Istoria Romei

'

.

funciari erau obligaţi să furnizeze armatei recruţi ori sume de bani necesare angajării unui mercenar, în cursul secolului al lV-lea d.C. se constituie astfel un impozit special, „aurul recrutării", aurum tironicum, sortit sâ împovăreze şi mai mult fiscalitatea, Totodată Diocleţian renunţă la marile comandamente unice, precum cel al cavaleriei, din secolul al M-lea d.C, generatoare de uzurpări. Cum separarea între gestionarea militară şi cea civilă a provinciilor se profila, dar nu se desăvârşise, în mod normal trupele din fiecare provincie erau comandate de guvernator. Căci, în fiecare provincie, se încartiruiau de regulă două legiuni. Când însă un sector provincial este vizat de un pericol militar important, toate trupele din perimetrul respectiv trec sub comanda unui general de rang ecvestru, „duce", dux, sau „prepus" (al soldaţilor, praepositus, general al trupelor locale şi al detaşamentelor-vexilaţii, aduse din alte provincii). Forţele de pe limes, compuse din cohortales, infanterişti, şi alares, călăreţi, sunt comandate îndeosebi de către „duci". Se pare că Diocleţian a atribuit fiecărui tetrarh un puternic corp de armată mobil, destinat să-l însoţească pe acesta în campaniile militare. Acest corp operaţional, alcătuit din infanterişti, pre-torieni detaşaţi din garnizoana lor de la Roma. călăreţi, constituie un fel de gardă imperială lărgită, embrion al viitoarei armate mobile din interior, comitatus, adică forţa care îl însoţea pe suveran. El se află sub comanda directă a tetrarhului şi va fi amplificat şi restructurat sub Constantin. Concomitent Diocleţian a ameliorat dotarea militarilor în armament, uniforme, îmbunătăţite, intendenţă. Limes-ul a fost substanţial întărit. Au fost pretutindeni (pe graniţă) construite forturi puternice, castella. Căci Diocleţian nu îşi propunea reluarea expansionismului traianeic, ci o strategie defensivă suplă, flexibilă. în acest mod el a putut performa şi realiza succese militare semnificative.

Constantin cel Mare a trecut la o restructurare radicală a armatei. Nu numai că a suprimat, în totalitatea sa, corpul pretorienilor, dar a modificat amplasarea şi misiunile forţelor militare obişnuite. îndeobşte efectivul unei legiuni a fost redus la 1.000 de oameni, în condiţiile măririi celor globale, până la 500.000 de soldaţi. Acest dominus a limitat sensibil efectivele soldaţilor angajaţi pe limes, calificaţi acum ca „frontalieri", ripenses, ulterior denumiţi limitanei. De fapt se pare că o parte dintre forţele de elită ale lui Constantin provin, la origine, din trupele frontaliere. în orice caz, acest împărat a modificat fundamental raportul dintre forţele militare de la graniţă şi cele din interior. El a pus accentul pe trupele mobile din interior, pe aşa-numiţii comitatenses, militari încartiruiţi în garnizoane din interiorul Imperiului şi aflaţi la dispoziţia împăratului. Sunt atestaţi printr-o hotărâre a monarhului din 325 d.C., dar consemnaţi deja într-o inscripţie din 311 d.C. (I.L.S., 664). Comitatenses slujeau 20 de ani şi erau substanţial retribuiţi. Zosim i-a reproşat lui Constantin că astfel slăbise apărarea fruntariilor (2, 34). însă, în realitate, incursiunile barbare, care pătrundeau adânc în Imperiu, trebuiau stopate din interior. Gradul de centurion a dispărut în armata romană, fiind înlocuit de altele. Separarea comandamentelor militare de funcţiile civile a fost desăvârşită. Am relevat mai sus acest fenomen. în ansamblu, armata este recrutată printre coloni, barbari „federaţi", înrolaţi pe triburi întregi sau deportaţi în interiorul Imperiului. Ca şi printre fiii de veterani {Cod. Th., 7, 22, 1). Se pun astfel temeliile barbarizării armatei. Comandamentul superior al forţelor militare este reorganizat. El revine unor „magistri ai soldaţilor", magistri militum, dintre care unul este „magistrul infanteriştilor'', ma-gister peditum, şi celălalt „magistrul călăreţilor", magister equitum, aflaţi sub comanda directă a împăratului. Dominus dispune de o nouă gardă, de aşa-numite „scholi palatine", scholae palatinae, subordonate magistrului oficiilor şi alcătuite mai cu seamă din

Barbari. Li se suprapunea corpul ofiţerilor de elită, adevărat stat major, mai sus consemnat şi compus din „protectori" (ai împăratului), protectores, cărora, datorită legăturii cu împăratul, li s-a adăugat epitetul de ..domestici", deci protectores domestici, comandaţi, de la mijlocul secolului al IV-lea, de un „comite al domesticilor", cornes domesticorum. Au fost şi ei distribuiţi în scholae şi, din rândurile lor, se recrutau ofiţerii legiunilor şi vexilaţiilor auxiliare, adică tribunii. Pe de altă parte, anumiţi militari barbari din scholae palatinae au devenit ulterior mari comandanţi militari ai Imperiului. Reformele lui Constantin au fost „perfecţionate" de succesorii lui. Valens a privilegiat recrutarea cetăţenilor. Nu dispăruse complet voluntariatul şi nici ereditatea statutului militar. Presiunile fiscale obligau proprietarii funciari să livreze soldaţi {Cod. Th., 7, 13, 7). Pe de altă parte, se potenţează tendinţa de a barbariza armata romană. „Federaţii" Barbari sunt înrolaţi masiv în forţele militare romane. îndeosebi după dezastrul de Ia Adrianopol, din 37Ţ-Se"irecrutează în armata romană Barbari instalaţi în Imperiu, franci, alamani, sarmaţi şi goţi, comandaţi de căpeteniile lor, convertite în autentici condotieri. Anumiţi Barbari nu sunt acceptaţi pe teritoriile Imperiului decât dacă furnizează recruţi. De altfel, am constatat că, doar cu aprobarea moşierului, colonii romani ajung sâ se poată înrola. Cetăţenii romani pierd gustul şi capacitatea de a efectua serviciul militar, iar Barbarii, care deprinseseră toate secretele tacticii militare romane, se vădesc a fi ostaşi performanţi. Pe frontiere se află limitanei. în interior servesc comitatenses, din rândurile cărora se recrutează trupele de elită, palatini. în vârful ierarhiei se situează garda imperială, scholae, pendinte de persoana împăratului. Numărul magistrilor soldaţilor creşte simţitor. Acelor magistri peditum şi equitum, creaţi de Constantin, li se adaugă „comiţi ai lucrului (problemei) militar", comites rei militaris, „magistrii ambelor armate" (cavalerie şi infanterie), magistri utriusque militiae, şi alţi magistri. Mai mult de trei sferturi sunt de origine barbară. întreţinerea armatei necesită un numeros personal militar-administrativ. Soldele sunt achitate în natură, în raţii, sau în bani (retribuţia calificată drept stipendium), la care se adaugă donativele. Ofiţerii şi subofiţerii comit adesea fraude.

Barbarizarea armatei se reliefează mai cu seamă ca opera lui Theodosius II. Chiar dacă mai numără generali de origine romană, ca Timasius şi Promotus, Theodosius recurge îndeosebi la militari barbari, ca francii Bauto, Ricomer, Teutomer, ca iberul Bacurius şi gotul Gainas. Numeroase seminţii barbare, unele neînvinse, se instalează pe teritoriile Imperiului. Multă vreme locuitorilor creştini ai Imperiului le-a repugnat serviciul militar. Flavius Vegetius Renatus, sub Theodosius, în breviarul său, Epitoma rei militaris, reprobă degradarea legiunilor şi recomandă intensificarea înrolărilor de rurali, care, deşi el nu o recunoaşte, erau mai cu seamă Barbari (1, 3; 2, 3). Armamentul, tehnologia armelor de luptă sunt sensibil ameliorate. Procesul barbarizârii cadrelor ofiţereşti şi soldaţilor se accelerează în secolul al V-lea d.C, îndeosebi în Occident. De altfel, aşa-numitele invazii barbare sunt adesea insurecţii ale aliaţilor militari germanici, sarmatici, mongolici etc. ai Imperiilor ori chiar răscoale ale forţelor regulate, alcătuite preponderent din Barbari. Asedierea Imperiului de către perşi şi populaţii din Barbaricum, încetinită după 297 d.C, se intensifică, în stadii acute, înainte de 378 şi îndeosebi după 401 şi 412 d.C. Am consemnat instalarea substanţială de formaţiuni prestatale ori chiar statale în perimetrul Imperiului roman occidental. Limes-ul practic a dispărut.

600

Eugen Cizck

Am menţionat mai sus cum s-a desfăşurat. în mod concret, asaltarea străină, în special barbară, a Imperiului şi Imperiilor. Până la moartea lui Shapur II, foarte puternică s-a dovedit presiunea exercitată de perşi. Francii, alamanii, populaţiile gotice, vandalii au asaltat Occidentul roman. Seminţiile germanice alcătuiau un ecran între romanitate şi lumea stepelor, care nu mai era scito-iraniană: a fost împinsă spre sud de migraţia turco-mongolicâ, de o amplitudine plurisecularâ. Hunii nu au constituit decât avangarda acestei masive invazii a Europei. încât germanicii, prin diverse mijloace, au forţat frontierele Imperiilor, mai ales a celui occidental, şi au pus în cauză sistemul defensiv roman, credinţa în eternitatea statului roman şi perenitatea civilizaţiei de tip clasic. Atacul hun masiv a pus capăt statului ostrogot al lui Ennanaric, din Ucraina actuală. Ostrogoţii şi vizigoţii, mai apropiaţi de Imperiu, de care îi lega un foedus, datând din 332, au fost mânaţi spre Imperiu. Vizigoţii lui Frithigern au cerut azil în Imperiu, unde revoltaţi au repurtai victoria de la Adrianopol şi tratatul din 382, care le-a îngăduit implantarea la suâde Dunăre. Germanii şi hunii au dislocat ulterior Imperiul roman occidental¹⁶.

Viaţa cotidiană şi privată

Trei fenomene de importanţă cardinală au marcat în profuzime viaţa cotidiană şi privată a Dominatului secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. Ne referim în primul rând la redresarea Imperiului, a economiei lui, a vieţii municipale, sub impactul noilor structuri politice şi al unui climat mental transfigurat. în al doilea rând trebuie luat în consideraţie triumful creştinismului, care a acţionat pregnant asupra modului de trai al romanilor, în locuinţele lor şi în afara acestora. în al treilea rând ne gândim la dezastrele politico-militare din secolul al V-lea d.C, când Roma este cucerită şi jefuită de Barbari de trei ori. După care a urmat înglobarea Oraşului în regatul ostrogot. Desigur, cum am relevat în alt subcapitol, locuitorii Romei şi ai diverselor zone ale Imperiului roman occidental se obişnuiseră cu invazile şi cu noile state barbare. Cu toate acestea - şi deşi ei încercau sâ-şi conserve cutumele, vechile deprinderi cotidiene şi private - existenţa lor a fost simţitor stânjenită, în secolul al V-lea d.C.

Diversele categorii sociale, urbane şi rurale, îşi păstrează, practic până în 529 d.C, ritmul tradiţional de existenţă cotidiană şi privată. Persistă, deşi reprobat de mulţi Părinţi ai Bisericii, gustul pentru divertismente, pentru spectacole şi jocuri, preluat de foarte mulţi creştini. De fapt, subsistă vechile cutume ce ritmau viaţa zilnică a romanilor. Desigur dispar până la urmă unele desfătări ale oraşelor şi obiceiuri ţărăneşti ancestrale. Dispar însă lăsând urme puternice în viaţa oamenilor epocilor posterioare antichităţii. Fără îndoială, se destrămaseră, de mult timp, anumite obiceiuri pendinte de viaţa politică liberă a forurilor republicane. Cu toate acestea romanilor le place în continuare să frecventeze tribunalele, să converseze îndelung între ei, să apeleze la acel „dolce far niente" mai sus consemnat. El este chiar încurajat de strategia intervenţionistă în favoarea celor nevoiaşi, utilizată de Dominat. Mult timp se conservă percepţia statului providenţialist, „subvenţionist' care trebuie mereu „să dea". Oare în vremurile noastre nu se întâmplă ca atâţia oameni să vrea să li „se dea", şi nu „să facă ceva'"? Evergetismul continuă să se manifeste în secolul al IV-lea d.C. Notabilităţile, chiar atunci când preconizează un cod puritanist în familiile lor, unde persistă totuşi banchetele somptoase, împart cu generozitate desfătările vieţii urbane celor inferiori lor, din punct de vedere

social. Se menţine mult timp şi tolerarea nudului în societatea romană. Indubitabil, îşi face loc o teamă faţă de anumite plăceri, faţă de homosexualitate şi, în grupuri limitate, fanatizate, chiar faţă de heterosexualitate. Nu este mai puţin adevărat că „îngheţarea ereditară" a condiţiei sociale, pietrificarea societăţii, apasă asupra ritmului existenţial al romanilor. Numeroşi cetăţeni romani nu visau decât să emigreze, nu din Imperiu, ci din propriul statut social. Fiscalitatea copleşitoare împovăra de asemenea atât viaţa cotidiană, cât şi pe cea privată a cetăţenilor. Structurile mentale ale Dominatului şi progresele creştinismului impun însă cultul disciplinei. Ea nu este uşor de respectat, îndeosebi în casele mai puţin înstărite nu pot fi uşor controlaţi sclavii şi femeile. în afara familiei, continuă să se amplifice în schimb solidarităţi de toate tipurile. Pe de altă parte, se preconizează norme morale riguroase. Creştinii practică, în aparenţă, o morală austeră. Neîndoielnic, nu puţini erau cei care, după creştinizarea Imperiului şi chiar înainte de producerea acestui ferjjOWÎen, încalcă normele de conduită prescrise de Biserică. Deşi creştinismul lansează o autentică „revoluţie sexuală". Se preconizau virginitatea, văduvia celibatară, abstinenţa în afara căsătoriei. Trupul omenesc începe să se convertească în sursă de anxietate.

Cei mai mulţi potentes, oamenii foarte bogaţi, nu erau supuşi servitutilor prescrise de statutul social. Mulţi acceptau însă constrângerile religios-morale, dictate de fervoarea creştină: şi le autoimpuneau cu pasiune. Chiar unii păgâni, ca însuşi împăratul Iulian, animaţi de o ardentă opusă, recurgeau la o austeritate morală voluntară. Disjuncţia între honestiores şi humiliores opera pregnant în societate, inclusiv în viaţa cotidiană şi privată. Altfel decât cei mai mulţi locuitori ai statului roman îşi duceau existenţa honestiores sau potentes, eventual definiţi şi drept „mai puternici", potentiores. Aceşti potentes apar rar în foruri şi preferă să trăiască în palatele lor. luxuriant împodobite cu mozaicuri sofisticate, sau în conace. Cum remarcă Peter Brown, palatele şi conacele, de unde ei domină oraşele şi satele, nu funcţionează ca adăposturi retrase, ci drept foruri private. încăperile rezervate femeilor sunt mărginite de săli vaste, menite primirilor de ceremonie. Comportă adesea la un capăt o absidă, în care au loc ospeţe intime. Ele sunt rezervate iniţiaţilor care monitorizează oraşele. Capodoperele sculpturii clasice sunt adesea mutate din foruri în vastele curţi interioare şi la intrările palatelor opulente. Indiferent de opţiunile lor religioase, opulenţii sunt animaţi de o reală apetenţă pentru cultura clasică. Deşi nu prea au răgazul să citească opere literare ample. Mai ales în secolul al V-lea d.C, ei trebuie să-şi apere de năvălitorii barbari, ca şi de tâlhari sau de rebeli sociali ori de etnico-secesionişti, conacele, împreună cu şerbii şi ţăranii mici proprietari, de care îi leagă o solidaritate strânsă. Emerge o nouă vestimentaţie. Nu ne referim exclusiv la uniformele impuse de autorităţi. Veşmântul uniformizat al Republicii şi Principatului, toga - desigur, mai elegantă pentru unii - este înlocuită cu haine închipuite în funcţie de anumite diferenţieri ierarhice. Această nouă vestimentaţie se întinde de la roba de mătase unduitoare a clarissimilor şi de la hainele slujitorilor Imperiului, abundente în broderii, la tunica simplă a episcopilor creştini. îndeobşte veşmintele sunt greoaie şi foarte ajustate pe corp, împodobite astfel încât să ilustreze rangul social. Oraşele Imperiului, cândva oglindă sclipitoare şi autonomă a energiilor locale, se orientează către statutul de microcosmos al ordinii statale. Cu toate că ele nu îşi pierd total autonomia. Populaţiile urbane reclamă în continuare jocuri, spectacole, festinuri colective. Fireşte, texte relativ recent descoperite ale Fericitului Augustin, reliefează degradarea progresivă a echilibrului socio-institurional din Africa romană, în pragul invaziei vandale. Dar, cum am semnalat anterior, Antiochia îşi păstrase splendorile, iar Alexandria numărase 300.000 de locuitori, aproape cât Roma (Amm., 22, 16, 7).

602

Eugen Cirek

Populaţia urbană, chiar creştinată, nu renunţa uşor, prin urmare, la vechiul stil de viaţă şi la aspectele exterioare ale oraşelor. Cum reliefează acelaşi Peter Brown, orăşenii voiau stăruitor să se conserve uriaşele terme - băi publice, circul, teatrul, ceremoniile tradiţionale. împăraţii creştini sunt obligaţi să păstreze, să amelioreze celebrul hipodrom de la Constautinopol. Chiar în secolul al V-lea d.C. locuitorii anumitor centre urbane, râvnite de Barbari, ca Treveri, Cartagina şi Roma, erau convinşi că îndeplinirea constantă a jocurilor solemne de la circ avea capacitatea de a chezăşui, datorită misterioaselor puteri oculte, pe care le comportau, supravieţuirea oraşelor. Permanenţa moravurilor tradiţionale nelinişteşte pe Părinţii Bisericii. înainte de creştinarea Imperiului, prevalase, în comunităţile creştine, antinomia între morala lor şi cea păgână. Părinţii Bisericii sunt obligaţi să constate că nu se ajunsese, prin conversiunea lumii romane, la abandonarea vechilor cutume, a modalităţilor consacrate de a gândi lumea. De altfel, ei renunţă la refuzarea lumii tradiţionale, căreia vor acum doar să-i insufle virtuţi specifice creştinismului. Utilizează pârghiile unei legislaţii adecvate, unei pedagogii congruente, spre a transforma codurile de conduită ale omului public, spre a inculca austeritatea compensată de trăiri interioare efervescente. Căpeteniile Bisericii luptă din greu ca să întemeieze ceea ce Peter Brown defineşte ca un nou „spaţiu public'", în rândurile creştinilor, fundat pe celibatul practicat de exponenţii principali ai noii religii. Acest celibat adoptă forma abstinenţei sexuale, însuşite îndeobşte la o vârstă matură de oamenii căsătoriţi. El este impus preoţilor care depăşesc vârsta de treizeci de ani şi devine norma eclesiaştilor orăşeni de condiţie medie. Celibatul se transformă în semnul unei categorii de persoane aflate în centrul vieţii publice a Bisericii, întrucât cei ce îl practică se sustrag unei activităţi considerate ca factor intim din viaţa laicului obişnuit. Origene îl compară pe omul căsătorit cu lemnul solid, dar sterp, în jurul căruia se încolăceşte via bogată a Bisericii. Desigur, celibatul este cu totul insolit printre oamenii publici romani. Fericitul Augustin declară că propriul său celibat este dificil de suportat. Mentalul colectiv tradiţional era greu de clintit. Totuşi aceşti celibatari promovaseră doctrina păcatului. Moravurile disolute şi concepţii religioase dizidente pot fi judecate de cler şi considerate păcate, aspru pedepsite, până la excluderea din comunităţile creştine. Ia naştere pocăinţa publică. Excomunicarea, pronunţată de Biserică, determina excluderea publică de la împărtăşanie şi reclama, pentru iertare, penitenţa în public, împărtăşania se converteşte într-o ceremonie publică spectaculoasă. Păcătoşii, îmbrăcaţi mult mai modest decât le permitea averea lor, aşteptau în faţa mulţimii gestul de iertare al episcopului.

Anumite familii clarissime posedau domenii foarte întinse. Cum de fapt am remarcat în alte subcapitole, proprietatea privată latifundiară atinge apogeul său în secolul al IV-lea d.C, mai ales în Occident şi în Egipt, unde se dezvoltă în detrimentul domeniului public. Pretutindeni categoriilor tradiţionale de mari proprietari de pământ - senatori romani, italici imigranţi, notabili indigeni - se adaugă înalţii funcţionari imperiali, care alcătuiesc o „aristocraţie" rurală influentă, în special în Gallii, unde adaugă prestigiului clarissimatului o putere economică relevantă. Oprimaţi de fiscalitatea exorbitantă, micii proprietari cedează vecinilor latifundiari ogoare ale lor. Familia Vălenilor, clarissimi ai Italiei, posedă domenii întinse în sudul Italiei, în Sicilia, Hispanii, Britannia, Africa proconsulară, Numidia, Mauretania. în vreme ce Ausonii erau mari proprietari în Gallii, iar Symmachii aveau domenii funciare în Italia şi în Mauretania. Sfânta Melania,
creştină ferventă, şi Pinarius erau moşieri în Italia. Sicilia, Africa, pe când Paulinus din Pella deţinea latifundii în Gallii şi în Grecia. Latifundiarii nu puteau administra amplele lor domenii decât prin intermediul intendenţilor. Pauperizarea unei mari părţi a populaţiei sporise simţitor, în ciuda inţerventionismului şi evergetismuluî local. Peter Brown a reliefat că, în mentalul curialilor, modelul parităţii, vehiculat în secolul al II-lea d.C, este înlăturat de cel al ambiţiei. Curialii, adesea de asemenea strâmtarăţi, se concentrează asupra vieţii lor private, patronării propriilor clienţi, acaparării de noi venituri şi tind să neglijeze evergetismul. Biserica ocrotea numai limitat anumiţi nevoiaşi, cărora le acorda caritate, „pomană", şi le sancţiona gândurile păcătoase. „Pomana" este închipuită ca un epifenomen al relaţiei lui Dumnezeu cu oamenii păcătoşi. Episcopii stăruiau asupra faptului că fiecare membru al comunităţii creştine, oricât de bogat şi de important, este un păcătos şi că „pomana" acordată săracilor este bine venită. Sub uşile bisericilor, în porticurile adiacente, vegetează nenumăraţi sâraci-păcătoşi, care au nevoie zilnic de iertarea ceres£iLDar majoritatea celor impilaji trebuie să apeleze la patronare de către potentes. în pofida legilor promovate de Valentinian şi de Theodosius, se dezvoltă, după 360 d.C, patronarea anumitor sate întregi. în Occident şi în Egipt această patronare de colectivităţi se intensifică, mai cu seamă în secolul al V-lea d.C. Când, cum am notat mai sus, ţăranii au tendinţa să se solidarizeze cu potentes stăpâni de uillae, de conace fortificate, împotriva năvălitorilor, autorităţilor imperiale şi chiar a oraşelor învecinate. Romanizarea se orientează acum spre ruralizare; proliferează târgurile din jurul „vilelor" (în franceză utila va da naştere la „viile", oraş) şi forme de ecdnomie autarhică. Fireşte, „patronajul", patrocinium, inclusiv cel al satelor, patrociniwn uicorum, nu se acorda gratuit. Cei patronaţi, clienţi de tip nou, îl recompensau cu daruri în bani, cu prestări în muncă, cu pierderea propriei independenţe. Emerge şi un patrocinium militar, exercitat de mari comandanţi, de ofiţeri şi subofiţeri asupra sătenilor din împrejurimi. Săteanul, hărţuit de curiali şi de funcţionarii statului, se pune sub protecţia unui militar, răsplătit prin cadouri şi diverse sume de bani. Cu siguranţă, patronii deturnează spre profit personal o parte din autoritatea de care dispun. Ei ocrotesc pe ţăranii care fug de pe pământurile lor, chiar colonii, împotriva marilor proprietari, dacă nu sunt ei înşişi latifundiari. Patronii răspund de ocrotiţii lor, care îi plătesc. „Patronajul" individual şi colectiv aduce grave prejudicii statului imperial, oraşelor, ai căror curiali nu mai pot percepe anumite impozite (sunt nevoiţi să le plătească din veniturile proprii), chiar ocrotiţilor, întrucât mulţi patroni abuzează de calitatea lor. Sub Theodosius şi fiii săi aceste prejudicii se agravează, dat fiind că potentes îşi sporiseră influenţa asupra statului. Totuşi, în 415 d.C, o „constituţie" situează definitiv colonii sub responsabilitatea fiscală a proprietarilor de pământ.

Aşadar „patronajul" emerge ca o consecinţă a evaziunii sociale. Fiscalitatea excesivă, blocarea ereditară a statutului socio-profesional, devenite insuportabile, stimulează forţele centrifugale ale Imperiului. Exasperaţi, cetăţenii săraci ori pauperizaţi caută refugiu unde îl pot afla. în primul rând, cum am mai arătat, în Biserică, în condiţia de cleric ori de călugăr, eventual de anahoret. Pe lângă cei ce le aleg din sinceră vocaţie, le îmbrăţişează şi inşi dornici să evadeze din condiţia lor împovărătoare. Iau naştere insurecţii sociale, adesea de asemenea antiromane. Câteodată ele asumă şi o conotaţie religioasă. Refuzul veacului, erezia, destul de răspândită, se conjugă adesea cu revolta socială, cu aspiraţii separatiste, secesioniste. Texte ale vremii explică uzurpările puterii imperiale prin nemulţumirea provocată de strategia economică şi fiscală a statului imperial. Violenţa generată de oprimarea celor nevoiaşi devine endemică în provinciile orientale, însă şi în Occident. Pirateria renaşte pe coastele Asiei Mici, în special în Isauria, care furnizează atât soldaţi eficienţi, cât şi piraţi cutezători. Mnin »' «