Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
5, Mentalităţi, viaţa cotidiană şi privată Destabilizarea vechiului climat mental, criza de identitate, ivite încă de la începutul secolului al II-lea î.C, se adâncesc în chip evident. Valorile tradiţionale sunt puse în discuţie în toate domeniile vieţii spirituale, ca şi în existenţa cotidiană, în modul de trai privat al romanilor. Elenismul, cultul artei şi culturii elene sunt în pregnantă expansiune. Dacă Marius este aplaudat de plebe când afirmă că nu vorbeşte limba greacă, Cicero, Caesar şi alţii etalează o formaţie şi o cultură greacă notabile. începe să fie condamnată cu asprime nu numai distrugerea, ci şi jefuirea şi aproprierea bunurilor cultural-spiri-tuale greceşti. Se consideră chiar că toţi cetăţenii trebuie să beneficieze de comorile artei şi culturii elene. Când, în 66 î.C, Lucullus se întoarce din Orient şi se retrage din viaţa publică, îşi pune biblioteca la dispoziţia tuturor (Plut., Luc, 42, 1). Iar Cicero va reproba acumularea de capodopere în colecţiile private (Tuse, 5, 102). Numeroase bogăţii exorbitante se acumulează în proprietatea unor senatori şi cavaleri. Chiar vestimentaţia evoluează. Dacă primii romani purtaseră tunici, confecţionate dintr-o lână destul de grosolană, acum se impune moda tunicilor şi togelor din in, importat din Egipt. Curând se va uzita mătasea importată din Extremul Orient. Lucullus va poseda două sute de mantii confecţionate din purpură. Nimeni sau aproape nimeni nu mai condamnă existenţa confortabilă şi chiar luxul ostentativ. Cato cel Bătrân nu mai are practic urmaşi. Numai nevoiaşii mai recurg la bucătăria simplă, frugală, a romanilor de altădată. Bucătari specializaţi pregătesc, în locuinţele celor opulenţi, bucate în care se folosesc păuni şi bibilici, aduşi din Africa, şi fazani, importaţi din Colchida. Meseria acestor bucătari devine o artă. Ei sunt scump cumpăraţi sau plătiţi. Lucullus va achita 40.000 de sesterţi bucătarilor săi pentru un ospăţ. Se răspândeşte masiv moda banchetelor prelungite preţ de multe ore: se consumă, cu acest prilej, feluri de mâncare rafinate şi se beau, în mare cantitate, vinuri rare. Abundă artiştii şi scriitorii veniţi la Roma din lumea elenistică. Se dezvoltă homosexualitatea. La Roma, ca şi ulterior în imperiul otoman, ea este importată din Grecia. Titus Livius va afirma că luxul ar fi fost adus în Italia de militarii care luptaseră în Orient. Ei ar fi introdus paturile de masă cu picioare de bronz, covoarele preţioase, cuverturile şi stofele rafinate. Astfel ar fi apărut la Roma cântăreţele de citară, dansatoarele, histrionii, care înveseleau banchetele somptuoase (Liv., 39, 6, 7-8). Iar Salustiu afirmase că Sulla, ca să-şi asigure fidelitatea armatei sale, o Criza Republicii Romane 157 deprinsese, împotriva tradiţionalului mos maiorum, cu luxul, cu felul de viaţă luxos, luxuriose, şi cu indisciplina. Astfel se învăţaseră romanii să iubească voluptatea, iar soldaţii lor să preţuiască sexualitatea, alcoolul, statuile, picturile, vasele cizelate (Sall., C 11. 56)- Posidonius din Apameea, urmaşul lui Panaetius la conducerea şcolii stoice, afirmă, la sfârşitul secolului al II-lea î.C, că tocmai cucerirea Cartaginei va precipita un declin moral-politic al Romei. Această idee va fi reluată de scriitori latini (Sall, C, 10, 1; ., 41, 2) şi greci, ca Diodor din Sicilia şi Plutarh. Totodată tind să se inverseze ritmurile sociologice. Dacă, la începuturile Republicii, erau frecvente deplasările sătenilor spre oraş, în vederea participării la procese şi la târgurile de mărfuri alimentare, acum cetăţenii opulenţi, posesori ai unor moşii în Italia, evadează periodic din viaţa trepidantă a Romei ca să se destindă în vile-conace elegante, reşedinţe secundare, concepute pe baza normelor arhitecturii elenistice. îşi face astfel apariţia vilegiatura focalizată pe valori aristocratice, precum „farmecul" (geografiei şi al vieţii cotidiene), amoenitas, şi „eleganţa" ori „rafinamentul", elegantia. Această vilegiatură se realiza în vile din apropierea Romei, dar şi în Sabinia, în Campania (unde aerul era salubru şi existau ape termale). Anumite vile se ridică pe ţărmul mării şi sunt înzestrate cu porturi private. Asemenea conace devin simboluri ale reuşitei sociale15. Luxul, magnificenţa, omarea spectaculoasă continuă totuşi să se orienteze mai ales spre edificiile publice şi temple. însă, chiar la Roma, locuinţele opulenţilor, sub aparenţe modeste în exterior, tind să se dezvolte sub semnul eleganţei şi al rafinamentului. Lucullus se va lăuda că a străpuns un munte pentru a aduce apa de mare în bazinele unde creştea peşti vii. Programul de viaţă al cetăţenilor, îndeosebi al celor bogaţi, însă şi al şomerilor şi al multor nevoiaşi, se relaxează. Ei petrec mult timp în plimbări, discuţii îndelungate, în rătăciri prin For şi pe străzile oraşelor. Desigur, mulţi alţii trudesc din greu. Se înmulţesc spaţiile comerciale, atelierele, micile fabrici, pieţele alimentare. Cum a reieşit din alte subcapitole, romanii se pasionează de procesele desfăşurate în tribunale, ca şi de viaţa politică intensă. Am consemnat că adesea străzile Romei şi ale oraşelor Italiei şi provinciilor sunt scăldate în sânge; se recurge lesne la arme, nu numai de către soldaţi, ci şi de civili. Creşte numărul spadasinilor şi ucigaşilor plătiţi. Arhitectura, cultura, literatura Arhitectura romană se dezvoltă substanţial. Inovaţiile anterioare sunt valorificate pe scară mare. Se înmulţesc basilicile şi, cum am relevat mai sus, alte edificii publice. Foarte roman este edificiul arhivelor, Tabularium, menţionat într-un subcapitol anterior, ca o realizare a lui Sulla. Etajul acestei clădiri include arcade elegante. Arcada şi bolta sunt utilizate din abundenţă de către arhitecţii romani. Subsistă vechiul tip italic în structura clădirilor, dar se propagă influenţele greco-elenistice, sensibile în aspectul coloanelor şi porticurilor. Dezvoltarea urbanistică nu se mărgineşte la Roma, ci poate fi constatată în oraşele Italiei, la Tibur, Praeneste, Pompei etc. şi chiar în provincii. Tribulaţiile politice au putut stânjeni temporal' această expansiune urbanistică, însă nu au blocat-o. Dimpotrivă, în anumite situaţii, au impulsionat-o. La Roma, Forul dobândeşte o înfăţişare monumentală. Continuă să se dezvolte sistemul apeductelor, în 125 î.C, ca nou apeduct, menţionăm aqua Tepula. Iar, în secolul al II-lea î.C, 158
Eugen Cizek pătrunde în Italia „ordinul corintian", considerat mai decorativ. Capitelul corintian va elimina -: progresiv modelele anterioare, doric, ionic, etrusc. La sfârşitul secolului al II-lea î.C, se importa căpiţele greceşti corintiene pentru templul rotund din Forul Boarium. Cum am consemnat mai sus, înfloreşte şi arhitectura locuinţelor particulare. în casa Faunului, de la Pompei, apare un al doilea atriu, cu patru coloane, încadrând un bazin, care aminteşte de peristilul locuinţelor din' insula Delos. Se înmulţesc încăperile casei romane. Lângă atriu, se foloseşte un salon, oecus (traducere a cuvântului grec oi'kos), care separă atriul de unul ori două peristiluri-grădini, moştenitoare ale vastelor periboluri sacre din Orientul elenistic. „Paradisurile" regale elenistice aii * putut genera ideea grădinilor romane, care vor transforma în adâncime stilul de viaţă al,1; cetăţenilor. în Roma însăşi, peristilurile nu au încă dimensiuni impresionante. Casa patronilor, a oamenilor importanţi, domus, nu este numai o locuinţă privată, ci şi centrul de primire şi găz-l duire a clienţilor şi aliaţilor social-politici, amici. Ea începe să fie împodobită cu nişte coloane şi cu operele de artă ale proprietarului. în conacele de la ţară, uillae, porticurile-grădini sunt mult j mai ample. Se schiţează un anumit program decorativ, căruia i se imprimă o conotaţie filosofică, în vila sa de la Tusculum, Cicero va ridica un „gimnaziu", gymnasium, sortit exerciţiilor fizice; dar acest edificiu formează şi adăpost al discuţiilor filosofice, desfăşurate între prieteni. Cicero îl va „boteza" Academia. în vila de la Arpinum, Cicero va amenaja o grotă artificială, numită Amaltheum, ca să evoce nimfa sau capra ce, potrivit mitologiei, alăptase pe Zeus-Iupiter sugar. I La Roma, ca şi în alte oraşe, prosperă băile publice, termele, însă emerg şi somptuoase băi private. Romanii se spală frecvent: baia este unul din locurile lor privilegiate. Materialele de construcţie sunt îndeobşte tot cărămida, piatra poroasă, adusă din carierele de calcar, lutul ars şi lemnul; cu toate acestea începe să se difuzeze utilizarea marmorei, îndrăgite de Sulla. Din ateliere specializate, parfumerii, bijuterii, provin vesela de lux, argintăria, pietrele preţioase, parfumurile acum larg difuzate în casele, la mesele şi în vestimentaţia celor opulenţi. Se răspândeşte ornamentaţia confecţionată din bronz sau din metale preţioase. Cicero va cumpăra o masă foarte elegantă cu un milion de sesterţi, adică reprezentând un sfert din valoarea totală a somptuoasei sale locuinţe de pe Palatin (Plin., 13, 29-30)16. Avântul culturii şi al învăţământului ni se pare incontestabil. înfloreşte arhitectura, dar se dezvoltă şi artele plastice. Sculptura şi pictura, ilustrate adesea de artişti greco-orientali, cultivă portretul „realist", relativ exact, cum demonstrează imaginile şi busturile lui Sulla, Pompei şi Cicero. Pe lângă o artă a imitaţiei realităţii şi îndeosebi a modelelor greceşti, de inspiraţie clasicizantă şi aristocratică, se manifestă o orientare populară, „plebeiană", italică şi tradiţional expresionistă. Se strecoară privilegierea expresionismului şi a unor reprezentări simbolice, chiar '■ în arta oficială. Ne referim în special la altarul lui Domitius Ahenobarbus, datat cu aproximaţie în 100 î.C, pe care este figurat un sacrificiu. Proporţiile normale sunt modificate. Taurul dus la sacrificiu are o talie uriaşă în comparaţie cu personajele din jurul său. Concomitent, în pictura parietală, emerge o anumită tendinţă spre o graţie rafinată, „alexandrină". Prin 80 î.C, apare al doilea stil al picturii parietale romane. El traduce, de fapt, tendinţe exprimate anterior la Delos şi în Etruria. Se deschid pereţii despărţitori ai încăperilor, practic suprimaţi prin utilizarea perspectivelor în tehnica „trompe l'oeil". Ia astfel naştere o iluzie completă, întemeiată pe descoperirea perspectivei, mult mai devreme decât s-a crezut, şi pe figurarea unui univers mitologic graţios, focalizat pe o lume a visului, care va fi cultivată de poeţii neoterici, prezentaţi în capitolul subsecvent. Criza Republicii Romane 159
Continuă să progreseze învăţământul roman, predat la nivel elementar de litterator, învăţător (el deprinde pe elevi mai ales să scrie, să citească şi să socotească), la nivel mediu de grammaticus (învaţă pe elevi arta gramaticii, adică a interpretării complexe, plurivalente a textelor literare; nu se limitează la explicaţiile lingvistice, ci recurge şi la discipline de cultură generală) şi cel superior, unde cursurile sunt organizate de un retor, rhetor, sau de un filosof, philosophus. Nu există deocamdată decât învăţământ privat, căci profesorii continuă să fie plătiţi de părinţi. Cursurile, îndeosebi în învăţământul elementar şi mediu, încep dimineaţa, la ivirea zorilor. Iarna, copilul merge la şcoală la lumina unui felinar, purtat de un pedagog, sclav al părinţilor. Educaţia fizică se desfăşoară la sfârşitul dimineţii. Acasă, copilul pregăteşte şi repetă lecţiile, sub îndrumarea pedagogului. Retorica este foarte importantă, căci datorită exerciţiilor impuse de profesorii lor, se formează oratori remarcabili, ce îşi vor desfăşura talentele în For, în viaţa politică şi în feluritele procese. Intre retori şi profesorii de filosofie emerg tensiuni destul de acute. Educaţia devine practic bilingvă, însuşirea culturii greceşti apărând ca indispensabilă. Adesea tinerii romani se deplasează în Grecia, unde, la Rhodos şi la Atena, studiază atât filosofia, cât şi arta elocinţei. Cum am mai arătat, emerg la Roma şcoli de retorică latină, temporar suprimate, ca ulterior să prospere. Genul rege al literaturii latine este cel oratoric. Se manifestă oratori şi avocaţi străluciţi, ca Marcus Antonius, Aurelius Cotta, Lucius Licinius Crassus, Hortensius. Pe prima scenă a elocinţei latine tinde să se impună stăruitor verbul avântat, talentul încă tânărului Cicero. Foarte revelatoare pentru zămislirea retoricii latine ca disciplină specializată este „Retorica adresată lui Herennius", Rhetorica ad Herennium, scrisă aproximativ în 86-85 î.C, de un autor anonim, mai degrabă exponent al popularilor. Acest tratat-manual împleteşte mentalitatea şi experienţa oratorică romană cu erudiţia greacă. Anonimul cunoaşte solid retorii greci şi întocmai ca ei insistă asupra tehnicilor elocinţei, diviziunilor şi subdiviziunilor genurilor, speciilor, cazurilor particulare. îşi propune să furnizeze reguli pentru orice tip de subiect abordat de un orator. Prin toate acestea, cum se străduieşte să adapteze discursului mental roman parametrii retoricii greceşti, pentru selectarea argumentelor de tratat în cuvântări, uzitează exemple extrase din operele lui Ennius şi Plaut, ca modele ale figurilor de stil. Concomitent se dezvoltă filologia latină. Aelius Stilo studiază cu asiduitate comediile latine şi statorniceşte autenticitatea celor efectiv compuse de Plaut. Acceptată greu la Roma, în secolul al II-lea î.C, se dezvoltă acum filosofia, după modelul şcolilor care propăşesc la Atena: stoicismul, predat în Porticul multicolor, platonismul transformat, evoluat, deprins în parcul lui Akâdemos, peripatetismul, de sorginte aristoteliciană, epicureismul, cândva propovăduit de Epicur în Grădina sa. Multă vreme, la Roma şi în Italia, corifeii şcolilor filosofice sunt greci. Am constatat că stoicismul beneficiază de eforturile urmaşului lui Panaetius, adică Posidonius, filosof şi istoric cu preocupări etnografice şi geografice. Platonismul se difuzează masiv sub egida şcolii Noii Academii, care privilegiază probabilismul, punerea la îndoială şi în controversă a unor puncte de vedere contrarii. Pe urmele lui Carneade, probabilismul este preconizat de gânditori ca Philon din Larissa şi Antiochos din Ascalon (exponent al unui academism foarte specific). Oricum, antidogmatismul Noii Academii, dialectica probabilistă şi pragmatică, antifilosofia astfel practicată seduc cu pregnanţă pe scriitorii latini. O asemenea metodologie convenea perfect spiritualităţii romane. Totuşi se află în
plină expansiune şi epicureismul, atractiv pentru tinerii romani nonconformişti, tot mai numeroşi şi mai detaşaţi de vechiul mos maiorum. Se dezvoltă în special un epicureism campanian, înfloritor în Italia meridională, unde este practicat de un distins poet, estetician şi filosof, ca Philodem din Gadara, în aşteptarea expansiunii unui epicureism senatorial. Lucretiu va fi un fervent adept al epicureismului. De asemenea, se difuzează pitagorismul. Scepticismul religios, chiar agnosticismul înregistrează adepţi printre aristocraţii şi intelectualii Romei. Totuşi impactul său se vădeşte a fi foarte limitat. Am consemnat cazul lui Sulla. Masa populaţiei rămâne fidelă religiei tradiţionale, inclusiv şi mai cu seamă cea domestică şi „populară", în rândurile plebei încep să câştige teren culte religioase importate şi diferite superstiţii. Mulţi inşi, oameni politici de prim plan, însă şi simpli plebei, cred ferm în „Soartă", Fortuna, închipuită ca divinitate specifică ori ca o calitate a altei zeităţi (Cic, Pomp., 47). Ea favorizează anumiţi muritori şi asigură victoria unor generali, înzestraţi cu însuşiri estimate de ei drept supranaturale. Amalgamul cu superstiţiile este evident. Marius, care nu era „un monument de cultură", este însoţit de o profetâ, consultată de el cu ostentaţie. Sertorius pretindea că este călăuzit de o căprioară divină. Incendierea Capitoliului, în 83 î.C, a slujit ca armă de propagandă pentru marianişti şi pentru vrăjmaşii lor. Emerg la Roma familiile „troiene", adică acelea care afirmă că descind din însoţitorii legendarului Enea. La începutul secolului I î.C, ginta Iuliilor susţine cu tărie că se trage din Ascaniu-Iulus, fiul lui Enea şi deci nepotul zeiţei Venus „născătoarea", Genitrix. Se exprimă, în diverse medii nobiliare, ca şi populare, credinţa în destinul milenar al Romei, menită să domine universul. Pompei alege şi el ca protectoare pe Venus, definită ca „Victorioasa", Victrix. Este desigur moda genealogiilor divine. Literatura latină atinge o maturizare strălucită. Se remarcă nu numai avântul poeziei, ci şi o aproape bruscă dezvoltare a prozei. Sisenna şi alţi scriitori pregătesc abandonarea expresiei stângace, rudimentare, şi o adevărată explozie a unei proze de o calitate deosebită, atent şi talentat şlefuită. Cicero începe să-şi scrie şi să-şi publice cuvântările. Dar vom reveni asupra acestui vârf dobândit de proza latină în capitolul următor17. Criza Republicii Romane Note
Pentru această criză, vezi sir Ronald SYME, La revolution romaine, trad. fr. de R. Stuveras, Paris, 1967, pp. 16; 22; 31; 47; CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 25-99; id., Les structures, pp. 415-416; id., Rendre ă Cisar. Economie et societe dans la Rome antique, Paris, 1988, pp. 27l-275; M. Le Glay, op. cit., pp. 100-244; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 88-l19; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 105-l08; 22l-223 (dar, fără îndoială, numeroase alte cărţi şi articole). 2Pentru dezvoltarea economică în anii 133-43 î.C, vezi CI. Nicolet, Rendre ă Cesar, pp. 46-l03. M. Le Glay, op. cit., pp. 122-l23, observă că populaţiile din Italia centrală se grupează în pagi, care cuprindeau două sau trei aşezări, numite uici, în câmpie, oppida sau castella, pe înălţimi. Câteodată sunt calificate ca praefecturae ori conciliabula. în aceste aşezări, emerg şi se multiplică înfloritoare târguri rurale, unde ţăranii află produse de artizanat. Se poate remarca o specializare a mărfurilor industriale în asemenea centre comercial-agricole. Ele vor contribui la un proces de municipalizare şi urbanizare, desfăşurat în aceste locuri în secolele al II-lea şi I î.C. Iese în evidenţă o creştere a consumului, a nevoilor de produse din import. 3 în privinţa vieţii şi acţiunii lui Tiberius Gracchus. a reformelor sale, a lui Scipio Aemilianus şi a problemelor economice şi socio-politice ale epocii, a se vedea G. Bloch, op. cit., pp. 20l-213; Jerome Carcopino, La Republique romaine de 133 â 44 av. J.C., I. Des Gracques ă Sylla, Paris, 1935, pp. 180-203; CI. Nicolet, Les Graccques. Crise agraire et revolution ă Rome, Paris, 1967',passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 118-l30; 185-l95; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 89-91. 4 Relativ la Gaius Gracchus şi la consecinţele mişcării dirijate de el, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 23l-247; Jerome Carcopino, Autour des Graccques, Paris. 1928, passim; Lily Ross-Taylor, La politique et lespartis ă Rome au temps de Cesar, trad. fr.. Paris, 1977, pp. 35-73; M. Le Glay, op. cit., pp. 195-200; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 90-91: E. Cizek, Mentalităţi, pp.105-l08; 118-l21. 5 Pentru sclavi, statutul şi insurecţiile lor, pentru Pergam şi heliopolitani, vezi V. Chapot, La province romaine proconsulaire d' Asie, Paris, 1904, passim; Louis Robert, Villes d'Asie Mineure, Paris, 1962, pp. 252-272; P. Brunt, Italian Manpower. 225 B.C.-A.D. 14, Oxford, 1971, pp. 12l-l30 (care însă exagerează proporţiile sclavajului în Italia); J.-C. Dumont, Servus. Rome et l'esclavage sous la Republique, Roma-Paris, 1987, pp. 4l-82; 127; 779; M. Le Glay, op. cit., pp. 98-l00; 13l-l39; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 98. Referitor la „ordine", ordines, menţionate la începutul subcapitolului următor, vezi Claude Nicolet, „Les ordres romains: defi-nition, recrutement et fonctionnement", Des ordres â Rome, lucrare de echipă coordonată de CI. Nicolet, Paris, 1984, pp. 7-21. 6 Privitor la categoriile sociale de oameni liberi, la stările societăţii, la provincii etc, a se vedea Jean Gage, „Les clienteles triomphales de la Republique romaine", Revue Historique, 1957, pp. l-31; Claude Nicolet, L'ordre equestre â V epoque republicaine (312-43 av. J.-C). I. Definitions juridiques et structures sociales; II. Prosopographie des chevaliers romains, Paris, 1966-l974, passim; id., „Les classes dirigeantes sous la Republique: ordre senatorial et ordre equestre", Annales. Economies, Societes, Civilisations, 4, 1977, pp. 726-755; M. Le Glay, op. cit., pp. 139-l56; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 98-99; 101. 7 Pentru cucerirea şi anexarea Galliei narboneze, vezi M. Le Glay, op. cit., p. 100; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 95-96, dar şi Daniele şi Yves Roman, Histoire de la Gaule (Vl-e siecle av. J.-C. - I-er siecle J.-C). Une confrontation culturelle, Paris, 1997, pp. 376-399. 8 Textul latin sună în felul următor: ipse interea milites scribere, non more maiorum neque ex classibus, sed uti cuiusque lubido erat, capite censos plerosque. Idfactum alii inopia hono-rum, alii per ambitionem consulis memorabant, quod ab eo genere celebratus auctusque erat, et homini potentiam quaerenti egentissimus quisque opportunissimus, cui neque sua cară, quippe quae mdla sunt, et omnia cum pretio honesta uidentur. Pentru această reformă, vezi E. Gabba, Esercito e societă nella tarda Repubblica romana, Firenze, 1973, passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 226-230; dar şi J. Harmand, L' armie et le soldat ă Rome de 107 ă 50 avânt noire ere, Paris, 1967, passim. 9 Cu ocazia acestor alegeri, coaliţia antiradicală, la care aderaseră şi cavalerii, a prezentat drept candidaţi la consulat pe oratorul Marcus Antonius, optimat moderat, şi pe Gaius Memmius, 162
Eugen Cizek fost ofiţer în timpul războiului iugurthin. Acesta din urmă era sprijinit de Marius şi fusese duşman al nobilimii. Dar acest fost cavaler detesta radicalismul unor populari. Antonius a fost ales, dar Memmius a căzut ucis de pumnalele ucigaşilor profesionişti, tocmiţi de Saturninus; vezi G. Bloch, op. cit., pp. 248-261; M. Le Glay, op. cit., pp. 100-l01; 103; 20l-203; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 20l-203; D. şi Y. Roman, op. cit., pp. 393-401. 9bls Referitor la perturbările politice, posterioare anului 100 î.C, ca şi la războiul cu socii vezi G. Bloch, op. cit., pp. 26l-272; E. Gabba, Esercito e cultura: gli inizi del I-o secolo a.C.; Firenze, 1973, pp. 175-345; M. Le Glay, op. cit., pp. 20l-225; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 93-94; 100-l01 etc. 10 Cu privire la tinereţea şi ascensiunea lui Comelius Sulla, a se vedea G. Bloch, op. cit., pp. 272-277; J.-P.-V.-D. Baldson, „Sulla Mix", Journal of Roman Studies, 41, 1951, pp. l-l0; Gilbert-Charles Picard, Les trophees romains. Contribution â V histoire de la religion et de l'art triomphal de Rome, Paris, 1957, pp. 170-l80; G. Viile, La gladiature en Occident des orgines ă la mort de Domitien, Paris, 1981, pp. 88-95; Francois Hinard, Sylla, Paris, 1985, pp. 13-57; M. Le Glay, op. cit., pp. 230-233. 11 Pentru războaiele civEe, cele cu Mitridate, dictatura şi reformele lui Sulla, vezi Th. Reinach, Mithridate Eupator, roi du Pont, Paris, 1890, passim; G. Bloch, op. cit., pp. 26l-294; Jerome Carcopino, Histoire romaine. Des Graccques ă Sylla, Paris, 1935, passim; id., Sylla ou la monarchie manquee, ed. a 2-a, Paris, 1942, passim; R. Syme, op. cit., p. 30; U. Laffi, „II mito di Silla"; Athenaeum, 45, 1967, pp. 172-213; F. Hinard, op. cit., pp. 57-278; M. Le Glay, op. cit., pp. 10l-l02; 226-239; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 99-l00; 103-l08; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 12l-l23. l- Privitor la Lepidus, vezi N. Criniti, M. Aimilius Q.f.M. n. Lepidus, ut ignis in stipula, Milano, 1969. Pompei, născut în 105 Î.C, avea 22 de ani când Sulla debarcase la Brundisium. El recrutase, cum am mai relevat, soldaţi pentru Sulla în Picenum şi îşi luase singur dreptul de a comanda forţe militare semnificative (Plut., Pomp., 10). El l-a salutat pe Sulla cu titlul de impe-rator, pe care acesta i l-a acordat de asemenea, cu toate că era foarte tânăr. Apoi l-a trimis în Africa. Totuşi, ulterior, nu i-a încredinţat comanda forţelor expediate împotriva lui Sertorius şi nici consularul anului 79 î.C. Pompei nu avea vârsta necesară, iar familia sa era de orgine ecvestră. De aceea Pompei l-a susţinut pe Lepidus şi i-a încurajat planurile subversive, înainte de a lupta împotriva lui. 13 Pentru viaţa politică posterioară lui Sulla, Pompei şi Sertorius, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 293-298; 302; P. Treves, „Sertorio", Athenaeum, 10, 1932, pp. 127 şi urm.; R. Syme, op. cit., pp. 39-45; P.A.L. Greehelg, Pompei the Great, London, 1979; F. Hinard, op. cit., p. 260; M. Le Glay, op. cit., pp. 239-241; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 109-l10. 14 Relativ la consulatul lui Crassus şi Pompei, ca şi la dominaţia acestuia din urmă, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 298-299; R. Syme, op. cit., p. 40; M. Le Glay, op. cit., pp. 24l-242; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 11l-l12. 15 A se vedea U. Hachl, „Poseidonios und das Jahr 146 v. Chr. als Epochendatum in der antiken Historiographie", Gymnasium, 87, 1980, pp. 15l-l66; dar şi Pierre Grimal, Le siecle des Scipions. Rome et V hellenisme au temps des guerres puniques, ed. a 2-a, Paris, 1975, passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 157-l76. în ce priveşte vilegiatura, curele termale, balneare, vezi Jean-Marie Andre, La villegiature romaine, Paris, 1993, pp. 3-43. 16 Pentru progresele arhitecturii şi podoabele de lux, vezi Pierre Grimal, „Rome et la Grece au Il-e siecle av. J.-C", Rome et nous. Manuel d' initiation â la litterature et ă la civilisation Criza Republicii Romane 163
164
Eugen Cizek VIL
Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|