29
Mentalităţile ■•.::.
Devine tot mai pregnantă criza mentalităţilor, a identităţii naţionale, declanşată încă în secolul al II-lea î.C. Se intensifică febrilele căutări ale unui nou discurs mental, ale unei noi identităţi. Cum am arătat mai sus, se manifestă cu forţă, pe scena politică, noi categorii sociale şi etnice. Se învederează dificilă adaptarea psihologică la condiţiile făurite de imensitatea imperiului teritorial al Romei, devenit multicultural şi multirasial, foarte diversificat în orice caz. Marcel Le Glay constată tendinţa ruperii de trecut, a uitării lui, a disoluţiei legăturilor sociale tradiţionale, a vânării cu orice preţ a noutăţii. De aceea Cicero pledează pentru o întoarcere la istorie, desigur, la o istorie critică, însă totuşi focalizată pe obiective educative şi moralizatoare, fie ele şi propagandistice {Fam., 5, 12, 3-8; Or., 34, 120; Leg., 2, 5 etc). De aceea Cicero exaltă o istoriografie respectuoasă faţă de riturile oficiale şi de religia tradiţională (Rep., 1, 36; 2, 9; Leg., 1, 7-8; 15, 2, 4, 7-8; 10-l6). El încerca astfel să riposteze crizei acute a valorilor şi metavalorilor romane. Se trece la o nouă cultură, la ceea ce Marcel Le Glay definea ca o dublă mişcare culturală. Aceasta ar fi rezidat în difuzarea culturii la scară mediteraneană, ca şi la criza acesteia la scară romană. Chiar regatul numid fusese marcat de civilizaţia elenistică. Mausoleele regale ale numizilor datorau o parte din arhitectura lor monumentelor lumii greco-orientale. Africa berberă preromanâ se convertise la cultura elenistică. Insă, în secolul I î.C, civilizaţia elenistică se transfigurează în greco-romană.
în Gallia meridională elenizată, ceramica din Campania substituie pe cea grecească. în Hispania, zeul Melquart din Tyr se menţine la Gades, dar este echivalat cu Hercule. în Africa de nord, zeul dominant Baal Hamman devine Saturn, iar Tanit este înlocuit de Iuno Caelestis. Limba neo-punică este substituită de cea latină. Printre scriitorii romani emerg provinciali ca Varro din Atax şi Comelius Gallus, originari din sudul Galliei, ori Seneca Tatăl, născut în Hispania pe la 55 î.C. Unificarea mentală şi culturală a bazinului mediteranean se înfăptuieşte sub egida Romei, cu toate că în Răsărit greaca persistă ca limbă prevalentă. Romanitatea începe să fie percepută ca o civilizaţie a universalului. împrospătarea mentalităţilor colective, pe plan politic, ca şi spiritual, alcătuieşte marca originală a deceniilor de care ne ocupăm. Fără îndoială, trăsăturile etnostilului roman, ale utilajului mental persistă, dar înveşmânta adesea noi expresii. Nu numai ritualismul, ci şi pragmatismul, constructivismul, formalismul sunt puse la lucru în noi condiţii. Nu lipsesc desigur tensiuni majore, adesea operând la sorgintea celor micro- şi macropolitice.
Tinde să se modifice şi atitudinea romanilor faţă de „celălalt", de străin, de neroman, îndeosebi dacă acesta se află în interiorul fruntariilor imperiului teritorial. Starea de spirit a cetăţenilor faţă de „barbar" evoluează, cum se schimbă şi conotaţiile termenului respectiv, cel de barbarus. Se pledează insistent în favoarea unei colonizări umanitare şi umane a provinciilor. Iulius Caesar se străduieşte să propovăduiască şi să pună în practică toleranţa faţă de provinciali. Marcel Le Glay considera revelator cazul sittianilor din Africa de nord. în nordul Numidiei ia naştere o confederaţie de patru cetăţi-colonii. Berberii din zonă devin rapid, prin naturalizare, sittiani romani. Ei adoptă
Sfârşitul Crizei Republicii Romane
229
zeităţile Romei, fără a renunţa la ale lor. în inscripţii întâlnim nume ca Publius Sittius Ianigur ori Gaius Iulius Gaetulicus, în mod cert ale unor cetăţeni berberi la origine. Iar coloniştii romani, campanieni, instalaţi aici, adoptă zei indigeni. Iată de ce epigrafia înregistrează o zeiţă, dea, Caelestis Sittiana, adică Tanit-Caelestis, divinitate cartagineză romanizată. Arta regiunii dă seama de asemenea de o abilă fuziune berbero-romană. Eforturile lui Octavian continuă şi intensifică strategia tatălui adoptiv al triumvirului. Interesantă este şi investigarea percepţiei ciceroniene a termenului de barbarus, efectuată de Gerard Freyburger şi reluată de Marcel Le Glay. La suprafaţă, statutul populaţiilor pare neschimbat. De o parte a „baricadei" sunt situaţi romanii şi grecii, cu toate că aceştia din urmă sunt bântuiţi de frivolitate şi de nerespectarea leali-tki, fides. Pe când de cealaltă se plasează „barbarii", adică toţi ceilalţi, străini de civilizaţia greco-romanâ. Totuşi, gradual şi insidios, Cicero imprimă vocabulului barbarus o evoluţie, în sens moral. Barbar este mai ales omul rudimentar, grosolan, brutal, lipsit de moralitate. în consecinţă, Verres, Clodius şi Marcus Antonius se învederează a fi barbari, pe când gallii, africanii etc. pot accede la „omenie", humanitas. Or „uman", humanus, se contrapune percepţiei aşa-numitului barbarus. în afară de aceasta Cicero se pronunţă clar pentru o exploatare tolerantă, umană, romanizată, a „celorlalţi", a provincialilor. Se transformă totodată reacţia mentală colectivă faţă de puterea personală, de regalitate. Sentimentele mulţimii la 15 februarie 44 î.C, ca şi după asasinarea lui Iulius Caesar, ni se par grăitoare. în starea de spirit a unei mari părţi din opinia publică romană se ivise o mutaţie fundamentală. Se declanşează un fenomen reliefat de către Marcel Le Glay: elaborarea psihologică a Principatului, „une elabora-tion psychologique du principat". Pe de altă parte cetăţenii ajunseră în stadiul în care acceptau orice, în condiţiile triumfului păcii civice.
Riposta lui Cicero nu a fost singulară, deşi nuanţată. De fapt nu se află în cauză numai răspunsul mentalului colectiv la cosmopolitizarea imperiului teritorial, ci şi integrarea acestui fenomen în străvechiul patriotism roman. Se înfiripează ideea că, alături de „mica patrie", patria naturae (localitatea de baştină), există „marea patrie", patria comună politică, civică şi politică, patria communis, care trebuie să însufleţească sentimentele locuitorilor imperiului teritorial. în acest mod se profilează ataşamentul dublu faţă de pământul natal şi de vasta patrie colectivă. Numai în acest fel se exprimă noul discurs mental al cetăţenilor, susceptibil să reliefeze patriotism roman şi italic, indiferent de locurile de baştină, în condiţiile dispariţiei percepţiei zidurilor Cetăţii, Oraşului. La Actium s-a afirmat clamoros patriotismul italic şi roman .
Religia, filosofici, literatura
Noi aspiraţii religioase se dezvăluie chiar înainte de asasinatul lui Iulius Caesar. Indubitabil, mitul suveranului atotputernic nu se putea impune cu uşurinţă. Idele lui Martie au demonstrat elocvent aceasta. Sacralizarea puterilor personale se profilează ca un corp străin, adăugat vechilor rituri, însă acceptat de anumiţi cetăţeni. Auguratul, calitatea de augur, a fost uzitată abundent de către Octavian, în vederea servirii ţelurilor lui politice. Totuşi adesea în van propagandiştii puterii personale exaltau preeminenţa căpeteniilor politice, învestite cu o aură divină. Incontestabil,
personalizarea rugăciunilor adresate zeilor năzuia să impună cetăţenilor estomparea progresivă a zeităţilor tradiţionale, în favoarea generalului victorios ori a monarhului in spe. Zadarnic se apela la omagiile religioase aduse, în lumea elenistică, suveranilor învingători. Zeii tradiţionali suportă, în măsură mult mai redusă decât au estimat anumiţi cercetători moderni, o eroziune substanţială a fidelităţii credincioşilor. Este adevărat că se contura un vid al credinţelor, compensat de astrologie, magie, vrăjitorie, mai sus consemnate. Tocmai pe un asemenea teren labil progresează veleităţile de a diviniza comandantul militar şi şeful politic victorios. în orice caz, nimeni nu credea în ei ca zei ori semidivinităţi. Chiar dacă Octavian şi-a arogat postura de exponent privilegiat al lui Apollo. Era nevoie de credinţe religioase sensibil mai consistente şi mai fiabile. Contau prea puţin ideile intelectualilor, de multe ori agnostici, însă dispuşi să promoveze cultul bunului suveran aproape zeu. Majoritatea cetăţenilor rămâneau fideli cultelor tradiţionale sau religiilor orientale, în curs să penetreze peisajul religios italic.
Arhitectura şi artele plastice evoluează în continuare în funcţie de coordonatele reliefate de noi în capitolul anterior. Am semnalat mai sus eforturile urbanistice puse în operă de Pompei, Iulius Caesar şi de triumvirii anului 43. Se pot enunţa remarci similare în ce priveşte filosofia. Epicureismul roman, prin excelenţă cel senatorial, atinge apogeul său. Nu ne gândim numai la Caesar şi la anturajul lui. Dar acum se scrie de către Lucreţiu principala operă epicureică păstrată din antichitate. De asemenea Noua Academie atinge vârful expansiunii sale, datorită difuzării operelor lui Cicero, mai cu seamă a scrierilor lui filosofice. Noua Academie este profesată şi de alţi scriitori, precum Salustiu şi Atticus. Stoicismul îşi află de asemenea o formă plenară a dezvoltării. Asociaţiile, sodaliciile, cercurile cuitural-politice comportă o notabilă expandare. Ele progresează în jurul lui Atticus, Cicero, Caesar, poeţilor neoterici.
Proza latină înregistrează unul dintre marile momente ale existenţei sale. Se trece aproape brusc de la sfârşitul preistoriei şi începuturile dezvoltării prozei latine la unul dintre piscurile expansiunii ei. Scriitura prozei află o rafinare şi o strălucire inedite, practic de nedepăşit în alte secvenţe istorice. Acum îşi scriu operele fundamentale Caesar, Salustiu şi, desigur, Cicero. Geniu pluriform, adevărat „om universal", homo uniuersalis, Cicero străluceşte nu numai în domeniul artei oratorice şi al epistolografiei, ci şi în materie de filosofie, politologie, teorie retorică. El creează de fapt proza filosofică romană şi aclimatizează în mediul roman cuceririle filosofiei greceşti. Cicero dă seama de patru mărci fundamentale ale unei gândiri plurivalente. în primul rând el făureşte o doxografie, pendinte de Noua Academie postcameadeică, îndeosebi de ideile lui Philon din Larissa şi ale lui Antiochos din Ascalon. în al doilea rând Cicero creează o dialectică probabilistâ. In al treilea rând el elaborează un limbaj filosofic clar, însă foarte concret, ostil tehnicismului acuzat şi abstractizării. în al patrulea rând Cicero reflectează profund asupra condiţiei umane: practic el creează sintagma „condiţie umană", condicio humana. Politologia ciceroniană scoate reflecţia politică din hăţişurile practicii înguste, praxis, şi o învesteşte cu valorile gândirii abstracte. Preconizează o republică orânduită după modelul statului roman din vremea Scipionilor, desigur, ameliorat şi moralizat. în sfârşit Cicero zămisleşte şi cea mai performantă reflecţie teoretică asupra artei vorbirii din antichitate. Pe viitor prozatorii romani se vor delimita între adepţi şi adversari ai ciceronismului. La rândul său, Caesar
realizează cele mai reputate memorii de război antice. Iar Salustiu construieşte monografii istorice de valoare exemplară.
Caesar şi Cicero stabilesc normele de bază ale clasicismului prozei latine. Ei rafinează expresia până la o matematizare, la o algebrizare, a frazei latine. Enunţurile lor sunt construite cu migală, în temeiul unei simetrii desăvârşite a exprimării. Traducerea eronată a unei singure conjuncţii dintr-o frază ciceroniană sau cezariană „strică" ecuaţia, o destabilizează până la ininteligibilitate. în contrapartidă, Salustiu refuză clasicismul, privilegiază un aticism eretic, foarte colorat, menit să valorizeze, la nivelul unei înalte rafinări literare, limbajul arhaizant al vechii istoriografii latine. Analogismul filologic, aliat cu aticismul, ambele fervente ale exprimării purificate, potrivnice inovaţiei lexicale, se opun anomalismului, combinat cu asianismul retoric, deopotrivă favorabile acceptării largi a noutăţii în materie de vocabular, a patosului exprimării, a limbajului policrom. Oratorii asianişti nu vorbeau, ci strigau, punând la lucru, până la marginile imposibilului, plămânii şi gesticulaţia lor. Caesar este prin excelenţă un analogist. El privilegiază o exprimare sobră, austeră, aproape descărnată. De aceea, Cicero spunea că, la Caesar, cuvintele sunt „goale şi elegante", nudi et uenusti. Goale, adică lipsite de împodobire metaforică, dar şi elegante în goliciunea, în austeritatea lor. Cicero privilegiază clasicismul ca un aticism lărgit, receptiv la unele câştiguri dobândite de proza policromă a asianiştilor, la abundenţa cuvintelor, copia uerborum, chiar la redundanţă în sectorul lexicului enunţurilor.
Totodată poezia latină nu rămâne mai prejos. Poemul epicureic al lui Lucreţiu, „Despre natură", De rerum natura, încorporează o artă laborioasă, însă strălucitoare, tributară vechiului expresionism italic, cu toate că prefiguratoare şi a clasicismului poeziei. Lucreţiu generează arta poeziei latine cu tematică teoretică. în strânsă legătură cu aticismul se dezvoltă o mişcare poetică foarte coerentă, parcă similară curentelor literare moderne. Ne referim la mişcarea poeţilor „noi", neotericii, alexandrinii sau callimahienii romani, care practică o poezie intimistă, decisă să conteste marea epopee eroică, să privilegieze lirismul strict personal. Neotericii se adresau unui public format îndeosebi din tineri şi din femei. Ei pendulau între o erudiţie mitologică rafinată, străină de miturile cele mai cunoscute, şi o poezie simplă, dar vibrantă, construită ca vehicul al sentimentelor cele mai intime, îndeobşte de dragoste. Neoterismul prelua vechiul slogan al alexandrinilor greci, adepţi ai poeziei scurte: „carte mare, nenorocire mare", mega biblion, mega kakon. Fără îndoială, callimahismul roman dădea seama de mutaţiile suferite de climatul intelectual, de pregnanţa individualismului, de recuzarea solidarităţii civice. Antimorala sa se contrapunea programatic vechii morale „colectiviste" a Cetăţii. Catul a fost poetul neoteric cel mai talentat, în măsura în care putem circumscrie virtuţile artei sale în raport cu poemele pierdute ale altor alexandrini latini. Actor care îşi schimba frecvent măştile, creatorul unor registre variate de poezie, Catul excelează în special printr-o poezie voit simplă, deşi cu minuţie zămislită, susceptibilă să se focalizeze pe o tematică erotică. El ne creează o poezie modemâ şi concomitent modernistă, parcă prefigurând pe Ungaretti şi Rilke, chiar pe Ion Barbu. Neoterismul roman va marca profund clasicismul vremii lui August. De fapt, secolul lui August se profila la orizont31.
232
Eugen Cizek
Note
1 Pentru evenimentele subsecvente anului 70 î.C, triumful şi dominaţia lui Pompei, ascensiunea lui Cicero, conjuraţia lui Catilina, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 293-317; R. Syme, op. cit., p. 40; Pierre Grimal, Ciceron, Paris, 1986, pp. 154; 164 (partizanii lui Catilina nu ar fi aspirat la o reformă autentică); M. Le Glay, op. cit., pp. 239-245; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 116-l19; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 170-l71; 173-l75. Pentru problemele Egiptului, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 303; 306; 308; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 117-l19. La sfârşitul lui noiembrie 63 î.C, Cicero îşi întrerupsese seria Catilinarelor, în aşteptarea izbucnirii sediţiunii interne. El rostise discursul „Pentru Murena", Pro Murena. Unul dintre consulii desemnaţi pentru 62, Lucius Licinius Murena fusese acuzat de coruperea alegătorilor, de către doi optimaţi intransigenţi, senatorul Marcus Porcius Cato şi jurisconsultul Sulpicius Rufus, probabil manipulaţi de catilinari. Cicero a întrevăzut primejdia care se profila. „Casarea" alegerii lui Murena ar fi lăsat o Romă unde mecanismele instituţionale erau deja grav ameninţate, cu un singur consul, colegul lui Murena: Decimus Iunius Silanus. Sau, mai rău, ar fi devenit consul Catilina, învins la alegerile din vara lui 63, de către cei doi, mai sus menţionaţi, dar clasat al treilea. în cuvântarea sa, Cicero a respins acuzaţiile, a ridiculizat pe cei ce le avansau, a elogiat meritele militare ale lui Murena şi a căpătat achitarea lui: vezi P. Grimal, Ciceron, pp. 159-l60; E. Cizek, Ist. Ut. lat., p. 175. în ce priveşte cariera lui Caesar şi primul triumvirat, vezi şi Jerome Carcopino; Jules Cesar, ed. revăzută şi augumentată prin colaborarea lui Pierre Grimal (a 6-a), Paris, 1990, pp. 3-205.
2 Pentru consularul lui Caesar, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 318-320; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 202-221 (la ultima pagină releva: „dans Ies annees qui vont suivre, son genie militaire va 1' abolir [primul triumvirat] et instaurer â sa place le regime autocratique dont ii avait pose deja Ies assises religieuses: le regnum de Cesar ne fait que commencer); M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 119.
3 Referitor la cauzalitatea anexării Galliei, la obiectivele lui Caesar, la Orgetorix şi Ariovistus, vezi C. Jullian, Histoire de la Gaule, 8 voi., retipărite, Bruxelles, 1964, III, pp. 13l-l37; 152-l54; 160-l62; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 223-234; M. Le Glay, op. cit., pp. 102-l04; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 120; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 135; 210; D. şi Y. Roman, op. cit., pp. 410-416.
4 Pentru războiul gallic, inclusiv pentru rebeliunea generalizată, comandată de Vercingetorix, vezi C. Jullian, op. cit., III, passim; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 104-l05 (dar opinăm că cifra de 2.000.000 de galii, morţi sau transformaţi în sclavi, este exagerată; de asemenea ni se pare imposibil ca Vercingetorix să fi fost un agent provocator al lui Caesar ori un nătâng înşelat, prin multe subterfugii şi curse întinse de proconsul); M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 120-l21; D. şi Y. Roman, op. cit., pp. 410-465 (nu ni se pare însă că ocuparea Massiliei, în 49 î.C, de către cezarieni ar fi un efect direct al războiului gallic). în ce priveşte manipularea textului lui Caesar, care relatează războiul gallic, vezi Michel Rambaud, L' art de la deformation his-torique dans Ies Commentaires de Cesar, Lyon, 1952, pp. 7-l33; 177-373; id., Cesar, Paris, 1974, pp. 33-54; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 213-218.
5 Cu privire la evenimentele posterioare primului triumvirat, la Luca şi la efectele reînnoirii înţelegerii din 60 î.C, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 320-322; M. Rambaud, Cesar, pp. 55-61; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 253-280; 288-290; 336-343; M. Le Glay, op. cit., pp. 245-246; M. Christol-D. Nony. op. cit., pp. 119-l20; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 175-l76; 180-l81.
6 Pentru sfârşitul triumviratului şi dezastrul umilitor al lui Crassus, vezi G. Bloch, op. cit., p. 322; M. Rambaud, Cesar, pp. 59-60; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 289-290 (o ciocnire de
Sfârşitul Crizei Republicii Romane
233
orgolii izbucnise pe sicriul Iuliei. Pompei dorea ca Iulia să se odihnească pe veci în uilla sa de la Alba, unde cuplul dusese o existenţă fericită. Cesar, susţinut de manifestări zgomotoase ale plebei, reclama înmormântarea Iuliei în Câmpul lui Marte, într-un teren consacrat din punct de vedere religios. Pompei a trebuit să cedeze. Caesar izbutea astfel să-şi divinizeze propriul sânge); 29l-330; 338; M. Le Glay, op. cit., pp. 245-246; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 120.
7 în plus faţă de ceea ce am citat supra, vezi M. Rambaud, L' art de la deformation, pp. 177-293; P. Grimal, Literatura latină, pp. 154-l59.
8 Relativ la prelimariile războiului civil, vezi M. Rambaud, Cesar, pp. 60-69; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 342-356; M. Le Glay, op. cit., p. 248; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 121.
9 în privinţa intenţiilor autentice ale lui Caesar şi a personalităţii sale, vezi M. Gelzer, Iulius Caesar, der Politiker und Staatsman, ed. a 6-a, Miinchen, 1960, passim; R. Syme, op. cit., pp. 54-81; C. Meier, Caesar, Berlin, 1982, passim; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 337-338; Th. Mommsen, op. cit., III, Bucureşti, 1988, pp. 252-256; M. Le Glay, op. cit., pp. 247-248; E. Cizek, Ist. Ut. te., pp. 210-211.
10 M. Rambaud, Cesar, p. 92, contabilizează şederile lui Caesar la Roma, înainte de idele lui martie: în 49, opt zile (l-7 aprilie) şi ulterior aproximativ cincisprezece zile (noiembrie-decem-brie); în 47, două luni, începând din octombrie; în 46, şapte luni, de la 25 iulie până în noiembrie; în 45-44, şapte luni, după întoarcerea din Hispania, din august 45 până la 15 martie 44 î.C.
11 Pentru desfăşurarea şi implicaţiile războaielor civile, desfăşurate în vremea lui Caesar, vezi M. Rambaud, Cesar, pp. 9l-l02; Th. Mommsen, op. cit., III, pp. 203-252; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 359-469; M. Le Glay, op. cit., pp. 248-249; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 124-l25.
l- Cu privire la programul de viaţă al lui Caesar, vezi M. Rambaud, Cesar, pp. 10l-l04.
13 Pentru acumularea progresivă a puterilor de către Iulius Caesar şi factura lor cvasi-monarhică, vezi W. Buckert, „Caesar und Romulus-Quirinus", Historia, 11, 1962, pp. 356-376; M. Rambaud, Cesar, pp. 103-l09; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 47l-561; M. Le Glay, op. cit., pp. 250-251; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 125-l27. în ce priveşte pe Marcus Antonius ca adevărat moştenitor politic şi ideologic al lui Caesar, vezi Francois Chamoux, Marc Antoine, dernier prince de V Orient grec, Paris, 1986, passim; Paul-Marius Martin, Antoine et Cleopâtre, La fin d' un reve, Paris, 1990; id., „U autre heritier de Cesar", Marc Antoine, son ideologie et sa descendance. Ades du Colloque organise ă Lyon le jeudi 23 juin 1990, Paris, 1993, pp. 37-54.
14 în Gallia narboneză se produce o a doua colonizare a Narbonei, unde sunt implantaţi veteranii legiunii a X-a; cei din legiunea a Vi-a sunt instalaţi la Arelate (azi Arles). în Sicilia imigranţii italici au fost implantaţi în Syracusa, Cătina (azi Catania), Panormus (azi Palermo), în Hispania, la Hispalis, Urso (azi Osuna), Emporiae (azi Ampurias), în Africa la Curubis (azi Courba), Ciupea (azi Kelibia) etc. Naturalizarea romană completă a fost acordată anumitor cetăţi hispane, precum Gades, Ulia, Tarraco. „Dreptul latin", ius Laţii, a fost acordat anumitor centre urbane, din Hispania. Acelaşi drept latin l-au primit Utica, în Africa, Tolosa, Ruscino (azi Castel-Roussillon), Vienna, Antipolis (azi Antibes), Avenio (azi Avignon), în Gallia narboneză. Pentru detalii a se vedea, printre alţii, J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 543-544. O cartă a unei colonii din Hispania, adică de la Urso, consfinţeşte articularea vieţii municipale. Se transplantează aici, în Hispania, cultul triadei divine capitoline şi instituţii italice.
15 Pentru reformele lui Caesar, vezi Eduard Meyer, Caesars Monarchie und das Prinzipat des Pompeius, Berlin, 1922, passim; R. Syme, op. cit., pp. 82-93; 520-524; J. Gaudemet, op. cit., pp, 447-45O; Jean Rouge, Les institutions romaines de la Rome royale â la Rome chretienne, Paris, 1969, pp. 95-96; M. Rambaud, Cesar, pp. 109-l14; CI. Nicolet, Le metier de citoyen,
Eugen Cizek
pp. 184-l86; 196-l998; id., Les structurez, pp. 36l-373; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 494-558; M. Le Glay, op. cit., p. 248; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 126-l27; E. Cizek, Mentalităţi pp. 123-l24; id., „V ideologie antonienne et Neron", Marc Antoine, pp. 107-l26, în speţă pp' 108-l09.
16 Privitor la planurile regaliste ale lui Caesar, ca şi la contestarea acestora, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 325-328. Ed. Meyer, op. cit., p. 475 (pentru expediţia orientală); H. Oppermann, Caesar, Wegbereiter Europas, Gotringen, 1958, passim; R. Syme, op. cit., pp. 54-81; M. Rambaud, Cesar, pp. 11l-l13; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 553-562 (la p. 553 observa că „Regele regilor" part era închipuit ca fratele soarelui şi al lunii; supuşii îi invocau fravashi, ca emanaţie a luminii cerului; Caesar era ţinut să-l combată pe picior de egalitate); M. Le Glay, op. cit., pp. 247-253; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 126-l27. Referitor la panglică, succedaneu şi componentă a diademei regale, vezi K.W. Welwei, „Das Augebot des Diadems an Caesar und das Luperkalienproblem", Historia, 16, 1967, pp. 44-69; Kondrad Kraft, Der Goldane Kranz Caesars und der Kampfund die Entklarung des Tyrannen, ed. a 2-a, Dormstadt, 1960. Coroana purtată de Caesar pe monede ar fi o ilustrare a lucrărilor de orfevrerie de tip etrusc. Să remarcăm că, mult înainte de Gustave Bloch, Suetoniu a considerat şi el că Iulius Caesar instituise la Roma o monarchie defacto. Altfel nu l-ar fi încadrat în galeria împăraţilor, cezarilor, care începe de altfel chiar cu Iulius Caesar.
17 Pentru asasinarea lui Caesar, Brutus, conspiraţie etc, vezi Eduard Meyer, op. cit., pp. 450-453; 521; M. Rambaud, Cesar, pp. 116-l20; J. Carcopino, Jules Cesar, pp. 562-567; M. Le Glay, op. cit., pp. 253-254; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 127.
18 Relativ la evenimentele subsecvente idelor lui Martie, ascensiunea lui Octavian şi tribulaţiile lui Marcus Antonius, vezi W. Schimittheiner, Oktavian und das Testament Caesars, Munchen, 1952; M. Lemosse, „V adoption d'Octave", Studi in memoria di E. Abertario, I, 1953, pp. 372-395; H. Henne, „Â propos du testament de Cesar", Droits de ' Antiquite et Sociologie Juridique. Melanges H. Levy-Bruhl, Paris, 1959, pp. 14l-l51; M. Le Glay, op. cit., pp. 288-298; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 127-l28; E. Cizek, L' ideologie antonienne, pp. 107-l09; id., Ist. Ut. lat., pp. 177-l78; id., Mentalităţi, p. 188.
19 Privitor la al doilea triumvirat, la prescripţii, moartea lui Cicero etc, vezi Francois Hinard, Lesproscriptions de la Rome republicaine, Paris, 1985, pp. 227 şi urm.; M. Le Glay, op. cit., pp. 298-300; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 128; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 171; 204; Jean-Pierre Neraudau, Auguste. La brique et le marbre, Paris, 1996, pp. 66-90.
20 Pentru Philippi şi consecinţele bătăliei, vezi M. Le Glay, op. cit., pp. 300-301; M, Christol-D. Nony, op. cit., pp. 128-l29; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 90-94.
-l Relativ la războiul de la Perusia, la tribulaţiile noilor distribuiri de terenuri agricole, inclusiv la confiscări, la pacea de la Brundisium şi la urmările ei, vezi M. Le Glay, op. cit., pp. 30l-303; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 129-l30; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 94-l02.
22 Pentru evenimentele subsecvente acordului de la Brundisium, lichidarea lui Sextus Pompeius, anihilarea lui Lepidus etc, vezi S.C. Stone, „Sextus Pompey, Octavian and Sicily", American Journal of Archeology, 87, 1983, pp. 1l-22; M. Le Glay, op. cit., pp. 303-305; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 129-l30; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 102-l23.
23 Pentru dionysismul teocratic al lui Marcus Antonius, viaţa mirifică, inimitabilă, dusă de triumvir şi de Cleopatra, vezi William W. Tarn, „Alexander Helios and the Golden Age", Journal of Roman Studies, 22, 1932, pp. 144 şi urm.; Jean-Claude Richard, „Pax, Concordia et la reli-gion officielle de Janus", Melanges de V Ecole Frangaise de Rome, 75, 1963, pp. 303-386; F.
Sfârşitul Crizei Republicii Romane
235
Chamoux, op. cit., pp. 252; 333; 368; 411 şi urm.; P.-M. Martin, Antoine et Cleopâtre, pp. 124-l55; 176-204; 239-259; id., L' autre heritier de Cesar, pp. 37-59, îndeosebi pp. 48-53; Joel Le Gali _ Marcel Le Glay, L' empire Romain, I: Le Haut-Empire de la bataille d'Actium (31 av. I-C) ă r assassinat de Severe Alexandre (235 ap. J.-C), Paris, 1987, p. 78; M. Le Glay, op. cit., pp. 305-306; E. Cizek, L' ideologie antonienne, pp. 109-l11.
24 Pentru Antonius în Orient, campaniile lui partice, aventurile erotice, planurile de potenţare a basileei elenistice, vezi Petre Ceauşescu, „Altera Roma. Histoire d' une folie poli-tique", Historia, 14, 1965, pp. 8l-l04; M.-R. Cimma, Reges, socii et amici populi romani, Milano, 1976, pp. 284-289; F. Chamoux, op. cit., pp. 300-330; M. Le Glay, op. cit., pp. 306-308; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 129-l30; P.-M. Martin, Antoine et Cleopâtre, pp. 180; 279; id., L' autre heritier de Cesar, pp. 5l-53; E. Cizek, L' ideologie antonienne, pp. 110-l11; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 123-l28. Diverse monede, inspirate de propaganda întreprinsă de către Cleopatra, o figurau pe ea ca Isis-Afrodita, ţinând la piept pe Ptolemaios-Cesarion în postura lui Horus-Eros. Se încerca schiţarea unei percepţii a lui Antonius ca faraon.
25 Pentru destrămarea înţelegerii dintre Antonius şi Octavian, pentru jurământul de fidelitate etc, vezi F. de Visscher, „Les pouvoirs d' Octavien en l'an 32 av. J.-C", Bulletin de V Institut Historique Belge de Rome, 19, 1938, pp. 103 şi urm.; P. Herrmann, Der Romische Kaisereid. Untersuchungen zu seiner Herkunft undEntwicklung, Gottingen, 1968, passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 308-311; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 129-l31; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 126-l37. Pe de altă parte, s-a sugerat că neimplicarea lui Antonius, în declaraţia de război, ascundea şi o iscusită stratagemă. Dacă Marcus Antonius ar fi luptat alături de Cleopatra, ar fi devenit automat trădător de patrie. Cornelius Gallus dă seama de atmosfera Romei anului 32, într-o epigramă, descoperită pe un papir de la Quasr Ibrâm. A se vedea Santo Mazzarino, „Un nuovo epigramma di Gallo e l'antica letteratura epigrafica (un problema di datazione)",
Quaderni Catanesi, 3, 1980, pp. 7-50.
26 Privitor la bătălia de la Actium, preliminariile, consecinţele, implicaţiile ei, vezi Rene Pichon, „La bataille d'Actium et les temoignages contemporains", Melanges Boissier, Paris, 1903, pp. 397-400; Mario Attilio Levi, „Le bataglia d'Azio", Athenaeum, serie nouă, 10, 1932, pp. 3-21; Jean Gage, „Actiaca", Melanges de V Ecole Frangaise de Rome et d' Athenes, 53, 1936, pp. 3 şi urm.; G.W. Richardson, „Actium", Journal of Roman Studies, 1937, pp. 153-l67; L. Bracesi, „Orazio e ii motivo politico del Bellum Actiacum", La Parola del Passato, 22, 1967, pp. 177-l91; J.M. Carter, The Battle of Actium, the Rise and Triumph of Augustus Caesar, London, 1970; M. Le Glay, op. cit., pp, 31l-314; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 13l-l32; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 137-l44.
27 Pentru faptele petrecute după Actium şi anexarea Egiptului, vezi J. Le Gall-M. Le Glay, op. cit., pp. 1l-25; M. Le Glay, op. cit., pp. 313-314; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 132; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 144-l62.
28 Pentru problemele economico-sociale, a se vedea Tenney Frank, „Race Mixture in the Roman Empire", American Historical Revue, 21, 1914, pp. 689-708; H. Thylander, Inscriptions du port d' Ostie, 2 voi., Lund, 1952, passim; S. Treggiari, Roman Freedmen During the Late Republic, Oxford, 1969; Claude Nicolet, „Plebe et tribus: les statues de L. Antonius et le testament d' Auguste", Melanges de V Ecole Frangaise de Rome etd' Athenes, 97, 1985, pp. 799-839; id., Rendre â Cesar, pp. 7l-96; A. Los, „Les affranchis dans la vie politique â Pompei", Melanges de VEcole Frangaise de Rome, Antiquite, 99, 1987, pp. 847-873; S. Demougin, L' ordre iquestre sous les Julio-Claudiens, Roma-Paris, 1988, p. 69; F. Gros-M. Torelli, Storia dell' urbanistica. II mondo romano, Roma, 1988, passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 315-327; 367-
236
Eugen Cizek
373. O lege municipală a lui Iulius Caesar permitea liberţilor accesul la consiliile oraşelor, la decurionat. Pe afişele electorale de la Pompei între 30 şi 40% dintre oamenii liberi înscrişi sunt liberţi. în Roma însăşi, liberţii slujesc activ propaganda întreprinsă de patronii lor. Din această pricina, Cicero sfătuieşte pe fratele său să menajeze liberţii şi să-i atragă de partea lui.
29 Referitor la viaţa cotidiană şi privată, vezi M. Le Glay, op. cit., pp. 356-371; J.-M. Andre, op. cit., pp. 33-43; P. Veyne, Imperiul roman, pp. 123-l62. Pentru ideile lui Cicero privitoare la scrierea istoriei, vezi, între alţii, Eugen Cizek, Istoria în Roma antică. Teoria şi poetica genului. Bucureşti, 1998, pp. 60-72.
30 Relativ la mutaţia mentalităţilor, la atitudinea faţă de „celălalt", vezi Madeleine Bonjour, Etudes sur une composante affective du patriotisme romain, Paris, 1975, passim; Gerard Freyburger, „Sens et evolution du mot barbarus dans 1' oeuvre de Ciceron", Melanges Offerts â Leopold Sedar Senghor, Paris, 1977, pp. 14l-l52; M. Le Glay, op. cit., pp. 332-348; 366-385; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 72-73; 105-l08 etc.
31 Bibliografia referitoare la asemenea probleme este imensă. Nu cităm decât pe Rene Pichon, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 127-301; Alain Michel, ,,L' humanisme ciceronien", Rome et nous. Manuel d' initiation ă la litterature et â la civilisa-tion latines, Paris, 1976, pp. 89-l03; E. Cizek, Ist. lit. lat., pp. 135-245; P. Grimal, Literatura latină, pp. 13l-210; F. Cupaiuolo, op. cit., pp. 8l-l60.
Dostları ilə paylaş: |