Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- » M Jl
| I
Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 445 „zeului şi celui născut stăpân, lui Aurelian august", DEO ET DOMINO NATO AVRELIANO AVG(usto). Jean-Pierre Martin observă că astfel Aurelian nu se considera divinitate, ci numai destinat să devină zeu, fiindcă era născut să fie stăpân, adică împărat în numele zeului solar, hotărât să aplice un program statuat de Sol. Aurelian începuse prin a fi binevoitor faţă de creştini, împăratul arbitrase o dispută pentru scaunul episcopal al Antiochiei. Cum însă creştinii nu acceptau monoteismul solar, el a pregătit o nouă persecuţie masivă împotriva Dreptei Credinţe. Nu a avut însă răgazul s-o pună în aplicare. Fără îndoială, Aurelian a ţinut seama de exortaţiile anturajului său. S-a sprijinit pe senatori recent intraţi în curie, pe importanta familie a Postumiilor, pe cavaleri ca Iulius Placidianus, prefect al pretorienilor, pe Marcellinus, comandant în Orient, şi pe Probus. Eminenţa cenuşie a regimul politic al lui Aurelian trebuie să fi fost Ulpius Crinitus, rudă cu soţia împăratului. într-adevăr, în anturajul lui Aurelian, a jucat un rol deosebit de important soţia principelui, Ulpia Severina, descendentă a ginţii lui Traian. în 274 d.C, ea a devenit augustă. însă în vara anului 275 d.C, armata lui Aurelian a pornit spre Orient, ca să zdrobească statul perşilor. în drum, probabil în 25 septembrie d.C, în Tracta, împăratul a căzut victimă unui complot absurd, insidios şi sordid, pus la cale de un funcţionar corupt, numit Eros (Zosim, 1,61, l-2), dar probabil susţinut de anumiţi ofiţeri superiori, complici ai opoziţiei senatoriale. Unii militari erau ostili marelui război antipersan, iar creştinii se temeau de o nouă persecuţie. Succesiunea lui Aurelian a pus însă probleme aproape insurmontabile. Aurelian nu îşi desemnase nici un urmaş. Majoritatea soldaţilor îl iubea, dar militarii nu ştiau pe cine ar putea proclama imperator, în condiţiile în care principalii generali ai Imperiului se aflau pe teatre de operaţii îndepărtate. încât soldaţii s-au adresat unui senat pe care Aurelian şi ceilalţi împăraţi militari îl umiliseră necontenit. Iniţial senatul a refuzat să desemneze un principe. A survenit un interregn, când Imperiul nu a avut nici un suveran. Acest interregn a durat probabil mai mult de două luni, de la 25 septembrie, până la începutul lunii decembrie. în acest interval de timp, gestionarea Imperiului a fost asigurată de Ulpia Severina. Până la urmă senatul l-a indicat ca împărat pe senatorul Marcus Claudius Tacitus, înainte de 10 decembrie 275 (C.I.L., 2, 4635-4636; 12, 5563). Se pare că acesta a acceptat cu ezitări Principatul. Era un bătrân senator, poate în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani. Militarii l-au recunoscut ca imperator, deoarece nu mai considerau posibilă o nouă reacţie senatorială. Şi de fapt o asemenea reacţie nici nu s-a produs. Sau s-a limitat la un nivel declarativ şi, cel mult, la calmarea represiunilor antisenatoriale. Fără îndoială, propaganda imperială dă seama de veleităţi prosenatoriale. Anumite inscripţii îl declară pe împărat „promotor al adevăratei libertăţi", VERAELIBERTATIS AVCTOR (CIL., 12, 5563 =I.L.S., 591), ca „foarte pios", PIISIMVS (CIL., 8, 21; 137). Legendele monetare îl figurează ca „restauratorul lumii", RESTITVTOR ORBIS, şi exaltă „clemenţa vremurilor", CLEMENTIA TEMP(orum), PROVIDENTIA DEORVM, adică „prevederea zeilor", chiar LIBERTAS etc. (R.I.C., V, 1, pp. 327-342). Se reiau, de fapt fără impact real, vechi teme propagandistice. Pe de altă parte, Tacitus nu numai că nu restituie senatului comandamentele militare şi guvernarea provinciilor, ci, după ce i se refuză un consulat suffect pentru fratele său Florianus, îl învesteşte pe acesta în prefectura pretoriului. în plus, pe o monedă Iupiter îi remite şi lui Tacitus globul pământesc. înzestrat cu o experienţă militară dobândită înainte de edictul din 262, Tacitus combate personal o invazie a aliaţilor Imperiului, goţii, herulii şi sarmaţii. El îi înfrânge, cum ilustrează legende monetare, care glorifică „victoria gotică", VICTORIA GOTTI(ca) sau „Victoria pontică", VICTORIA PONTICA. 446
a împăratului (R.I.C., V, 1, pp. 343; 346). Iar zeiţa Victoria îi înmânează şi lui Tacitus creanga de lauri a învingătorilor. Suntem departe de adevărata reacţie senatorială din 238 d.C. Militarii s-au plictisit însă repede de o reacţie senatorială, fie ea şi declarativă. încât, numai după câteva luni de Principat, soldaţii l-au ucis, în iunie sau iulie 276, pe Tacitus, în Cappadocia (Hist. Aug., Tac, 13, 5; Oros., Hist., 7, 24, 1; Zosim, 1, 63, l-2 etc). I-a urmat fratele său, Marcus Annius Florianus, care a renunţat chiar la propaganda prosenatorială a fratelui său. Se pare că a fost proclamat „imperator" de proprii soldaţi şi că a fost confirmat de senat (Hist. Aug., Prob., 13, 4; Zosim, 1, 64, 1; Zonar., 12, 29, ed. Dindorf, III, p. 154). Unele surse afirmă însă că Florianus nu a beneficiat de învestitură senatorială (Aur. Vict., Caes., 36, 2; Hist. Aug., Tac, 14, 1). De altfel Florianus a sustras Baetica guvernării clarissimilor şi a încredinţat-o unui cavaler (CIL., II, 1115 = I.L.S., 593; CIL., II, 1116). Şi lui Florianus Victoria îl încredinţează ramura de laur, pe anumite monede. Dar soldaţii îl voiau ca principe pe unul dintre marii lor comandanţi. Principalul general al lui Aurelian, Probus, nu acţionase, după asasinarea împăratului său, spre a nu fi acuzat de complicitate cu asasinii. Totuşi, la câteva săptămâni după uciderea lui Tacitus, probabil înainte de 29 august 276, el a fost proclamat imperator de trupe din Orient. Era de altfel comandant suprem în Siria şi Egipt, dux Orientis. Florianus a pornit împotriva lui, dar a murit la Tars, ucis de proprii soldaţi sau omorât de cei ai lui Probus. Ori obligat să se sinucidă (Aur. Vict., Caes., 37, 1; Epit., 36, 2; Hist. Aug., Tac, 14, 2-3; Prob., 10, 1; Zosim, 1, 64, 2-4 etc). Marcus Aurelius Probus a pus capăt pauzei intervenite în dominaţia marilor comandanţi illyro-romani. El a încercat să evite strategia politică represivă, antisenato-rială, a lui Aurelian şi să se comporte tolerant faţă de senat. De unde elogiul vibrant pe care i l-au hărăzit izvoare literare tradiţionaliste (Aur. Vict., Caes., 37, 3-7; Eutr., 9, 17, 1; Hist. Aug., Tac, 14, 3; 16, 6; Prob., 1, 3; 10, 1; 22, l-2; 23, l-5 etc). A lichidat fără milă pe asasinii lui Aurelian, care erau încă în viaţă (Zosim, 1, 65, l-2). Pe de altă parte, Probus nu a diminuat, ci, dimpotrivă, a accentuat sensibil autoritarismul paternalistic, a utilizat clar măsuri de dirigism economic constrângător. Totodată monedele lui Probus îl figurează pe Sol ca un comes, al împăratului. Alte monede îl glorifică pe Probus ca „restaurator al globului", RESTITVTOR ORBIS. Un asemenea restitutor trebuia să conserve ceea se dobândise de la predecesori sau să redreseze o situaţie compromisă sub Principatele lor. De altfel o monedă înzestrată cu legenda „clemenţa timpurilor", CLEMENT1A TEMP(orum), îl înfăţişează pe Probus primind Victoria de la Iupiter (R.I.C., V, 2, p. 120). într-adevăr Probus, în cursul celor şase ani de Principat (276-282 d.C), a fost obligat să alerge de la un capăt la altul al Imperiului, pentru a jugula revoltele Barbarilor, infiltraţi pe teritorii romane, şi incursiunile invadatorilor străini ori pentru a anihila numeroase tentative de uzurpare a puterii imperiale. Calea spre Dominat a fost astfel ostentativ deschisă. Născut la Sirminum, Probus a fost până la moarte un comandant militar deosebit de capabil. Generalii săi au pacificat cu dificultate Egiptul, invadat de nomazi, şi provincia microasiatică a Isauriei, unde tâlharii instalaseră o guvernare secesionistă. Un uzurpator local, Iulius Saturninus, a fost iute eliminat în Siria. Pe Dunăre, Probus însuşi a luptat împotriva sarmaţilor şi bastarnilor. A fost forţat să consacre eforturi susţinute refacerii Gailiilor, ruinate, în 276-277, de incursiunile francilor şi alamanilor. Au trebuit eliminaţi doi uzurpatori locali, care profitaseră de perturbarea Gailiilor: un ligur, ce se instalase la Lugdunum, şi Bonosus, un britan, născut în Hispanii şi Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 447
răsculat pe malurile Rinului. Dificultăţilor economice majore, survenite îndeosebi în agricultură, Probus s-a străduit să le răspundă printr-un program dirigist de redresare. Continuând măsuri schiţate încă de Severi, Aurelian atribuise, printr-un edict, cetăţilor răspunderea ogoarelor, necultivate sau părăsite de agricultori. Probus a continuat această tactică, totodată visând - şi el - la reîntoarcerea vârstei de aur, la instaurarea păcii globale şi la suprimarea războaielor. Probus a luat măsuri energice în vederea redresării vieţii economice. El a abolit vechiul edict al lui Domiţian privitor la cultivarea viţei de vie şi a eliberat viticultura provincială de constrângeri, este adevărat de mult timp căzute în desuetudine şi neaplicate. De altfel viticultura italică se afla oricum în criză, iar Probus, ca atâţia alţi împăraţi, nu mai considera peninsula ca un centru unic al Imperiului. în scopul stimulării unei agriculturi devenite deficitare în numeroase zone ale Imperiului, Probus a impus măsuri de bonificare a terenurilor agricole. A ordonat soldaţilor să execute lucrări agricole în Pannonia, care nu le-au fost acestora deloc pe plac. Cum am arătat mai sus, aceste lucrări au fost autoritar impuse şi cetăţilor. în acelaşi scop de ameliorare a agriculturii, s-a trecut la implantarea masivă a Barbarilor în interiorul Imperiului. în condiţiile dificultăţilor demografice întâmpinate de Imperiu, se procura o mână de lucru rurală suplimentară. Soldaţii erau nemulţumiţi, întrucât li se cerea prestarea unor munci grele, de consolidare a fortificaţiilor şi a infrastructurii rutiere şi de asanări ale mlaştinilor, de bonificare a terenurilor agricole. încât, la Sirminum, în 282 d.C, ei l-au asasinat pe Probus. Concomitent, în Rhaetia, militarii îl proclamaseră împărat pe Carus, prefectul pretorienilor al lui Probus. Carus a început prin a refuza purpura imperială, dar, când s-a aflat că Probus, suveranul căruia îi era fidel, fusese asasinat, a acceptat Principatul, sub numele de Marcus Aurelius Carus. Sub „domnia" sa, s-a desăvârşit convertirea Italiei în adevărată provincie, guvernată de corectori. Carus era şi el militar de carieră, în vârstă de aproximativ cincizeci şi trei de ani. Se născuse la Narbo, în sudul Gailiilor. Avea doi fii, Marcus Aurelius Carinus, de treizeci de ani, şi Marcus Aurelius Numerius Numerianus, în vârstă de douăzeci şi opt de ani. De îndată, Carus i-a desemnat ca „cezari", Caesares. Se conştientiza astfel imposibilitatea guvernării Imperiului de către un conducător unic, lipsit de orice secondant, de orice adiutor imperii. Totodată se prepara instaurarea Dominatului, întemeiat pe tetrarhie. Monedele emise sub Carus şi fiii săi celebrează „Virtutea augustului" ori „auguştilor", VIRTVS AVGVSTI sau AVGVSTORVM. Carinus a fost proclamat şi el RESTITVTOR ORBIS. Zeul Hercule încununează pe Carus şi Carinus. Acesta din urmă, pe diverse monede, este încoronat şi de Sol sau de Victoria. O monedă, emisă la Siscia, figurează, pe avers, busturile lui Sol şi al lui Carus, faţă în faţă, iar pe revers „Fericirea", sprijinită pe o coloană şi ţinând în mână caduceul şi sceptrul. Legendele sunt pe avers „zeului şi stăpânului Carus August", DEO ET DOMINO CARO AVG(wsto), iar, pe revers, „Fericirea statului", FELICITAS REIPVBLICAE (R.I.C., V, 2, p. 146). în decembrie 282, Carus încredinţează Occidentul lui Carinus şi pleacă în Orient, împreună cu Numerianus. Se întreprindea o mare campanie împotriva perşilor, al căror stat fusese simţitor slăbit după moartea lui Shapur ori Sapor. Campania s-a desfăşurat în condiţii excelente. Carus a ajuns la Ctesiphon, pe care l-a cucerit. 448
într-adevăr, de fapt, cum am arătat mai sus în mai multe rânduri, secolul al II-lea d.C. şi chiar „vârsta" Severilor se caracterizează printr-o expansiune, printr-o dezvoltare, am spune sistematică, pe multiple planuri a imperiului Romei. Am reliefat că vârful acestei expansiuni s-a realizat sub Principatul lui Traian, dar că procesul dezvoltării ample a Imperiului a continuat sub toţi Antoninii. Este oare o întâmplare că Severii s-au proclamat dinastie antoninâ şi că atâţia împăraţi ai secolului al III-lea d.C. se intitulau adesea Marcus Aurelius? Platoul a continuat până în 235 d.C, chiar dacă se acumulau, după 192 d.C, îngrijorătoare simptome de recesiune, atât la nivel economic, cât şi pe plan politic. Militarizarea unei autocraţii tot mai autoritare, acumularea conflictelor dinastice şi a loviturilor de stat şi de palat sunt relevante. în condiţiile păcii interne şi la frontiere, cel puţin până sub Marcus Aurelius şi Commodus, creşte simţitor nivelul de trai al majorităţii locuitorilor Imperiului. Se dezvoltă cultura, învăţământul, alfabetizarea şi instruirea romanilor, până la un standard care, astfel cum am mai arătat, nu va fi recuperat decât în secolul al XVIII-lea. Acest proces continuă, cu notabile succese, şi în veacul următor. Totodată, până în 235 d.C, se traduce în practică o masivă expandare a civilizaţiei. Trebuie oare să definim, cum se preconiza cândva, nivelul civilizaţiei în funcţie de consumul de apă, săpun şi lapte? Chiar şi într-un asemenea caz constatăm progresele spectaculare, exprimate în proliferarea termelor, terenurilor de sport, comodităţilor vieţii cotidiene, fie şi la nivelul modest al resurselor tehnologice ale antichităţii. Propăşesc urbanizarea, municipalizarea, politicile edilitare spectaculare, într-o anumită măsură creşte chiar nivelul de viaţă din mediul rural. Se tinde spre ecu-menism, spre universalism, spre uniformizare relativă a coordonatelor existenţei locuitorilor Imperiului. în pofida unor rezistenţe locale, care nu se manifestau excesiv în Africa de Nord romană. Propagarea cetăţeniei romane se pune în operă în chip constant, până se ajunge la generalizarea ei după 212 d.C Locuitorii Imperiului se simt în siguranţă între frontierele acestuia, departe de confuzele frământări din Barbaricum. Chiar după Marcus Aurelius incursiunile barbare sunt resimţite ca accidente supărătoare, Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 449
dar efemere. Inclusiv sub Carus, adevărata primejdie pentru Imperiu era percepută ca venind din partea statului iniţial part şi apoi persan. Numai Tacit percepea altfel pericolul exterior. Romanii erau mândri de o prosperitate de care, fireşte, nu beneficiau toţi. Diverse modalităţi mai sus evocate, ca evergetismul, subsidiile, gratificaţiile, distribuţiile alimentare, asigurau o anumită protecţie socială. Relaţiile comerciale comportă o fluidizare pregnantă. Când toate acestea se încheie ori diminuează simţitor, reacţia romanilor a implicat stupefacţia, deruta, incapacitatea de a înţelege cu adevărat ceea ce se petrecea. Deşi vom constata că se bănuia mutaţia suferită de viaţa politică, de civilizaţie, de existenţa cotidiană. în ciuda faptului că destui savanţi, obtuzi la înţelegerea istoriei-realitate, refuză să accepte realitatea unei crize declanşate în secolul al III-lea, toate evenimentele mai sus consemnate de noi o relevă cu notabilă pregnanţă. Se află în cauză o modă relativ recentă, dat fiind că toate exegezele mai vechi au demonstrat irefutabil impactul acestei crize. Este adevărat că efectele crizei se distribuie inegal pe suprafaţa Imperiului. Arheologii au constatat modeste epifenomene ale crizei în Hispanii. Expansiunea economică se desfăşoară în Lusitania, în anii 255-256 d.C, pe când Baetica îşi exportă în continuare untdelemnul pe limes. Oraşele Africii proconsulare suferă prea puţin, spre deosebire de Numidia, Mauretanii şi Tripolitania. Egiptul nu este afectat până după 260 d.C. şi capturarea lui Valerian. în Orient, Antiochia rămâne o metropolă prosperă, în vreme ce, până la cucerirea ei, Palmyra atinge culmea propăşirii ei politice, economice şi culturale. în Britannia înfloresc, în tot cursul secolului, agricultura, industria textilă, ceramică şi minieră. Până sub Principatul lui Decius, nici Dacia nu este simţitor atinsă de criză. Recesiunea, criza afectează în profunzime Galliile, Germaniile romane, Italia septentrională, cum am arătat, o parte din teritoriile romane din Africa, Balcanii, mai ales după 250 d.C, Asia Mică, Siria. Marcel Le Glay afirma că de fapt nu s-a produs o unică criză, ci un şir de crize, de grave perturbări, intervenite în 240-253, 257-261, 267 şi 275-276. Aceste momente de tensiune ar fi fost separate de secvenţe de acalmie, de redresare, fie ea şi trecătoare. Iar Karl Strobel opinează că Imperiul n-ar fi suportat nici o ruptură dramatică. S-ar fi produs numai crize limitate, geografic localizate, şi desfăşurate în 253, 260 şi 270-271. Observăm că şi în aşa-numita acalmie factorii de criză au acţionat cu vigoare şi ar fi generat „pusee" brutale, notabil de spectaculoase. Dar cum percepeau anticii criza, recesiunea din secolul al III-lea? îndeobşte ei îşi reprezentau vremea lor ca un flagel, ca un dezastru, care împingea Imperiul spre descompunere totală. înainte de 260 d.C, poetul creştin eretic Commodianus prezicea prăbuşirea Romei. Cu o vădită satisfacţie, el exclama: „se vaită pentru eternitate cea care se fălea că este eternă"', luget in aeternum quae se iactabat aeterna (Apoi, v. 923). O puternică angoasă se desluşeşte în reflecţiile lui Dionysios din Alexandria şi ale Sfântului Ciprian. într-o scrisoare-tratat, intitulată „Către Demetrianus", Ad Demetrianum, datând din 252-253 d.C, Sfântul Ciprian dă seama de tribulaţiile care încercau Imperiul. La rândul său, ulterior Aurelius Victor se va referi la „răul comun al lumii romane", commune Romani orbis malum. Nikagoras, mai sus consemnat, conturează un cumplit tablou al crizei. El stăruie asupra nenorocirilor timpului, asupra cascadei de uzurpări, asupra existenţei penibile duse de cetăţeni. El reprobă cu vigoare influenţa nocivă exercitată de militari asupra vieţii politice. Nenorocirile timpului rezultă şi dintr-o inscripţie datată din timpul Principatului lui Filip Arabul. Inscripţia cuprinde o petiţie alcătuită de ţăranii din Asia romană. Iar un papir înregistrează 450
Eugen Cizek respingerea de către prefectul Egiptului a plângerilor unor ţărani. Se afirmă că prosperitatea a dispărut complet după stingerea dinastiei Severilor, în cetăţile şi satele Imperiului (Cypr., Demetr., 17; Aur. Vict., Caes., 33, 34; C.I.L., 3, 14191 = I.G.R.R., 4, 598 = O.G.I.S., 519; P. Lond., 2565). Or cei care trăiau evenimentele secolului al IlI-lea d.C. cunoşteau mai temeinic vremurile lor decât cercetătorii secolului XX! Mărturia lor ni se pare decisivă. încât s-a produs o puternică şi unică recesiune, o criză globală, care a afectat numeroase sectoare ale vieţii duse de locuitorii Imperiului. Se află în cauză un fenomen complex, chiar dacă inegal distribuit din punct de vedere geografic. Dificultăţile care apăsau anumite compartimente ale spiritualităţii şi existenţei romanilor se sprijineau şi se intercondiţionau adesea reciproc. S-a decantat cu adevărat o ruptură autentică, generatoare a unei noi situaţii, care a succedat erei prosperităţii. Dar între ce date s-a desfăşurat această criză? Adesea se opinează că această criză ori aceste crize s-ar fi desfăşurat între 235 şi 285 d.C. Iar apogeul crizei s-ar fi realizat în 260 d.C. într-adevăr, data începutului crizei nu suscită controverse: 235 d.C. Aurelius Victor şi Eutropiu vor susţine că, după preluarea Principatului de către Maximinus Thrax, statul roman ar fi alunecat pe o pantă abruptă, din pricina uzurpărilor puterii imperiale, incapacităţii principilor de a gestiona Imperiul, susceptibile să înlesnească invaziile barbare (Aur. Vict., Caes., 24, 9-l1; Eutr., 9, 1, 1). După opinia noastră criza s-ar fi încheiat în 273 d.C, când Aurelian a terminat lichidarea statelor secesioniste. Evenimentele consecutive constituie epifenomene, prelungiri nefericite ale efectelor crizei. Am constatat că Aurelius Victor va semnala interdependenţa între factorii externi şi cei interni. Desigur, minţile romanilor sunt mai impresionate de anarhia militară şi de proliferarea uzurpărilor decât de infiltrările Barbarilor în Imperiu. De fapt, o incursiune a Barbarilor în Imperiu declanşa o uzurpare. Generalul care comanda trupele de pe limes, mai ales dacă respinsese invazia, era proclamat împărat de către soldaţii săi. îndată el pornea cu grosul forţelor sale spre Italia, ca să înfrângă împăratul legitim şi să asume întreaga putere. De fapt uzurpatorii au fost atât de numeroşi, încât nici nu putem delimita lesne principii legitimi de uzurpatori. în orice caz, în drumul său spre cucerirea puterii supreme, generalul uzurpator lăsa practic frontiera descoperită, apărată de prea puţini militari. Ceea ce prilejuia noi incursiuni barbare, urmate ineluctabil de noi uzurpări. Această dialectică infernală a conferit crizei substanţa ei şi a favorizat forţele centrifugale, secesioniste, ale Imperiului. Cum am remarcat mai sus, perturbări grave din Barbaricum împingeau diverse seminţii dincolo de limes. In orice caz ele pătrundeau în Imperiu nu pentru că ar fi vrut să-l distrugă, ci doar să-l prade sau eventual să trăiască mai bine fie în interiorul, fie în exteriorul lui, dat fiind condiţiile de trai deosebit de penibile din meleagurile lor natale. Astfel cum imigranţii din lumea a treia şi din ţara noastră, inclusiv şi mai cu seamă rromi, nu au intenţia să distrugă bogăţiile ţărilor occidentale, ci, dimpotrivă, să beneficieze de nivelul lor de trai. Autorităţile imperiale au sfârşit prin a înţelege că aceste invazii, îndeobşte punctuale, nu pot fi curmate, ci doar calmate, îndiguite. Ele au recurs la opţiuni diferite, în momente diferite. Cum arăta Paul Petit, mai cu seamă sub Severi, s-a încercat cumpărarea Barbarilor prin subsidii, prin adevărate tributuri oneroase, vărsate în aur, în scopul de a-i determina să nu mai invadeze Imperiul. Această tactică nu a dat rezultate şi Aurelian o va condamna explicit. S-a recurs atunci, în condiţiile dificultăţii de a recruta soldaţi performanţi, la încorporarea Barbarilor în armata romană ca „federali", foederati, pe bază de contract individual sau colectiv. Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 451 încă Hadrian recursese la această procedură, când crease unităţi speciale, numeri. Aurelian şi Probus au utilizat o asemenea tactică şi au angajat la frontierele Imperiului contingente alcătuite din vandali, alamani, sarmaţi şi goţi. Unele dintre aceste unităţi au rămas fidele Imperiului, dar adesea vasalii barbari s-au revoltat şi au atacat teritorii romane. în sfârşit, Barbarii au fost introduşi în Imperiu în calitate de coloni, instalaţi pe pământuri nelucrate. într-un asemenea caz ei erau deplasaţi adânc în interiorul Imperiului, cu turmele, familiile şi căpeteniile lor. Tracia, Moesiile, nordul Pannoniei şi Galliile au primit astfel muncitori imigranţi, aduşi cu forţa, din rândurile carpilor, bastarnilor, alamanilor şi francilor. însă ogoarele lor erau supuse redevenţelor şi îndeosebi ei puteau fi mobilizaţi pentru apărarea frontierelor. Pe de altă parte, adesea aceşti Barbari nu s-au putut adapta modului de viaţă roman: erau indisciplinaţi şi uneori se aliau cu invadatorii. S-au răsculat adesea. Este cunoscut cazul francilor implantaţi de Probus la gurile Dunării, care s-au răsculat, au străbătut Mediterana, trăind din piraterie, au ocupat Sicilia, au traversat strâmtoarea Gibraltar şi, în 297 d.C., s-au întors în ţinuturile lor natale (Zosim, 1, 71; Paneg., 4, 18). Desigur, cauzele profunde ale crizei sunt complexe. Ereditatea defectuoasă a puterii imperiale a stimulat uzurpările, ca şi militarizarea Imperiului. în mod paradoxal, generalizarea cetăţeniei a favorizat forţele centrifugale, disoluţia identităţii romane. Cum am semnalat mai sus, aspiraţia aproape oricărui peregrin era să acceadă la cetăţenia romană. Când toţi au dobândit cetăţenia, provincialii au pierdut interesul pentru Roma, centrul Imperiului. Jean Gage şi alţi cercetători au considerat că explicaţia amplificării forţelor centrifugale ar trebui căutată în incapacitatea împăraţilor de a asigura apărarea frontierelor. Totuşi nici împăraţii gallo-romani nu s-au dovedit mai capabili să juguleze incursiunile barbare. In realitate, Roma şi Italia se aflau într-un profund proces de recesiune, de recul. Forţele centrifugale au acţionat adesea în spatele uzurpărilor. Provincialii conservau valorile romane, modul de viaţă al Imperiului, dar estimau că acesta îşi pierduse raţiunea de a fi. In anticetatea care echivala cu Imperiul, unde numai sodalitâţile mai asigurau repere stabile, identitatea naţională romană se dilua. Dirigismul împăraţilor, corvezile, rechiziţiile, fiscalitatea excesivă contrariau, iritau cetăţile provinciale. Se ajunsese, în numeroase zone ale Imperiului, la ceea ce Marcel Le Glay a caracterizat ca o „destructurare socială". Cetăţenii, în oraşe, trăiau la fel, dar se îmbrăcau diferit. Climatul mental, discursul mental au suferit mutaţii relevante. Aşadar la nivelul crizei de identitate si al mentalităţilor, al slabei lor rezistenţe faţă de „deriva " politică şi de o anumită destabilizare socială, trebuie căutată cauza cauzelor. Adică principala cauză a crizei secolului al IlI-lea d.C, a perceperii tribulaţiilor ca efecte ale unei regresiuni judecate de contemporanii lor ca mai devastatoare decât era ea de fapt. Criza secolului al IlI-lea a constituit în primul rând o criză a mentalităţilor. A identităţii cetăţeanului şi a identităţii valorilor, a metavalorilor în curs să evolueze spre noi structuri mentale. Se profilează noi antiteze axiologice. Alteritatea se insinuează în raporturile religioase, determinând o perturbare radicală a identităţii romane. Am remarcat acest fenomen la începutul cărţii. Să remarcăm că secesiunile şi uzurpările cele mai importante au survenit în Gallii şi în Orientul asiatic. Dat fiind că au existat şi foarte active forţe centripete, patriotice, ataşate de Imperiu şi hotărâte să-l salvgardeze. Desigur, ele existau pretutindeni, inclusiv în Gallii şi în Orient. Totuşi ele s-au manifestat prin excelenţă în aria balcanică a Imperiului, care oferea majoritatea militărilor,şi cadrelor de comandă ale statului. Adică ' re* •"*..",;' 452
Eugen Cizek în Illyricum, în Moesia, în Pannonia, chiar în Dacia, până la replierea operată de Aurelian. Axul danubian, vital pentru soarta Imperiului, se transformase în pivotul acestuia, în această zonă se efectuase un amalgam etnic de proporţii, un autentic „brasaj" de populaţii. Provinciile danubiene fuseseră populate de colonişti veniţi din toate segmentele Imperiului. Aceşti colonişti, mai ales ţărani şi soldaţi, doreau cu ardoare conservarea Imperiului. De fapt, danubienii au salvat Imperiul. Până când sfidarea centrifugală îşi va lua revanşa în secolul al V-lea d.C.17. Economia Imperiului Peisajul economiei Imperiului urmează o traiectorie evocată mai sus şi care a evoluat de la o reală prosperitate, sub Antonini, la recesiune, la o relativă, geografic limitată, criză. Agricultura continuă să absoarbă grosul forţei de muncă şi al eforturilor populaţiei, în orice caz, până în 235 d.C, agricultura Imperiului progresează. Se exploatează noi teritorii agricole şi creşte sensibil producţia de bunuri ale câmpului. Sporesc îndeosebi suprafeţele hărăzite viticulturii şi oliviculturii, datorită încurajărilor venite din partea administraţiei Imperiului şi utilizării unei tehnologii eficiente. Vinul şi untdelemnul nu au lipsit în Imperiul secolelor al Il-lea şi al IIMea d.C. Producţia cerealieră se dezvoltă simţitor. Este stimulată agricultura Numidiei, sub presiunea cererii crescânde a Romei, unde ajungea şi grâul Egiptului. Armata Dunării avea nevoie de grâul pontic. Pe de altă parte, în pofida măsurilor protecţioniste, adoptate încă de Flavieni, şi subvenţioniste, promovate de Traian şi de Hadrian, agricultura italică intră în impas, încă sub Antonini, cu exceptarea segmentului septentrional, unde se menţine o anumită prosperitate, datorită policulturii arbustive. Nu au dat rezultate satisfăcătoare alimenta ale lui Traian şi nici tentativele de secare a mlaştinilor pontine. Desigur, romanii au încercat să exploateze la maximum resursele Italiei, în curs de diminuare, şi peninsula a venit, sub Traian, în ajutorul Egiptului, afectat de o temporară criză agricolă. în restul Imperiului, agricultura se dezvoltă într-un ritm constant, deşi sunt prea puţin utilizate inovaţiile tehnologice, consemnate în capitolul precedent. Nu atât din pricina sclavajului. Deoarece sclavul instruit, atent supravegheat şi bine tratat, se dovedeşte un mai performant agricultor decât colonul şi micul proprietar rural, lăsaţi să se descurce cum puteau. Exista însă mefienţă faţă de maşini şi interes scăzut pentru profit substanţial. Idealul autarhic nu dispăruse: exploatarea agricolă, mare sau mică, trebuia să producă îndeosebi pentru cei legaţi direct de ea. Semne relevante de stagnare încep să se manifeste în multe zone ale Imperiului, încă sub Severi. Totuşi se preconiza rezervarea anumitor suprafeţe culturilor speculative. Agronomii recomandau domeniile situate aproape de o axă rutieră şi de un fluviu: să se diversifice culturile agricole, sa investească în ele. Târgul vecin şi uneori marele comerţ interprovincial absorb surplusurile negociabile. Prosperă agricultura din teritoriile celto-romane, mai receptivă faţă de inovaţiile tehnologice, şi cea din Orient, din provinciile danubiene, din Tracia, Asia Mică şi din Cirenaica. In regiunile renano-danubiene se dezvoltă proprietăţile veteranilor. Se recurge pretutindeni la rotaţia culturilor, la îngrăşarea solului, la îngrijirea arborilor, la grefe, selecţii de specii noi, drenaje şi irigaţii. Producţia agricolă a Africii proconsulare este impulsionată de reglementările legislative promovate de către Traian şi mai ales Hadrian, care permit colonilor şi altor ţărani să cultive Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 453 pământuri nelucrate, palustre, forestiere, abandonate de mai mult de zece ani. Aceşti cultivatori sunt scutiţi de unele impozite şi pot transmite ereditar noile ogoare. Pe de altă parte, aici şi în restul Imperiului, se interzice să se solicite colonilor mai mult de o treime din recolta obţinută de ei şi corvezi mai lungi de şase zile pe an. Ţăranii şi colonii sunt liberi să părăsească pământurile pe care lucrau şi să se instaleze în altă parte. Economia liberei întreprinderi subsistă ca dominantă. Nivelul de viaţă al agricultorilor rămâne modest, prosperă satele din Africa procon-sulară, Asia Mică şi din Siria. Aici emerg pieţe locale şi anumite sate sunt înzestrate cu monumente, temple, terme, chiar şi teatre. în provincii, ca formă de proprietate prevala „posesiunea", possessio. Chiar cetăţenii plăteau impozit direct, căci solul provincial aparţinea teoretic împăratului, în ultimă instanţă se degajă mai multe tipuri de stăpânire a solului: a) „proprietatea" decuri-onală, cea a orăşenilor înstăriţi, care varia între 60 şi 200 de hectare şi era lucrată de sclavi sau de coloni (chiar oraşele posedă bunuri comunale); b) mica „proprietate", pusă în valoare de ţăran sau de un veteran; c) marea „proprietate" privată, latifundia, latifundium, care încorporează între 300 şi 10.000 de hectare. îndeosebi sudul Italiei are tendinţa să se transforme în ansambluri de păşuni şi de parcuri. Dar latifundiile se dezvoltă şi în provincii. Cel mai mare latifundiar este împăratul. Confiscările, moştenirile revenite principilor au prilejuit domenii imperiale imense. Iar, în Orient, împăraţii preiau întinsele proprietăţi ale regilor elenistici. Septimius Severus a dezvoltat masiv latifundiile imperiale, care alimentau trezoreria personală a suveranului. începând de la Hadrian, gestionarea domeniilor imperiale era încredinţată unor procuratori, care administrau regiuni întregi. Fiecare domeniu este arendat de un conductor, care îl lucrează cu sclavi imperiali şi mai cu seamă cu aşa-numiţii coloni, al căror număr sporeşte considerabil. în Orient, sătenii se asociază în adevărate asociaţii de agricultori. Severii au impus tuturor taxe împovărătoare şi rechiziţii necesare întreţinerii armatei. Cu toate acestea, în ciuda extinderii latifundiilor şi abuzurilor „conductorilor", de care colonii se plângeau încă sub Commodus, Severii, ai căror soldaţi erau mai ales recrutaţi în mediul rural, favorizează mica „proprietate". Militarii de la frontiere primesc loturi agricole, pentru care achitau rente funciare. Pe când în Egipt sunt instalaţi veterani, cărora împăratul le cedează ogoare. Tulburările militare, emergenţa dirigismului, raidurile Barbarilor afectează agricultura în timpul crizei din secolul al IlI-lea d.C. Comercializarea produselor agricole întâmpină serioase dificultăţi. în secolul Antoninilor, industria şi comerţul beneficiază de o autentică eflorescentă. Deşi şi în industrie au fost prea puţin valorificate inovaţiile tehnologice. încă din secolul al H-lea d.C, industria şi comerţul Italiei comportă stagnare, chiar recesiune, descreştere sau, cum se mai spune, creştere negativă. Producţia de vinuri a Italiei îşi pierde pieţele de desfacere. Nu numai că vinurile Italiei nu mai sunt cumpărate în Gallia narboneză, dar produsele viticole din Gallia invadează piaţa Italiei. Vinurile Galliilor acaparează piaţa renană, unde ajung transportate în amfore gallo-romane, de tip special, şi în butoaie. Producţia de untdelemn se difuzează masiv în provincii, mai ales în Hispanii. Aici se fabrică amfore specifice, în care uleiul este comercializat în întreg Imperiul, inclusiv în Italia. în secolul al Il-lea d.C, comerţul privat cu ulei este dublat de un transport realizat de stat, căci uleiul devine o marfă a annonei, a aprovizionării imperiale. Se vinde masiv şi uleiul produs în Africa romană. Producţia de ceramică italică se retrage, regresează, în profitul celei realizate în Gallii. Spectaculos se dezvoltă şi exploatarea minelor şi carierelor, impulsionată de administraţia imperială. Expansiunea masivă a construcţiilor de drumuri, monumente, tabere militare, fortificaţii ridicate pe
3
1,
■p u o i-i — O — o. S 3 §
"O § ■4-.2 3 O £3 ca r; u = c O -o o cff i '53 3 S 3 o 5 S°
iu „_;
U B
g "3 !§-ş ■i 1 1 f 115 I = 1 ! f 1 3 ii I S 1 !î 1 i !î I î 1 f i i 1 e g e g s s 3 -5? -S • 5 re £ S x) 9- « re g ra P „j g -g ri 3 3 § "S
re gŞgŞ
u 2 "J B (L 3 o -a r c *- o w re re a o
-2 R a g S3 g II I 3 -ă .2 Sj g.
iu O o 1
on
Oh
C u ■Sgcig Ş3 jj
TO (L) IU T3 g TO _- 3 re c O. o 3 —j
" T3 « 3h "O T3 ai) f
re 3 Ji
ni ra O -a 2 a. a) iu aj
S 3 'O 'H-S -y 5 - u _3 a. to b u Q " S p cj . .3 o S "= -2 § b -r 2 £%%32 2 o s »
™ » M Jl 3 ■*
•3 o Si a - a. § « C d
3 '.s I F S c O % Ci Ji 3 v Si Cu h Î3 i 3 •§
c B .5 3 , y3 «" u 13 5.1
3 "O P li S
c »K3 '5
£" s ţd
J3 m 5 IU O.
- " -a. S Î3 ° X) mar
ca ,Z £ c-
s g . E ai 1)
■g-c '2 "° ro O TO w O fă ■ Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|