecia două legiuni, comandate de către Lucius Mummius, secondat de trupele din Macedonia. Critolaos este bătut şi ucis. Noul strateg ahean, în septembrie 146 î.C, se străduieşte să reziste romanilor în bătălia de la Leucopetra, adică la porţile Corintului. Grecii consideră această bătălie ca luptă decisivă pentru „eliberarea" Helladei. Dar ei sunt învinşi şi Mummius ocupă Corintul fără efort. Cum însă avea ordin de la senat să-l distrugă, lasă soldaţii săi să jefuiască oraşul cu o înspăimântătoare cruzime. Locuitorii sunt fie masacraţi, fie vânduţi ca sclavi, şi cetatea este incendiată din temelii. Deşi cercetările arheologice au demonstrat că distrugerea Corintului nu a fost totală. Ea asumă valoarea unui simbol, destinat anihilării complete a turbulenţei manifestate adesea în Grecia. Ligile sunt desfiinţate şi Grecia este anexată ca provincie romană, sub numele de Achaia. în Hellada nu subsistă decât mici oraşe dotate cu insti-tuţii oligarhice. Tot Orientul elenistic se află la picioarele Romei. Pe deasupra, 146 î.C. comportă şi un alt eveniment revelator pentru expandarea hegemoniei Romei în întreaga Mediterană.

Făurirea Imperiului Republicii Romane

113

Al treilea război punic

într-adevăr, câteva luni anterior, adică în aprilie 146 î.C, fusese distrusă Cartagina. Faimoasa cetate punică, în pofida anumitor tulburări politice interne, reuşise o redresare impresionantă după înfrângerea de la Zama. Ea dezvoltase intensiv o agricultură bazată pe irigaţii. îşi refâcuse flota, care brăzda din nou mările. Fără îndoială, Cartagina era atent supravegheată de vechiul aliat al romanilor, regele Masinissa (203-l48 î.C). Acesta dezvoltase, la rândul său, agricultura pe un sol anterior steril (Pol., 36, 16). Trecuse şi la sedentarizarea nomazilor. Numidia se transformase astfel într-un stat elenistic prosper - Masinissa năzuia chiar să anexeze Cartagina. In 151, numiziî au învins armata cartagineză. Totuşi romanii nu aveau de gând să-l lase pe Masinissa să făurească un foarte puternic stat numido-punic. Pe de altă parte, în 151 î.C, Cartagina efectuase ultima livrare din indemnizaţia de război impusă în 201 î.C. încât s-a trecut rapid la o reînarmare substanţială a statului punic sub conducerea unei facţiuni antiromane şi antinumide, care preluase puterea în cetate. Un contraatac cartaginez, lansat, în 150, împotriva numizilor, a slujit romanilor ca pretext să declare război Cartaginei. S-a invocat încălcarea păcii din 201 î.C. încă din 153 î.C, mulţi senatori se pronunţau în favoarea unui nou război punic, destinat să lichideze statul cartaginez. Cato, care vizitase Cartagina, în cadrul unei ambasade, şi constatase redresarea spectaculoasă a acestui oraş, îşi termina orice cuvântare, indiferent de tema abordată, prin renumitul enunţ: „şi, în cele din urmă, socotesc că trebuie distrusă Cartagina", et ceterum censeo Carthaginem delendam esse. Operaţiile militare, amorsate în 149 î.C, au fost dirijate, începând din 147 î.C, de către însuşi Scipio Aemilianus. Când începe asediul cetăţii punice, conducerea acesteia se hotărăşte să capituleze. Dar condiţiile impuse de Scipio Aemilianus erau cumplite: oraşul trebuia distrus, iar locuitorii ar fi urmat să fie mutaţi într-o nouă aşezare, situată la zece mile distanţă de mare. Cartaginezii se răscoală, nu acceptă ultimatumul roman şi încearcă să reziste unui asediu care a durat multe luni. în cele din urmă Cartagina este luată cu asalt. Cartaginezii s-au apărat însă cu dârzenie surprinzătoare. Luptele de stradă, adesea angajate pentru o singură casă, au durat aproape opt zile. în funcţie de dispoziţiile primite de la senat, 50.000 de locuitori au fost vânduţi ca sclavi. Oraşul a fost brutal incendiat, pe când solul său a devenit blestemat, sacer, de fapt tabu, închinat zeilor romani. Totuşi săpăturile arheologice atestă vestigii de locuinţe ce nu au căzut pradă demolării. Pe teritoriul punic, echivalând cu nord-estul Tunisiei actuale, a fost implantată provincia romană Africa, având drept capitală vechiul oraş punico-fenician Utica.

Frontiera cu Numidia a fost clar delimitată printr-un şanţ. De altfel, regatul numid este slăbit şi împărţit între succesorii lui Masinissa. Abia în 129 î.C, Micipsa a reunificat regatul. Căderea Cartaginei a format obiect de numeroase opere de ficţiune, inclusiv al unei lamentabile supraproducţii cinematografice, intitulată „Cartagina în flăcări". Dispariţia oraşului punic nu a determinat şi pe cea a civilizaţiei lui. După debarcarea romanilor în Africa, numeroase oraşe şi aşezări punice au trecut de partea Republicii. Aceste vestigii au menţinut o civilizaţie punică (manifestată inclusiv pe plan lingvistic), capabilă să marcheze pe libieni, pe numizi şi pe diverse populaţii preberbere.

114

Eugen Cizek

Făurirea Imperiului Republicii Romane

115

încă din vremea lui Polibiu s-a încercat să se explice pricinile intransigenţei romane. Voiau oare romanii să-i impresioneze pe grecii prea turbulenţi? Se străduiau ei să-i favorizeze pe oamenii lor de afaceri, negotiatores, concuraţi de comerţul şi industria Cartaginei? Răspunsul trebuie căutat în altă parte. Senatul ştia că niciodată Cartagina, redresată din multe puncte de vedere, nu va accepta dominaţia mediteraneană a Romei, statutul de unică supraputere a acesteia. Pe de altă parte, distrugerea Cartaginei a fost totdeauna estimată la Roma ca simbolul triumfului complet al hegemoniei romane. Odată nimicită Cartagina, Republica nu mai avea nici un concurent cu adevărat primejdios. De altfel, Salustiu şi alţi scriitori romani vor diviza istoria internă, ca şi pe cea externă, a Romei în două mari secvenţe: perioada anterioară distrugerii Cartaginei şi cea care i-a succedat lichidării cetăţii punice (Sall., ., 41, 2).

Triumful hegemoniei romane

Efectiv, ca urmare a lichidării statului cartaginez, nimeni nu mai părea a contesta supremaţia absolută a Romei în zona Mediteranei. Or această mare va rămâne, până în secolul al XVI-lea d.C, principalul centru, cel mai relevant focar al civilizaţiei făurite în Europa, Orientul apropiat şi mijlociu, nordul continentului african. Teritoriile din jurul acestei mări erau fie gestionate direct de Roma, care le anexase, fie administrate de state vasale ca: Tracia, regatele microasiatice, Siria, Egiptul, Cipru, Creta, Numidia şi Mauretania. însă aceste state se aflau permanent la dispoziţia Romei, care le controla cu străşnicie. Ele nu mai aveau mijloace să se lanseze într-o iniţiativă majoră. Deciziile relevante, care le priveau, se luau la Roma. Totodată o politică mercantilă, focalizată pe progresele comerţului şi industriei, pe interesele negustorilor şi bancherilor, tindea să se schiţeze în interiorul imperiului Romei⁴.

Armonia, echilibrul intern al Republicii începeau totuşi să fie grav ameninţate. Extinderea enormă a imperiului, criza mentalităţilor, apărute după Pydna, distorsiunile socio-politice, prilejuiau tensiuni ineluctabil agravate. Ele vor izbucni la suprafaţa vieţii politice începând din 133 î.C.

Note

¹ Pentru vocaţia eminamente defensivă se declară, între alţii, E. Badian, Roman Imperalism in the Late Republic, Oxford, 1968, passim; Paul Veyne, „Y a-t-il un imperialisme romain?", Melanges de V Ecole Frangaise de Rome, 87, 1975, pp. 793-855; o opinie contrarie, a unui „imperialism" intenţional, a fost preconizată foarte limpede de W.V. Harris, War and Imperialism in Republican Rome, 327-70 B.C., Oxford, 1979. Ezitările apar la M. Le Glay, op. cit., pp. 8l-l00. Nu par a se pronunţa M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 62. Noi am arătat că ritualul practicat de pater patratus implica atât o componentă ofensivă, cât şi una defensivă: Mentalităţi, pp. 54-55. In legătură cu apariţia unei ţinte imperialiste, în vremea celui de al doilea război punic, vezi Jerome Carcopino, Etapes de V imperialisme romain, ed. a 2-a, Paris, 1961, passim. - Grecii au cântat, în cinstea romanilor, un cântec de elogiu, în care glorificau Buna Credinţă sau Loialitatea romanilor, atât de fideli jurămintelor lor. Adăugau: „cântaţi fecioare pe marele Zeus, Roma şi pe Titus [Flamininus] şi Loialitatea romanilor. O, Pean! O, Titus salva-

torule!" (Plut., Flam., 16, 7). Pentru bătălia de la Kynoskephalai, zdrobirea Macedoniei şi apoi a resatului Seleucizilor, a se vedea M. Le Glay, op. cit., pp. 9l-94; M. Christol-D. Nony, pp. 69-71.

³ Ne referim la Antisthenes din Rhodos, care, încurajat de o mică victorie navală a Bithyniei asupra Pergamului proroman, victorie orchestrată de către Hannibal, aspira la o mare coaliţie militară, care să distrugă pe romani şi pe un general al lor, numit Poublios, adică, fireşte, Publius Cornelius Scipio Africanul. Cel puţin aceasta rezultă dintr-unul din fragmentele conservate din opera acestui scriitor. Pentru Antisthenes, a se vedea Santo Mazzarino, Ilpensiero storico classico, 2 voi., 3 tomuri, Roma-Bari, 1973, II, 1, pp. 154-l60.

⁴ Pentru războaiele şi evenimentele din lumea elenistică, din vestul imperiului şi din Africa, vezi M. Le Glay, op. cit., pp. 78-98; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 69-71; 82-87. Relativ la o aşa-zisă politică mercantilă, vezi J. Hatzfeld, Les trafiquants italiens dans l'Orient hel-lenique, Paris, 1919, passim; dar şi G. Bloch, op. cit., pp. 184-l88.